Patru pereți zidiți în tencuială groasă, ridică-n umeri bolta unui vis pierdut, Un scaun frânt stă răzimat pe masă cerșind tăcerea dorului profund. Nicio fereastră zidul nu-mi ascunde, nicio scânteie de lumină-n jur, Doar mii de gânduri arse, fumegânde, mocnesc dureri ce nu știu să le îndur.
Nici umbră n-am în încăperea goală, sunt singur, singur cu ai mei pereți, Pe lemnul putred aruncate, un toc, o călimară și lacrimi parcă pentru nouă vieți. Atâtea șoapte reci pier în cuvinte, iar varul alb stă scrijelit pe dos, Atâtea amintiri stau fără noimă risipite, din clipa-n care singură mi-ai fost.
M-ai părăsit luându-mi orizontul și lumina, și m-ai închis în liniștea uitării, Apăsătoare cade asupra-mi toată vina și mă aruncă-n marea furtunoasă a disperării… Te-ai dus pe val, ca toate celelalte, lăsându-mi ceață albă în priviri, Sub tâmple pulsul stins abia răzbate, povara grelei tale amintiri.
Prinși parcă în ațe, pașii, mi se dau de-a dura, mă zguduie în glezne orice gând febril, Încerc să te ating, dar tu ferindu-ți mâna întuneci cerul veșnic, albastru și senin. Mă pierd în întuneric, îmbătrânesc în zile, și viața mea se stinge plină de remușcări, Sunt doar o marionetă, neîndrumată bine, pe-o scenă fără roluri și fără spectatori.
Patru pereți cu grijă, îmi sprijină căderea, înveșmântați în albul rece, absolut, Îmbrățișându-mi dorul și durerea, mă leagă prizonier în veșnicul Trecut. Nu am putere să mă smulg de mine, zac cătrănit în colțul meu umil, În Închisoarea vieții singur fără tine, doar un bătrân poet, apatic și senil…
Să nu mă lași… să-mi fie dor de ochii tăi… Căci fără ei n-aș mai putea citi din cartea gândurilor bune, Și aș uita c-ai fost cu mine nu doar un timp, nu doar un nume, Să nu mă lași să-mi fie dor de ochii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glasul tău… Ce-mi cântă dulce despre stele, când noaptea înghite în tăcere, Suspansul clipelor târzii, când șoaptele par vise vii, o adiere, Să nu mă lași să-mi fie dor de glasul tău.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de gura ta… Pe frunte-mi zace fără stare, din cea din urmă sărutare, Frânturi ce au uscat în mine, odihna zilelor senine azi fără soare. Să nu mă lași să-mi fie dor de gura ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de sânii tăi… Pe pieptul ce ședeam cuminte, copil naiv, fără de minte, Ce nu știa altă împăcare, decât cu o strâmbă îmbrățișare să te alinte. Să nu mă lași să-mi fie dor de sânii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de palma ta… Cu acea suavă mângâiere, când sufletu-mi tinde să zbiere, Șterge din orice poezie cu atingeri pline de magie lacrimi, durere… Să nu mă lași să-mi fie dor de palma ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glezna ta… Sub pasul tău purtat prin lume, Eu, nimeni, am primit un Nume, Copilul prost, fără de minte cu pana înfiptă între cuvinte ce-au să răsune… Să nu mă lași să-mi fie dor de glezna ta.
Să nu mă lași de-mi rupi pereții, să mi te întorci Acasă. Căci fără tine sunt pierdut, nu am nici capăt, nici trecut, În tremur mâinile-mi par reci, n-ar fi mai bine să nu pleci… și-am să te-ascult. Să nu mă lași, implor și sper, păstrează-mi soarele pe cer, Să nu mă lași, să-mi nărui visul… Efemer…
E aproape martie, dar Iarna încă își suflă cu putere vâjul de copilă răzvrătită, șuierând năprasnic peste marginile nefinite ala ferestrei. Camera îmi pare o largă burtă de pește, în care Frigul, un copil rău și prost, îmi îmbrățișează carnea tremurândă, precum o fiară ce-și străpunge victima cu colți fioroși de gheață. Și totuși, răceala asta mă ține cald, cu inima fierbinte. Încerc să-mi adâncesc mai bine capul în pernă și să mă las dus, pe aripi sau în gheare, în lumea viselor, în speranța că poate așa voi uita de frig, de mine și de noi. Cu fața înspre perete, îmi pierd privirea în jocul umbrelor lăsându-mi gândurile să lunece vraiște prin minte, lipsite de orice împotrivire. Ochii mă dor sub presiunea lacrimilor ce parcă nu mai au putere să-și descătușeze durerea emoțiilor din zilele trecute. Ai plecat, dar oare tu mai știi a câta oară?
Presimt că n-am să pot dormi nici în această noapte, căci tu, odată cu tine, mi-ai luat și odihna nopților senine. Sunt singur acum între cearșafuri reci, într-un pat ce-mi pare imens și străin…
Telefonul sună îndrăcit, și de data asta cu siguranță nu e alarma. Un număr nou, necunoscut, îmi strică somnul la orele amiezii. Speram să fie… dar nu, nici un semn de-atâtea zile așa că perna îmi pare mai atractivă decât o voce mai mult sau mai puțin prietenoasă ce ar vrea să-mi strice liniștea într-un colț străin din mine. Închid, dar odată cu melodia și somnul meu a pierit lăsându-mă cu ochii în tavan.
Mda, probabil ar fi cazul să mă ridic din pat, și să fac ceva cu zilele astea de concediu ce parcă au venit parcă să adâncească mai rău golul ce-l port în suflet… Și totuși… Iau telefonul și cad pe gânduri. Pe cine să sun…
– Alo?! Bună ziua, ați sunat mai devreme…
– Alex, eu sunt, Ana! Ce dracu faci, de nu răspunzi?
– Ana?!
Încerc să-mi amintesc, dar numele și vocea de la capătul lumii nu-mi spun nimic.
– Ce faci, băi, ce faci? Dormi?
– Păi… Cam da… Ce să fac… Altceva.
– Ești acasă?
– Acasă, unde?
– Unde? Aici, unde altundeva!!!
– Sunt… De ce?
– Vin la tine, ajung în 10 minute!
A închis! Îmi răscolesc amintirile sub efectul unei tornade, dar nimic nu mă ajută să-mi reperez interlocutoarea în timp și spațiu. Voi vedea eu în zece minute cine e… Ana!
Mă arunc din pat, încercând să îngrijesc o aparentă ordine sub care să ascund dezordinea catastrofală ce domnește ca o regină în casă.
Minutele trec iar eu nu știu cu ce să mă iau mai întâi. Ascund care și ce, pe unde și cum pot și mă lipesc de perete, așteptând să sune interfonul. Nimic!
Timpul trece, pedalând minutele în sferturi întregi, apoi în jumătăți, într-un final întregind un ceas de așteptare. Am visat?
Îmi caut telefonul, iar apelul este acolo prezent și concret.
O nebună! Fără să-mi mai bat capul mă gândesc că ar cam fi cazul să prânzesc și mă îndrept spre bucătărie, dar tonul unui mesaj mă țintuiește în loc. Ce mama naibii?
” Băi, unde dracu stai, m-am rătăcit!!!”
Un râs idiot mă bufni instant! ” Băi, eu stau pe hol! În picioare!!! Dar tu, cine ”dracu” ești? ”. Răspunsul veni prompt în același ton: ” Sunt aia care te caută! Marș la geam, să-ți văd mutra! ”
Tare asta! Deschid geamul la bucătărie și mă aplec peste pervaz. La intrare nu e nimeni, în parcare la fel. Oare asta își bate joc de mine???
Mesaj: ” Gata. Te-am văzut!!! ”. Aștept o siluetă fistichie să-și facă intrarea în largul parcării, dar nicăieri, nimeni! Sună interfonul! Cum naiba? N-am timp să-mi așez gândurile și răspund:
– Da!
– Ai cafea? Sau ness ceva, că-s înghețată rău!!!
– Stai așa că e un chioșc aici în față, vrei și tu ceva?
– Nu…
– Vezi că închid și… mi-e foame! Găteai bine cândva!!! O să sun din nou!
Niciodată nu m-am simțit mai pierdut și fără cunoștință de cauză. Cine e, de unde e, cum face??? Sunt doar întrebări ce parcă îmi provoacă o sete uscată. Sau doar curiozitatea. Chiar sunt curios cu ce ” nebună ” mă pricopsesc pe cap! Și sună iar…
– Gata, deschide!
– Cine e??? încerc să o fac pe prostul, dar mă repede scurt.
– EU, nebunule!
– Vrei să cobor?
– Nu, deschideeee!
În speranța că nu o să-mi iau bătaie, apăs butonul roșu al interfonului și deschid ușa. Sper numai să nu… Liftul urcă huruind dogit nivel peste nivel… Și ușa se deschise!
– Ce naiba faci acolo, hai de mă ajută!
Mă uit strâmb la ea, și pot să jur că nu am mai văzut-o niciodată!
– Alex???
– Da!
– Mă ajuți? AZI!!!
– Păi…
Mai mult tras de păr, îi mut cele două trolere în holul casei. Spre surprinderea mea în lift mai erau un rucsac și un case mare de chitară.
– Uffff… Gata, într-un final am dat de tine! Ce naiba faci frate, un semn nu mai dai?
O îmbrățișare largă și o pupăceală apăsată, ca de sărbătoare, îmi încreți spinii bărbii. În continuare sunt mut! Atât de uimire cât și de curiozitate! ”Cine dracului e nebuna? Mmm, n-arată rău… ”
– Faci cafea??? Eu aș face un duș, unde-i baia???
– Păi… Acolo…dar..
– Aaaaa… Să nu uit! Ți-a trimis mă-ta ceva!
– Cineeee???
– Doamna Mioara, își pițigăi glasul într-un accent ce cu siguranță era de-acasă.
– Băi, agitat-o! Ia stai puțin așa! Cine dracu ești, de unde o știi pe mama, de unde mă știi și de ce ai dat năvală mai ceva ca hunii peste mine???
Râde atât de tâmp încât aproape că-mi vine s-o iau de o aripă și s-o zbor pe geam! De la 4!
– Băi, idiotule! Sunt ANA! Vrei să-ți spun pe litere??? Vrei să-ți desenez?
– Care Ana măi, sincer, nu te cunosc!
– Ana, fata Alinei! Alina, verișoara mamei tale!
Am intrat la socio anul acesta, dar am avut niște probleme cu căminul și nu mai aveam unde să stau. Maică-ta a spus să vin la tine, că de, stai singur, loc este și împărțim chiria.
Amintirile se revărsau în mintea mea precum o cascadă… Acum opt ani era doar o mogâldeață ce pieptăna păpuși și îmi dezacorda chitara… Acum e o ”tipă” ! Și totuși…
– Băi, dar nu putea să mă anunțe?
– Păi te-ar fi anunțat, dar știi că și-a pierdut telefonul, iar tu nu dai semne că exiști!!!
– Mda…
– Păi ce…? Nu mă primești???
– Ba da, măi! Du-te la duș! Hai, fuga! Vrei prosop?
– Am! Băi!!! Ușa nu se închide?
– Intră și taci!
Aveam nevoie de câteva clipe cu mine, câteva momente să-mi trag sufletul plin de uimire! Cum s-a schimbat și cât a crescut! De fapt cum a crescut!!! Acum o aud zumzăind prin baia mea, o melodie amuzantă, țipând ceva de șampoane și balsam, și parcă ieri o goneam și o alergam să dispară din dormitor că dau cu jeg de rocker pe ea! Zâmbesc tâmp în fața oglinzii nevenindu-mi să cred cât de mult ne schimbă timpul și cât de repede au trecut anii.
Într-un sfert de oră suntem amândoi în bucătărie. Cafeaua fierbe în ibric, iar ea în prosopul de baie dă foc țigărilor. Întâlnindu-i privirea fixă simt că roșesc și încerc să mă feresc…
– Alex, te rog, spune-mi…
Ploua mai lung, în larg, pe latul lumii, fără picior să-i calce chipul în oglindă, De-aceea prinse a se răzvrăti pe unii, lovind din scurt privirea ei succintă.
Se regăseau străini în cercul strâmt al unei mese rătăcite, învolburați în alb și negru absolut, Pe o romanță veche și stihuri amorțite, se scuturau de prafuri iubiri ce n-au trecut.
Ploua cu amăgiri pe pleoapele plăpânde, îmbrățișarea pare a fi un pol de foc, Căderile stângace, mângâieri flămânde, le freamătă în carne dorința unui șoc.
În pași de bal nostalgic se lasă dusă-n danțuri, ca într-o epopee în slova unui grec, Ea, singura femeie, a cărei multe lanțuri, îi încolăcește pieptul în arc de semicerc.
El sfarmă înlănțuirea lăsând-o să aștepte, servind-o cu un zâmbet nativ dar indiscret, Și-aprinde o țigară, doi pași mai spre perete, își reluă paharul cu ticuri de poet.
Sorbind adânc din fumul ce-i învăluie ținuta, se vrea a fi mai rece ca gheața din pahar, Dar trupul ei fierbinte îi spulberă minuta și totul se topește într-un sărut fugar.
Ploua melancolie pe cerul fără nouri, când stelele și luna se retrăgeau timid, Ca într-un teatru antic, o piesă fără roluri, își deapănă povestea ajunsă la sfârșit…
El îi zâmbește tragic, Ea-i prinde îmbrățișarea, sorbindu-și din priviri al pasiunii fruct, Solemnitatea stării ce luminează zarea, înmărmurește clipa ce-n doi din nou i-a rupt…
Încă te-ascund printre cuvinte căci teamă mi-e să nu te pierd, Nu las pe nimeni să te-alinte când eu în mângâieri te cert. Cu punctuații efemere și pauze ce n-au mai fost, Ți-înghesui cele patru stele din titlul unui cântec prost.
De ce îmi ești tu arcuită în dezacorduri grave-n ton? Ți-aduc o terță în suită din recitalul meu afon. Când fiecare notă sună a semiton forțat în gamă, Îți încălzesc corzile în strună în murmur surd șoptit cu teamă.
Cobor diezului o palmă, lângă becar strâng o doime, Când viața mea ruptă pe sferturi nu a însumat nici o zecime, Din fericirile ce-n vremuri când mâna nu-mi cădea domol… La fiecare notă tremuri, pe portativul strâmt și gol.
… Îmi amintesc de Mi, minoră, cu lacrimi, ce melancolii, Cum simplă, caldă, minionă, te îmbrăca în poezii, Și îmi aducea în scăderi nocturne frenetice amorezări, Pe o poștală fără timbre din toate cele patru zări.
Azi tâmpla-mi arde, mi-e căruntă, cum lemnul ți-a îmbătrânit, Sufletul meu râvnind te-ascultă dar glasul ți-este ruginit, Un răget ca un tir de armă, pocnind niscaiva triolete, Și Cheia Sol bucăți se sfarmă lovind tăcerea din perete.
Azi doar fumez trăgând din pipă, ținându-te prinsă-n perete, Mi-e mâna veche, obosită și nu mai știe să te certe… Azi cheile din portative, zac încuiate în sertar… Iar degetele-mi gălbejite se sting pe-o coajă de arțar…
S-a dus de-acum înghețul iernii, dar viforul i-l port în suflet, Pustie e căderea serii, după furtuni la care cuget… Și ploaia-mi bate în fereastră, mustrându-mă în nostalgii, Lumina palidă și castă a unei amintiri… târzii…
Te-ai dus luând cu tine viața, într-un tărâm necunoscut, Învăluit în toată ceața amorului nostru trecut. Te-ai dus lăsându-mi albi pereții, sucind clepsidra în abis, Rupându-mă de toți poeții, ce plini de frenezii te-au scris
Ce mi-a rămas acum din toate? O poză ruptă într-un sertar, Când stelele se sting în noapte și orice vis e un coșmar? Când somnul alungat cu șoapte aduce în viața mea mizeră, Amarul gust de nes în lapte, în zori cu ploaie efemeră?
Ce rost mai au aceste rânduri, atâtea semne de întrebare, Când toate rătăcite-n gânduri, pictau doar zile fără soare… Te-ai dus… și ai uitat de mine, o rană într-un colț ascuns, Ce sângerează nopți și zile… Un alt soldat căzut, răpus…
Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul, Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul… Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă, Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă. … țipă, nu vrea s-o audă!
Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere, Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere, Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare, Două sărutări succinte… două sărutări, bizare… … o deschid ca pe o floare…
Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare… Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare. Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde, Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde… … valuri zvâcnesc furibunde!
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă, EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă. Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte, De-atunci fruntea poartă riduri, inimii ce vrea să cânte… … în Tăcere, șoapte blânde.
Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare, Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare. Sufletul setos de ură, se învăluie în frică, Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică… … crește blândă, se ridică.
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește, Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește, Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz, Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz… … rătăcită pe pervaz.
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață. Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață. Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge, Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge. … Întunericul, va plânge…
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume, Universul are soare, fiind flămând de noi cutume… Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare, E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare… … tot Tăcere, tot o doare!
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii, Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii… Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață, Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață… … resemnată, în Speranță!
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 12: Ultima Scrisoare…
Cheia se învârti de două ori în yală, și, cu teamă, apăsă mânerul ușii, pășind dincolo de pragul neliniștii ei sufletești. Emoțiile curgeau greu, cu sudori reci pe spate, precum Universul cădea pe umerii lui Atlas, dar cu toate acestea, o forță peste puterile ei de împotrivire o tracta înăuntru.
Aceeași cameră goală, ordonată în dezordinea ei, aceeași pereți stacojii, mirosind a fum vechi de țigară, scrumiera cu chiștoace mistuite și cearșaful gălbejit întins pe pat, întregeau imaginea peste care pulsul inimii valsa dezolant.
Și Nu era Acasă; mai mult decât atât, părea că lipsește de ceva timp. Pe pupitrul de scris, un pahar cu votcă sub care stăteau câteva notițe cu ultimele lui însemnări, purta amprenta căderilor nervoase și a nopților nedormite. Se ridică, încercând să răzbească mesajul de dincolo de cuvinte dar totul părea absurd, pierdut în non-sens.
În bucătărie, câteva farfurii zăceau păstrând urmele meselor fugare, altă scrumieră, alte mucuri fumate la refuz.
Își trase un scaun mai aproape de fereastră lipindu-și genunchii de calorifer și tâmpla de geamul înghețat. Pe moment, se hotărî să mai aștepte, să îndure viscolul ce-i sufla în piept, pe sub tencuiala ferestrei, zdrelindu-i cu tăișul gerului sânii. Trăgea din țigară valuri de fum plumburiu, încețoșându-și vederea. Se însera, iar EL nu venea Acasă.
În tăcere, spălă vasele și orândui prin cameră, prelungind astfel agonia așteptării în care sufletul ei căzu lipsit de speranță.
”Azi, nu mai vine…” își urmă gândul amar, întinzându-se în amorțeală pe pat. Îmbrățișă perna, strivindu-și pieptul din care valuri mari de foc se revărsau peste obraji, în lacrimi. Adormi așa, visându-l mai apoi, prin lumi îndepărtate. Se trezi în toiul nopții asudând, speriată de coșmarul singurătății.
Încălțându-i papucii plușați, porni spre bucătărie să-și facă un ceai. Halatul de noapte purta ca o mângâiere de moale-cald, mireasma lui, aromată și dulce.
”Încă trei, patru ore și va fi dimineață… de tot. Să rămân aici… tot week-endul?” se întreabă mai mult cu teamă, din nevoia unei scuze pentru a-l aștepta. Știe și simte că îi este dor, iar telefonul lui este închis și practic inutil să mai sune.
Din plictiseală, răscoli prin rafturile suportului cu cărți, unde găsi o grămadă de facturi și scrisori nedeschise… Ar fi vrut să-l prindă cu ceva, o scrisoare de la vreo admiratoare, o carte poștală, o poză, dar nimic. În fața ei, a jucat fatidic mereu aceeași carte: victima perfectă. ”Oare unde-și ține secretele…”
Pe măsuță, lângă pat, stau câteva volume de Ionel Teodoreanu, cărți vechi, cu coperți scorojite, dintre care numai una, pare mai ferită de praf… ”Lorelei” .
Ceaiul fiind încă fierbinte, dar cuprinsă de frig, se băgă sub plapumă și aprinse lampa de citit. Deschise cartea, dansând printre rânduri… Se regăsea în fiecare fir de păr pe care ”Luli” îl smotocea între buze… Luli cea copilăroasă era oglinda ei, de femeie matură. Sorbea pagină cu pagină, rând cu rând lipsită de suflare. Acum a înțeles de ce El o alinta spunându-i ” dulce, Lorelei”. Îi plăcea atunci, acum însă îi place mult mai mult…. Iubirea lui nu era altceva decât coșul ei de cireșe din care gusta ori de câte ori avea nevoie.
Și totuși Autorul, crud, o dezamăgi luându-i eroina. ”Lorelei” muri… Avu puterea să ducă romanul până la capăt dar parcă starea de tristețe și melancolie se adânciră haotic în sufletul ei… Se visa eroina unei drame al cărei scenariu se îndrepta ireversibil spre o tragedie.
Ceasul arăta orele șase ale unei dimineți geroase de ianuarie, iar somnul îi dădea hulpav târcoale, grăbindu-i genele spre împreunare. ”E încă devreme… mai pot dormi”… Se întoarse înspre perete, cu gândul să doarmă cu fața spre ușă, când, sub dulap, observă un plic. ”Probabil mi-a căzut mai devreme…” … Curiozitatea o împinse să nu-și mai rabde somnul și să-l ridice. Îl întoarse iar pe spatele lui, în colțul din dreapta, observă caligrafiate mărunt câteva cuvinte… ”pentru tine, Draga mea…” …Șuierul vântului părea un fluierat sinistru între pereții stacojii ai odăii. Lumina, înnegurată și de fumul dens din cameră, părea o ceață alburie în prin care umbrele-și dănțuiau jocul. De fapt teama îi cuprinse întreaga ființă frământându-i carnea asemeni unui aluat în spasme regulate. Simțea cum, toate cuvintele albastre pictate în albul imaculat al hârtiei albe, vor cădea ca niște cuțite criminale în sufletul ei firav.
” Scumpa mea, C.
Știu că răbdarea nu ți-a mai îngăduit să mai aștepți cuvinte de la mine. Știu că ai privit de zeci de ori telefonul, până să te hotărăști să ții piept viscolului și să-mi vii Acasă. Ți-e dor și ție, nu? Azi a nins. Ai văzut zăpada? Știu ce mult îți place, Lorelei… Bucuria ta de copil zglobiu mi-a adus de multe ori senin în viață, iar viața mea după cum știi e o furtună continuă. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu scumpa mea, dar știu, regretele sunt târzii, iar luxul de a mi te avea măcar ca amintire mă costă scump. M-ai alungat (a câta oară?), iar de data asta chiar am plecat. Sunt atât de departe Lorelei, atât de departe, încât nici eu nu mă regăsesc. Mi-e dor de tine, de ochii tăi, de șoapta vocii tale, iar de aici de unde-ți sunt acum, îmi lipsești cu atât mai mult. Poate că ai avut dreptate, poate că într-adevăr nu merge și asta trebuia să se întâmple de la început, dar te-am hrănit cu iluzii, fermecat la rândul meu de visele pe care pe rând le făceam imposibile. Timpul pare că s-a scurs în defavoarea mea, iar tu ai obosit. Știu că ți-e somn, că vrei să dormi, ca la trezire acest coșmar să fie doar un vis urât și să dispară. Nu e deloc așa, iar eu nu te iubesc mai puțin, și nici supărat nu sunt. Practic nu mă vrei… Asta am înțeles eu din tot ce se întâmplă între noi. Mă vrei ca prieten, dar eu nu-ți pot fi prieten…și înțelegi de ce. M-ai alungat Lorelei, m-ai alungat… Iartă-mă te rog, că îndrăznesc să mă rup de tine dar mă simt la capătul puterilor.
Tu lași în urmă numai fum, Eu las doar praful ce-l adun, Și Timpul,care ne desparte, Îngroapă totul într-o carte…
Cu tine ochii îmi voi stinge, pentru cea din urmă oară,
Sărută-mi fruntea ce mă frige, chiar dacă știu c-o să mă doară.
Lasă-mi pe tâmple alinarea, uită pe buze suflul meu,
Umple-ți cu mine toată zarea, ultima clipă să-ți fiu EU.
Într-un secund va fi tăcere, iar lumea noastră va sfârși,
Dă-mi cea din urmă mângâiere, dă-mi mie cea din urmă zi!
Dă-mi mie tot ce ai în suflet, să ard în marele întuneric,
Orice vis rău pe care cuget, îl naști în gândul tău himeric.
Închide ochii fără teamă, ascultă al nopții dulce glas,
Apleacă-ți geană peste geană și însoțește luna-n vals.
Voi fi acolo, amintire, așa cum singură vei vrea,
Tărâm fantastic de iubire, noi, doi copii, și EA o stea!
Ai adormit, micuță zână, ce tremur arzi în carnea ta,
Ține-mă strâns cât poți, de mână, să te feresc de vraja rea.
Să te feresc de vrăjitoare, de zmei și regi întunecați,
Să-ți fie visul numai soare în poarta inimii ce bați.
Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.
Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.
De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.
Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.
Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.
Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.
Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.
Melancolii Nocturne 