Ultimul Cântec…

 

Încă te-ascund printre cuvinte căci teamă mi-e să nu te pierd,
Nu las pe nimeni să te-alinte când eu în mângâieri te cert.
Cu punctuații efemere și pauze ce n-au mai fost,
Ți-înghesui cele patru stele din titlul unui cântec prost.

De ce îmi ești tu arcuită în dezacorduri grave-n ton?
Ți-aduc o terță în suită din recitalul meu afon.
Când fiecare notă sună a semiton forțat în gamă,
Îți încălzesc corzile în strună în murmur surd șoptit cu teamă.

Cobor diezului o palmă, lângă becar strâng o doime,
Când viața mea ruptă pe sferturi nu a însumat nici o zecime,
Din fericirile ce-n vremuri când mâna nu-mi cădea domol…
La fiecare notă tremuri, pe portativul strâmt și gol.

… Îmi amintesc de Mi, minoră, cu lacrimi, ce melancolii,
Cum simplă, caldă, minionă, te îmbrăca în poezii,
Și îmi aducea în scăderi nocturne frenetice amorezări,
Pe o poștală fără timbre din toate cele patru zări.

Azi tâmpla-mi arde, mi-e căruntă, cum lemnul ți-a îmbătrânit,
Sufletul meu râvnind te-ascultă dar glasul ți-este ruginit,
Un răget ca un tir de armă, pocnind niscaiva triolete,
Și Cheia Sol bucăți se sfarmă lovind tăcerea din perete.

Azi doar fumez trăgând din pipă, ținându-te prinsă-n perete,
Mi-e mâna veche, obosită și nu mai știe să te certe…
Azi cheile din portative, zac încuiate în sertar…
Iar degetele-mi gălbejite se sting pe-o coajă de arțar…

 

flat,550x550,075,f

Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

GEDSC DIGITAL CAMERA

Cristina – Prologue

 

38696_106754842711402_1741991_n„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.

 

7521729848_f707279eec_z

    

Când în şemineu nu arde focul…

…Un ultim ciot uscat mai pâlpâie mocnind în jarul încă fierbinte din gura şemineului. E pe ducă…şi El şi focul.

Din jilţul scorojit, într-un balans continuu, sub povara unui pled albastru, îsi odihneşte bătrâneţea pe fondul unor muzici vechi. Prin ochelarii strâmbi şi fumul alb de pipă un chip boem îşi risipeşte privirea prin geamul veşnic aburit al ferestrei, unde, din când în când se reântâlneşte cu nostalgia vremurilor demult apuse.
Ana era încă copilă pe atunci…S-a născut in casa lui ca din întâmplare. Tot aici a scos şi primele cuvinte, a făcut primii paşi şi tot aici au părăsit-o părinţii ei când nu avea nici trei ani. Din acea clipă toată viaţa lui s-a strâns în jurul a doi pumni micuţi, o gură mare si doi ochi căprui…pe care i-a purtat mereu în suflet.

Era un bun povestitor deşi în lume era recunoscut ca fiind un mut veritabil. Poveştile din viaţa lui de matelot l-ar fi uimit şi pe teribilul Jules Verne. Şi Ana îi sorbea pofticioasă cu ochii mari fiecare cuvănt. „Când eram june matelot…” erau cuvinte ce sunau atât de melancolic în glasul răguşit dar totuşi viu, printre valurile de fum şi musteţile cărunte…şi valsul amintirilor îşi depănau povestea lent. Nimic nu îi făcea bucurie mai mare decât râsul fistichiu şi zgomotos al fetei, bujorii din obraji şi strângerea braţelor ei plăpânde.

Dar anii treceau, Ana creştea, iar barba lui se-ncărunţea, şi părul său se înălbi ca neaua. Alte poveşti îşi căutau tâlcul şi totodată naratorul. Primul prieten, prima dragoste şi apoi toate celelalte îi intunecară o parte a fericirii si-i umbriră un colţ din suflet. Apoi, Bătrânul deveni un pic ursuz şi mai retras. Singurătatea îl încolţea cu ghearele-i ascuţite cu fiecare noapte în care nu venea acasă. Stătea la geam în jilţu-i legănat gândindu-se că, şi clipa aceea îşi are rostul ei. Împlinise vârsta libertăţii deşi el nu i-a interzis niciodată, nimic.

Târziu după miezul nopţii, Ana intra în casă de multe ori vuind a fericire fără să ştie nici chiar ea de ce. Era fată mare dar încă un copil necopt. Încerca să-i zâmbească dar tot ce reuşea era o grimasă nefericită. Ar fi vrut s-o oprească, să-i vorbească sau macar să o mai privească o dată, dar cum ar fi putut. Şi zilele treceau pe rând, una câte una, în ton cu anotimpul purtând cu ele tot mai mult pustiu. Şi s-a retras în camera dinspre drum, lângă fereastră, în jiltul vechi-uscat, sub povara pledului albastru, ronţăind frânturi de amintiri senine în faţa unui şemineu în care jarul celui din urmă ciot s-a mistuit.

…Focul s-a stins…în şemineu şi-n suflet…

ANDREEA (…doarme)

„Se spune că cea mai mare curvă de pe Pământ e speranţa.
Toată lumea traie
ște cu ea….”
Andreea Doarme…

Andreea cea curată, cuminte, lini
ștită, cu suflet de copil….

Andreea doarme…încă!!!
În negrul abanos se scaldă,
lung şi moale,păru-i mătăsos!!!
Sub pleoape stau ascunşi în caldul malachit
doi ochi micuţi şi singuri răpuși în asfințit….

Andreea doarme….tristă!
Dar oare ce visează?
Căci zambetul i-e palid
Şi  buzele-i vibrează…
Ce via
ță laşi în urmă
Pe chipul obosit…
Pierdută între vise
Cu glasul amorţit….

Andreea doarme…simplă!
Trupul ei însă, perpetuă mişcare,
Cere să-şi trăiască fireasca lui chemare….
Cere să existe, nu străin în umbre,
Cere să respire mirosul crud, să lupte…
Ce lume depravată, şi ce mizerii crunte
De ar deschide ochii, ar îndura s-asculte.
Oameni flamânzi de carne, de trupuri voluptoase,
Sunt simple animale…fiinţe întunecoase.

Andreea doarme…rece!!!
Frivol vântul o suflă,
Cu o năucire sumbră,
Durerea-i grea si cruntă.
Cînd va deschide ochii,
Şi sigur o va face,
Va fi pentru o secundă!
În linişte şi pace.
Eterna ei secundă,
Sorbită într-o clipită,
Va fi in nemurirea-i
O viată adormită!

Andreea înca doarme….același vis senin
Acela
și vis mecanic,
Se spulberă în suspin.
Adolescentă fiind,
îşi duce mai departe somnul de frumuse
țe spre altă entitate.
Andreea încă doarme…
Andreea încă visează…
Andreea încă nu ştie că este diminea
ță…În altă viață!