Altă zi, aceeași poveste… (I)

Cap. 1 – Întâlnirea

E aproape martie, dar Iarna încă își suflă cu putere vâjul de copilă răzvrătită, șuierând năprasnic peste marginile nefinite ala ferestrei. Camera îmi pare o largă burtă de pește, în care Frigul, un copil rău și prost, îmi îmbrățișează carnea tremurândă, precum o fiară ce-și străpunge victima cu colți fioroși de gheață. Și totuși, răceala asta mă ține cald, cu inima fierbinte. Încerc să-mi adâncesc mai bine capul în pernă și să mă las dus, pe aripi sau în gheare, în lumea viselor, în speranța că poate așa voi uita de frig, de mine și de noi. Cu fața înspre perete, îmi pierd privirea în jocul umbrelor lăsându-mi gândurile să lunece vraiște prin minte, lipsite de orice împotrivire. Ochii mă dor sub presiunea lacrimilor ce parcă nu mai au putere să-și descătușeze durerea emoțiilor din zilele trecute. Ai plecat, dar oare tu mai știi a câta oară?

Presimt că n-am să pot dormi nici în această noapte, căci tu, odată cu tine, mi-ai luat și odihna nopților senine. Sunt singur acum între cearșafuri reci, într-un pat ce-mi pare imens și străin…
Telefonul sună îndrăcit, și de data asta cu siguranță nu e alarma. Un număr nou, necunoscut, îmi strică somnul la orele amiezii. Speram să fie… dar nu, nici un semn de-atâtea zile așa că perna îmi pare mai atractivă decât o voce mai mult sau mai puțin prietenoasă ce ar vrea să-mi strice liniștea într-un colț străin din mine. Închid, dar odată cu melodia și somnul meu a pierit lăsându-mă cu ochii în tavan.
Mda, probabil ar fi cazul să mă ridic din pat, și să fac ceva cu zilele astea de concediu ce parcă au venit parcă să adâncească mai rău golul ce-l port în suflet… Și totuși… Iau telefonul și cad pe gânduri. Pe cine să sun…
– Alo?! Bună ziua, ați sunat mai devreme…
– Alex, eu sunt, Ana! Ce dracu faci, de nu răspunzi?
– Ana?!
Încerc să-mi amintesc, dar numele și vocea de la capătul lumii nu-mi spun nimic.
– Ce faci, băi, ce faci? Dormi?
– Păi… Cam da… Ce să fac… Altceva.
– Ești acasă?
– Acasă, unde?
– Unde? Aici, unde altundeva!!!
– Sunt… De ce?
– Vin la tine, ajung în 10 minute!
A închis! Îmi răscolesc amintirile sub efectul unei tornade, dar nimic nu mă ajută să-mi reperez interlocutoarea în timp și spațiu. Voi vedea eu în zece minute cine e… Ana!
Mă arunc din pat, încercând să îngrijesc o aparentă ordine sub care să ascund dezordinea catastrofală ce domnește ca o regină în casă.
Minutele trec iar eu nu știu cu ce să mă iau mai întâi. Ascund care și ce, pe unde și cum pot și mă lipesc de perete, așteptând să sune interfonul. Nimic!
Timpul trece, pedalând minutele în sferturi întregi, apoi în jumătăți, într-un final întregind un ceas de așteptare. Am visat?
Îmi caut telefonul, iar apelul este acolo prezent și concret.
O nebună! Fără să-mi mai bat capul mă gândesc că ar cam fi cazul să prânzesc și mă îndrept spre bucătărie, dar tonul unui mesaj mă țintuiește în loc. Ce mama naibii?
” Băi, unde dracu stai, m-am rătăcit!!!”
Un râs idiot mă bufni instant! ” Băi, eu stau pe hol! În picioare!!! Dar tu, cine ”dracu” ești? ”. Răspunsul veni prompt în același ton: ” Sunt aia care te caută! Marș la geam, să-ți văd mutra! ”
Tare asta! Deschid geamul la bucătărie și mă aplec peste pervaz. La intrare nu e nimeni, în parcare la fel. Oare asta își bate joc de mine???
Mesaj: ” Gata. Te-am văzut!!! ”. Aștept o siluetă fistichie să-și facă intrarea în largul parcării, dar nicăieri, nimeni! Sună interfonul! Cum naiba? N-am timp să-mi așez gândurile și răspund:
– Da!
– Ai cafea? Sau ness ceva, că-s înghețată rău!!!
– Stai așa că e un chioșc aici în față, vrei și tu ceva?
– Nu…
– Vezi că închid și… mi-e foame! Găteai bine cândva!!! O să sun din nou!
Niciodată nu m-am simțit mai pierdut și fără cunoștință de cauză. Cine e, de unde e, cum face??? Sunt doar întrebări ce parcă îmi provoacă o sete uscată. Sau doar curiozitatea. Chiar sunt curios cu ce ” nebună ” mă pricopsesc pe cap! Și sună iar…
– Gata, deschide!
– Cine e??? încerc să o fac pe prostul, dar mă repede scurt.
– EU, nebunule!
– Vrei să cobor?
– Nu, deschideeee!
În speranța că nu o să-mi iau bătaie, apăs butonul roșu al interfonului și deschid ușa. Sper numai să nu… Liftul urcă huruind dogit nivel peste nivel… Și ușa se deschise!
– Ce naiba faci acolo, hai de mă ajută!
Mă uit strâmb la ea, și pot să jur că nu am mai văzut-o niciodată!
– Alex???
– Da!
– Mă ajuți? AZI!!!
– Păi…
Mai mult tras de păr, îi mut cele două trolere în holul casei. Spre surprinderea mea în lift mai erau un rucsac și un case mare de chitară.
– Uffff… Gata, într-un final am dat de tine! Ce naiba faci frate, un semn nu mai dai?
O îmbrățișare largă și o pupăceală apăsată, ca de sărbătoare, îmi încreți spinii bărbii. În continuare sunt mut! Atât de uimire cât și de curiozitate! ”Cine dracului e nebuna? Mmm, n-arată rău… ”
– Faci cafea??? Eu aș face un duș, unde-i baia???
– Păi… Acolo…dar..
– Aaaaa… Să nu uit! Ți-a trimis mă-ta ceva!
– Cineeee???
– Doamna Mioara, își pițigăi glasul într-un accent ce cu siguranță era de-acasă.
– Băi, agitat-o! Ia stai puțin așa! Cine dracu ești, de unde o știi pe mama, de unde mă știi și de ce ai dat năvală mai ceva ca hunii peste mine???
Râde atât de tâmp încât aproape că-mi vine s-o iau de o aripă și s-o zbor pe geam! De la 4!
– Băi, idiotule! Sunt ANA! Vrei să-ți spun pe litere??? Vrei să-ți desenez?
– Care Ana măi, sincer, nu te cunosc!
– Ana, fata Alinei! Alina, verișoara mamei tale!
Am intrat la socio anul acesta, dar am avut niște probleme cu căminul și nu mai aveam unde să stau. Maică-ta a spus să vin la tine, că de, stai singur, loc este și împărțim chiria.
Amintirile se revărsau în mintea mea precum o cascadă… Acum opt ani era doar o mogâldeață ce pieptăna păpuși și îmi dezacorda chitara… Acum e o ”tipă” ! Și totuși…
–  Băi, dar nu putea să mă anunțe?
– Păi te-ar fi anunțat, dar știi că și-a pierdut telefonul, iar tu nu dai semne că exiști!!!
– Mda…
– Păi ce…? Nu mă primești???
– Ba da, măi! Du-te la duș! Hai, fuga! Vrei prosop?
– Am! Băi!!! Ușa nu se închide?
– Intră și taci!
Aveam nevoie de câteva clipe cu mine, câteva momente să-mi trag sufletul plin de uimire! Cum s-a schimbat și cât a crescut! De fapt cum a crescut!!! Acum o aud zumzăind prin baia mea, o melodie amuzantă, țipând ceva de șampoane și balsam, și parcă ieri o goneam și o alergam să dispară din dormitor că dau cu jeg de rocker pe ea! Zâmbesc tâmp în fața oglinzii nevenindu-mi să cred cât de mult ne schimbă timpul și cât de repede au trecut anii.
Într-un sfert de oră suntem amândoi în bucătărie. Cafeaua fierbe în ibric, iar ea în prosopul de baie dă foc țigărilor. Întâlnindu-i privirea fixă simt că roșesc și încerc să mă feresc…
– Alex, te rog, spune-mi…

(Sfârșitul primei părți)