Melancolie Nocturnă – Scrisoarea de pe noptieră…
Ascunde-mi umbra inimii ce bate fără sânge,
într-o tulpină rece, pe un câmp deschis,
Ferită de orice nor ce în furtuni se frânge,
așterne-mi liniștea în faptul unui vis.
Când soarele se scade sub valurile mării
și vântul nu mai cerne perdele de nisip,
Aruncă-mi dorul veșnic în negura uitării
și pune-i două timbre pe colțul unui plic.
Închide-mă în cuvinte într-o scrisoare surdă,
pe care călimara n-a mai sângerat un rând,
În albul închisorii, ce-mi poartă soarta crudă,
mână-mi penița blândă spre cel din urmă gând.
Să-ți spun despre iubire, fiindu-mi Tu consoartă,
pierdut în aventuri pe scena unui teatru trist,
Jucasem multe roluri, cu inima de toartă
și îmi vândusem sufletul pe o viață de artist.
Cu glas pe șase corzi cerșeam o simplă mângâiere,
în clipele dintâi ce n-au avut trecut,
În noaptea fără lună când rătăceam sub stele,
mi-ai dat o sărutare, ți-am dat un început.
Te-ai așezat în mine numindu-mă Acasă,
m-ai rânduit în Fire după bunu-ți plac,
M-ai rupt din Întuneric, dar inima mea arsă,
avea în obiceiuri Centaurul cu Arc…
În Tremurul sinistru ce îl mișc în poezie,
toată simțirea vie din ochi mei s-a stins,
Mi te-ai lipit de suflet precum o melodie,
în care doar cuvintele mai au ceva de zis.
În febra nemuririi îmbrac Singurătatea
cu inima săracă de orice sentiment,
Și-mi las Tăcerii Umbra, ce te păzește noaptea,
un plic, două cuvinte și dorul meu dement.
Melancolii Nocturne 