Să nu mă lași… să-mi fie dor de ochii tăi… Căci fără ei n-aș mai putea citi din cartea gândurilor bune, Și aș uita c-ai fost cu mine nu doar un timp, nu doar un nume, Să nu mă lași să-mi fie dor de ochii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glasul tău… Ce-mi cântă dulce despre stele, când noaptea înghite în tăcere, Suspansul clipelor târzii, când șoaptele par vise vii, o adiere, Să nu mă lași să-mi fie dor de glasul tău.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de gura ta… Pe frunte-mi zace fără stare, din cea din urmă sărutare, Frânturi ce au uscat în mine, odihna zilelor senine azi fără soare. Să nu mă lași să-mi fie dor de gura ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de sânii tăi… Pe pieptul ce ședeam cuminte, copil naiv, fără de minte, Ce nu știa altă împăcare, decât cu o strâmbă îmbrățișare să te alinte. Să nu mă lași să-mi fie dor de sânii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de palma ta… Cu acea suavă mângâiere, când sufletu-mi tinde să zbiere, Șterge din orice poezie cu atingeri pline de magie lacrimi, durere… Să nu mă lași să-mi fie dor de palma ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glezna ta… Sub pasul tău purtat prin lume, Eu, nimeni, am primit un Nume, Copilul prost, fără de minte cu pana înfiptă între cuvinte ce-au să răsune… Să nu mă lași să-mi fie dor de glezna ta.
Să nu mă lași de-mi rupi pereții, să mi te întorci Acasă. Căci fără tine sunt pierdut, nu am nici capăt, nici trecut, În tremur mâinile-mi par reci, n-ar fi mai bine să nu pleci… și-am să te-ascult. Să nu mă lași, implor și sper, păstrează-mi soarele pe cer, Să nu mă lași, să-mi nărui visul… Efemer…
E aproape martie, dar Iarna încă își suflă cu putere vâjul de copilă răzvrătită, șuierând năprasnic peste marginile nefinite ala ferestrei. Camera îmi pare o largă burtă de pește, în care Frigul, un copil rău și prost, îmi îmbrățișează carnea tremurândă, precum o fiară ce-și străpunge victima cu colți fioroși de gheață. Și totuși, răceala asta mă ține cald, cu inima fierbinte. Încerc să-mi adâncesc mai bine capul în pernă și să mă las dus, pe aripi sau în gheare, în lumea viselor, în speranța că poate așa voi uita de frig, de mine și de noi. Cu fața înspre perete, îmi pierd privirea în jocul umbrelor lăsându-mi gândurile să lunece vraiște prin minte, lipsite de orice împotrivire. Ochii mă dor sub presiunea lacrimilor ce parcă nu mai au putere să-și descătușeze durerea emoțiilor din zilele trecute. Ai plecat, dar oare tu mai știi a câta oară?
Presimt că n-am să pot dormi nici în această noapte, căci tu, odată cu tine, mi-ai luat și odihna nopților senine. Sunt singur acum între cearșafuri reci, într-un pat ce-mi pare imens și străin…
Telefonul sună îndrăcit, și de data asta cu siguranță nu e alarma. Un număr nou, necunoscut, îmi strică somnul la orele amiezii. Speram să fie… dar nu, nici un semn de-atâtea zile așa că perna îmi pare mai atractivă decât o voce mai mult sau mai puțin prietenoasă ce ar vrea să-mi strice liniștea într-un colț străin din mine. Închid, dar odată cu melodia și somnul meu a pierit lăsându-mă cu ochii în tavan.
Mda, probabil ar fi cazul să mă ridic din pat, și să fac ceva cu zilele astea de concediu ce parcă au venit parcă să adâncească mai rău golul ce-l port în suflet… Și totuși… Iau telefonul și cad pe gânduri. Pe cine să sun…
– Alo?! Bună ziua, ați sunat mai devreme…
– Alex, eu sunt, Ana! Ce dracu faci, de nu răspunzi?
– Ana?!
Încerc să-mi amintesc, dar numele și vocea de la capătul lumii nu-mi spun nimic.
– Ce faci, băi, ce faci? Dormi?
– Păi… Cam da… Ce să fac… Altceva.
– Ești acasă?
– Acasă, unde?
– Unde? Aici, unde altundeva!!!
– Sunt… De ce?
– Vin la tine, ajung în 10 minute!
A închis! Îmi răscolesc amintirile sub efectul unei tornade, dar nimic nu mă ajută să-mi reperez interlocutoarea în timp și spațiu. Voi vedea eu în zece minute cine e… Ana!
Mă arunc din pat, încercând să îngrijesc o aparentă ordine sub care să ascund dezordinea catastrofală ce domnește ca o regină în casă.
Minutele trec iar eu nu știu cu ce să mă iau mai întâi. Ascund care și ce, pe unde și cum pot și mă lipesc de perete, așteptând să sune interfonul. Nimic!
Timpul trece, pedalând minutele în sferturi întregi, apoi în jumătăți, într-un final întregind un ceas de așteptare. Am visat?
Îmi caut telefonul, iar apelul este acolo prezent și concret.
O nebună! Fără să-mi mai bat capul mă gândesc că ar cam fi cazul să prânzesc și mă îndrept spre bucătărie, dar tonul unui mesaj mă țintuiește în loc. Ce mama naibii?
” Băi, unde dracu stai, m-am rătăcit!!!”
Un râs idiot mă bufni instant! ” Băi, eu stau pe hol! În picioare!!! Dar tu, cine ”dracu” ești? ”. Răspunsul veni prompt în același ton: ” Sunt aia care te caută! Marș la geam, să-ți văd mutra! ”
Tare asta! Deschid geamul la bucătărie și mă aplec peste pervaz. La intrare nu e nimeni, în parcare la fel. Oare asta își bate joc de mine???
Mesaj: ” Gata. Te-am văzut!!! ”. Aștept o siluetă fistichie să-și facă intrarea în largul parcării, dar nicăieri, nimeni! Sună interfonul! Cum naiba? N-am timp să-mi așez gândurile și răspund:
– Da!
– Ai cafea? Sau ness ceva, că-s înghețată rău!!!
– Stai așa că e un chioșc aici în față, vrei și tu ceva?
– Nu…
– Vezi că închid și… mi-e foame! Găteai bine cândva!!! O să sun din nou!
Niciodată nu m-am simțit mai pierdut și fără cunoștință de cauză. Cine e, de unde e, cum face??? Sunt doar întrebări ce parcă îmi provoacă o sete uscată. Sau doar curiozitatea. Chiar sunt curios cu ce ” nebună ” mă pricopsesc pe cap! Și sună iar…
– Gata, deschide!
– Cine e??? încerc să o fac pe prostul, dar mă repede scurt.
– EU, nebunule!
– Vrei să cobor?
– Nu, deschideeee!
În speranța că nu o să-mi iau bătaie, apăs butonul roșu al interfonului și deschid ușa. Sper numai să nu… Liftul urcă huruind dogit nivel peste nivel… Și ușa se deschise!
– Ce naiba faci acolo, hai de mă ajută!
Mă uit strâmb la ea, și pot să jur că nu am mai văzut-o niciodată!
– Alex???
– Da!
– Mă ajuți? AZI!!!
– Păi…
Mai mult tras de păr, îi mut cele două trolere în holul casei. Spre surprinderea mea în lift mai erau un rucsac și un case mare de chitară.
– Uffff… Gata, într-un final am dat de tine! Ce naiba faci frate, un semn nu mai dai?
O îmbrățișare largă și o pupăceală apăsată, ca de sărbătoare, îmi încreți spinii bărbii. În continuare sunt mut! Atât de uimire cât și de curiozitate! ”Cine dracului e nebuna? Mmm, n-arată rău… ”
– Faci cafea??? Eu aș face un duș, unde-i baia???
– Păi… Acolo…dar..
– Aaaaa… Să nu uit! Ți-a trimis mă-ta ceva!
– Cineeee???
– Doamna Mioara, își pițigăi glasul într-un accent ce cu siguranță era de-acasă.
– Băi, agitat-o! Ia stai puțin așa! Cine dracu ești, de unde o știi pe mama, de unde mă știi și de ce ai dat năvală mai ceva ca hunii peste mine???
Râde atât de tâmp încât aproape că-mi vine s-o iau de o aripă și s-o zbor pe geam! De la 4!
– Băi, idiotule! Sunt ANA! Vrei să-ți spun pe litere??? Vrei să-ți desenez?
– Care Ana măi, sincer, nu te cunosc!
– Ana, fata Alinei! Alina, verișoara mamei tale!
Am intrat la socio anul acesta, dar am avut niște probleme cu căminul și nu mai aveam unde să stau. Maică-ta a spus să vin la tine, că de, stai singur, loc este și împărțim chiria.
Amintirile se revărsau în mintea mea precum o cascadă… Acum opt ani era doar o mogâldeață ce pieptăna păpuși și îmi dezacorda chitara… Acum e o ”tipă” ! Și totuși…
– Băi, dar nu putea să mă anunțe?
– Păi te-ar fi anunțat, dar știi că și-a pierdut telefonul, iar tu nu dai semne că exiști!!!
– Mda…
– Păi ce…? Nu mă primești???
– Ba da, măi! Du-te la duș! Hai, fuga! Vrei prosop?
– Am! Băi!!! Ușa nu se închide?
– Intră și taci!
Aveam nevoie de câteva clipe cu mine, câteva momente să-mi trag sufletul plin de uimire! Cum s-a schimbat și cât a crescut! De fapt cum a crescut!!! Acum o aud zumzăind prin baia mea, o melodie amuzantă, țipând ceva de șampoane și balsam, și parcă ieri o goneam și o alergam să dispară din dormitor că dau cu jeg de rocker pe ea! Zâmbesc tâmp în fața oglinzii nevenindu-mi să cred cât de mult ne schimbă timpul și cât de repede au trecut anii.
Într-un sfert de oră suntem amândoi în bucătărie. Cafeaua fierbe în ibric, iar ea în prosopul de baie dă foc țigărilor. Întâlnindu-i privirea fixă simt că roșesc și încerc să mă feresc…
– Alex, te rog, spune-mi…
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 11: În Tăcere…
Timpul, își răsuci clepsidra, scuturându-și umerii de praful clipelor ce curând vor fi doar simple amintiri. Miezul Nopții fixă minutarele pe orologiul tainic al unui nou început, iar Gândul, începu s-alerge conturând imagini diforme îmbrățișând aceeași umbră.
E noapte, și zidurile Tăcerii îi înecau orice urmă de suspin… Chinul sufocării în propria-i durere, îi închise ochii înlăcrimați, lăsând-o ghem viselor ce aveau să muște ca niște lupi înfometați din Neputința ei…
… Era pregătită să plece, pe pat, cele două valize burdușite cu lucruri la întâmplare și o geantă de mână așteptau doar un braț suficient de puternic să le ridice. O întreagă dimineață a așteptat un mesaj, un telefon, un semn că EL există, respiră pentru ea. Avionul decola în 3 ore și mai avea încă două comisioane de făcut, dar criza de timp nu o împiedică să își mai aprindă o țigară, în speranța că până la capătul ei, El va veni. Nu putea uita că Ea l-a alungat cu o seară în urmă, dar nici nu-și putea imagina că El, chiar și cu orgoliul rănit, nu-i va mai deschide niciodată ușa. L-a avut mereu cum a vrut ea, și acum… „întârzie”.
Pufnind prin cameră, săgețile privirii fixau prin fereastră locul în care Ford-ul vișiniu refuza să apară. Se simțea istovită de arșița așteptării. Și încă era târziu…
Se opri! Un gând nevrotic îi încremeni instant întreaga ființă ”Să fie atât de crud, să nu își ia la revedere?”
Aruncă țigara direct pe parchetul proaspăt lăcuit, strivind-o cu vârful pantofului. Se mai privi o clipă în oglindă, scuturându-se de o scamă imaginară, își fixă taiorul crem pe corpul perfect, își trecu o mână prin păr și, mulțumită, chemă un taxi. ”Va vedea el…”
Buzele delicate străluceau sub un strat subțire de gloss, în lumina palidă a lui septembrie. Vântul încă nu avea putere , iar frunzele încă purtau pigmentul de verde tomnatic.
Taxi-ul sosi.
Șoferul, un tip tinerel, aproximativ cochet, părea să-i provoace nevoia de dominare și sete de putere. O urmă îndeaproape, cărând fără efort valizele, cu geanta pe umăr. Îi surâdea ideea unui flirt de răzbunare, mai ales că pe furiș, în urma a două priviri aruncate în grabă, îi observă formele olimpiene de sub cămașă.
”La aeroport, te rog!” Se adresă pe un ton atât de senzual încât se simți vizibil invadată de valuri de roșu în obraji. Îi intersectă privirea în oglinda retrovizoare, și cu oarece frustrare și vină căută să-și strunească gândurile.
”În fond sunt femeie, și sunt liberă! Nu e vina mea că EL n-a venit… De-acum pot să fac ce vreau!”
… Dar conștiința, în continuare, nu o lăsă să-și ridice ochii vinovați de flirt spre ispita păcatului.
Încă 45 de minute până la îmbarcare, iar în forfota aeroportului nici urmă de EL. Și-ar fi dorit să îl vadă alergând disperat spre ea, cu un buchet imens de trandafiri roșii și alte o mie de atenții și cadouri, nădușit și agitat de frica faptului că ar putea să o piardă. I-ar fi întors spatele, fără cuvinte, lăsându-l să-și cerșească iertarea. Lacrimile Lui i-ar fi mângâiat un pic orgoliul, dar nu îndeajuns încât să-i ierte îndrăzneala de a o înfrunta. Era însetată de răzbunare, iar mintea ei dădea naștere unor scenarii incredibile…
Vocea stației din aeroport o trezi din visare. Încă 15 minute și în continuare, nici un semn! Simțea cum furia tinde să devină o bombă cu ceas pregătită să explodeze.
Ultimele 5 minute avură un efect apocaliptic ”Nesimțitul, cum își permite!? E doar un PORC, PORC, PORC!” Cu ochii plini de lacrimi, rimelul întins, își mai verifică o dată telefonul, dar semnalul era OK și cu toate astea nici un semn. El n-a venit!
”Să fie oare adevărat? M-a părăsit?” Sufletul ei era căzut precum un pescăruș cu aripile frânte în fața furtunii. Inima ei era zdrobită de un uragan de sentimente pe care până azi nu le știuse pe nume. De-ar fi venit acum, l-ar fi iertat de toate, l-ar fi sărutat și…
– Domnișoară, vă simțiți bine?
– Nu… Da, trebuie să ajung în avion. Plec…
– Biletul, vă rog și…
Nimic altceva din conversația cu ofițerul de control nu-i mai atinse simțurile… Se pierdu într-o lume interioară în care EL era singurul fapt concret ce îi lipsea cu desăvârșire.
Tăcută, își ocupă locul în avion, își rezemă capul de marginea ferestrei și mecanic, își așeză o revistă pe genunchi… ”Ce bine că locul de lângă mine e gol…” Și fără alte gânduri închise ochii, lăsând lacrimilor drum liber.
O stewardesă, cu ochii prea albaștri, îi zgudui umărul timid.
– Domnișoară, aterizăm în 15 minute, centura vă rog…
Își prinse centura privind pe fereastră, albastru și alb, cer și nori, și pe alocuri câte-o pasăre în rătăcire. ”O fi singură, ca și mine? Oare l-a prăsit, sau zboară-n căutarea lui. Săraca, ce trist să exiști singură-n pustiul albastrului intens… Da, El are ochii căprui…” Gândul ei nu era nicicum resemnare, ci doar izvor de alte lacrimi… Și lacrimi, avea destule…
Cu pasul mic, cu chipul umed, își îndreptă pașii spre stația de taxi. Pentru o clipă își aminti de șoferul ce o aduse la aeroport și se simți murdară… Ar fi mers pe jos acum, dar unde? Să rătăcească? Un oraș străin, o limbă străină și mulți oameni străini… de ce-a plecat de ACASĂ? Acasă era bine, acasă era EL! De data asta nu mai avu timp să verse alte lacrimi pentru că încremeni. În fața ei, stătea EL, cu un buchet imens de trandafiri. Și toți erau roșii! Se aruncă în brațele lui sărutându-l lung, cu ochii tremurând, inundați de lacrimi. ”tot acest circ, tot acest joc… și tu…” Pumnii ei mici izbeau în pieptul lui, hohotindu-și teama. De data asta plângea de fericire! Pentru prima oară-n viața ei simțea în toată ființa că trebuie să-i spună:
– Te iubesc puiule, TE IUBESC!
Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.
Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.
De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.
Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.
Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.
Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.
Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.
Azi am trecut ca să te caut, nu ești în locul nostru sfânt, Am așteptat crezând că poate întârzii pasul, tu nici gând. Simțeam pe tâmplă cum Fiorul, îmi fură liniștea dintâi, Și cerul se întunecase. Dorul, îmi tot șoptea: „ Rămâi, rămâi!”
Și am rămas în așteptare, atâtea ceasuri. Câtă speranță Am spulberat privind în vântul ce îmi brăzda întreaga viață. Și am rămas, privind în gol amarul, singur de tăcere, Ca firul galben de nisip, într-o clepsidră de durere.
Nu ai venit nici azi. Nici mâine umbra nu-ți voi recunoaște, Căci pasul tău pe altă cale se-ndreaptă. Gândul rău, ce-l naște, Lovește-n mine cu putere, îmi sapă freamăt în stomac. Cât singur să mai dau, nu-mi cere Păcatul ce nu vreau să-l fac.
Fereastra mi-este larg deschisă, în calea ploii care cade, Stau și privesc nemărginitul în care atâtea lumi râd fade. Aud doar ticăitul cronic al Timpului ce ne măsoară, Sunt Singur fără Tine, Singur. Sunt Singur Azi și Mâine iară.
Cum tremură carnea pe mine la cumpănă-ntre două lumi, Cum sufletul îmi zbiară-n sine, ținând durerea strâns în pumni, Blestem nemăsurata clipă în care un joc în ironia firii, M-a sărutat, Venin pe frunte, născând Fiorul Despărțirii…
Melancolii Nocturne 