Închisoarea… (unui poet fără de muză)

 

Patru pereți zidiți în tencuială groasă, ridică-n umeri bolta unui vis pierdut,
Un scaun frânt stă răzimat pe masă cerșind tăcerea dorului profund.
Nicio fereastră zidul nu-mi ascunde, nicio scânteie de lumină-n jur,
Doar mii de gânduri arse, fumegânde, mocnesc dureri ce nu știu să le îndur.

Nici umbră n-am în încăperea goală, sunt singur, singur cu ai mei pereți,
Pe lemnul putred aruncate, un toc, o călimară și lacrimi parcă pentru nouă vieți.
Atâtea șoapte reci pier în cuvinte, iar varul alb stă scrijelit pe dos,
Atâtea amintiri stau fără noimă risipite, din clipa-n care singură mi-ai fost.

M-ai părăsit luându-mi orizontul și lumina, și m-ai închis în liniștea uitării,
Apăsătoare cade asupra-mi toată vina și mă aruncă-n marea furtunoasă a disperării…
Te-ai dus pe val, ca toate celelalte, lăsându-mi ceață albă în priviri,
Sub tâmple pulsul stins abia răzbate, povara grelei tale amintiri.

Prinși parcă în ațe, pașii, mi se dau de-a dura, mă zguduie în glezne orice gând febril,
Încerc să te ating, dar tu ferindu-ți mâna întuneci cerul veșnic, albastru și senin.
Mă pierd în întuneric, îmbătrânesc în zile, și viața mea se stinge plină de remușcări,
Sunt doar o marionetă, neîndrumată bine, pe-o scenă fără roluri și fără spectatori.

Patru pereți cu grijă, îmi sprijină căderea, înveșmântați în albul rece, absolut,
Îmbrățișându-mi dorul și durerea, mă leagă prizonier în veșnicul Trecut.
Nu am putere să mă smulg de mine, zac cătrănit în colțul meu umil,
În Închisoarea vieții singur fără tine, doar un bătrân poet, apatic și senil…

master_of_puppets_by_mikhargrim-d304thj

Povestea Tăcerii din ochii Ei…

 

Liniștea ce cade-n zare, în valuri și-oglindește chipul,
Fără nici o tulburare, cerne fir cu fir nisipul…
Stâncile în albul sării, pironesc lumina-i udă,
Luna dă sărutul mării, vântul… doar o voce surdă.
                                                    … țipă, nu vrea s-o audă!
 

Țesătura de mătase, îi pierde umăru-n cădere,
Gândul coase și descoase, fără pic de mângâiere,
Lasă șoapte aburinde, dintre buze în suflare,
Două sărutări succinte… două sărutări, bizare…
                                         … o deschid ca pe o floare…

 

Carnea frige-n neputință, dorul mistuie o chemare…
Totu-i foc, focu-i dorință, iar dorința încă o doare.
Se agață de-întuneric și de umbra ce-o ascunde,
Pe tărâmul luciferic, unde nimeni nu pătrunde…
                                        … valuri zvâcnesc furibunde!

 
Noaptea, pe Tărâmul Lunii, unde visele n-au soartă,
EA e Universul lumii, iar Străinii bat la poartă.
Numai unul peste ziduri, reuși să se avânte,
De-atunci fruntea poartă riduri,  inimii ce vrea să cânte…
                                                            … în Tăcere, șoapte blânde.

Crud, un tremur în clipire, două lacrimi arse-n sare,
Brăzduiesc în amorțire, Roșul arde în candoare.
Sufletul setos de ură, se învăluie în frică,
Inima nu mai e dură, in făptura ei cea mică…
                                            … crește blândă, se ridică.

                                              
Își așează în cătare, ochii celui ce-o citește,
Țintuind orice mișcare, inimii ce o robește,
Își lasă Răul să se scurgă, dintre gene pe obraz,
Și Speranța se aprinde în flacăra lămpii cu gaz…
                                                … rătăcită pe pervaz.

 
Timpul preț de trei secunde, pierde pulsul fără viață.
Soarele, lovind, pătrunde în Universul Ei, în ceață.
Tâmpla și-o proptește caldă, în pieptul zidului și-l frânge,
Și lumina-i se revarsă, în ochii însetați de sânge.
                                                    … Întunericul, va plânge…

 
Din fereastra dinspre mare, se deschide o nouă lume,
Universul are soare, fiind flămând de noi cutume…
Totuși parcă nu se simte, diferită în culoare,
E la fel ca înainte! Ceru-i mai albastru în zare…
                                                  … tot Tăcere, tot o doare!

 
Clar din neființă-i felul, clar sortită-i fu Tăcerii,
Își puse negura pe umeri și-așteptă căderea serii…
Poate-n vise e Regină, peste un Univers în viață,
Lumea ei în gând suspină, învăluită tot în ceață…
                                         … resemnată, în Speranță!

 

tumblr_mdb7rpMcaR1rfxzl1o1_500