Melancolie Nocturnă ( 11 )

 

Melancolie Nocturnă –  Scrisoarea de pe noptieră…

Ascunde-mi umbra inimii ce bate fără sânge,
într-o tulpină rece, pe un câmp deschis,

Ferită de orice nor ce în furtuni se frânge,
așterne-mi liniștea în faptul unui vis.

Când soarele se scade sub valurile mării
și vântul nu mai cerne perdele de nisip,

Aruncă-mi dorul veșnic în negura uitării
și pune-i două timbre pe colțul unui plic.

Închide-mă în cuvinte într-o scrisoare surdă,
pe care călimara n-a mai sângerat un rând,

În albul închisorii, ce-mi poartă soarta crudă,
mână-mi penița blândă spre cel din urmă gând.

Să-ți spun despre iubire, fiindu-mi Tu consoartă,
pierdut în aventuri pe scena unui teatru trist,

Jucasem multe roluri, cu inima de toartă
și îmi vândusem sufletul pe o viață de artist.

Cu glas pe șase corzi cerșeam o simplă mângâiere,
în clipele dintâi ce n-au avut trecut,

În noaptea fără lună când rătăceam sub stele,
mi-ai dat o sărutare, ți-am dat un început.

Te-ai așezat în mine numindu-mă Acasă,
m-ai rânduit în Fire după bunu-ți plac,

M-ai rupt din Întuneric, dar inima mea arsă,
avea în obiceiuri Centaurul cu Arc…

În Tremurul sinistru ce îl mișc în poezie,
toată simțirea vie din ochi mei s-a stins,

Mi te-ai lipit de suflet precum o melodie,
în care doar cuvintele mai au ceva de zis.

În febra nemuririi îmbrac Singurătatea
cu inima săracă de orice sentiment,

Și-mi las Tăcerii Umbra, ce te păzește noaptea,
un plic, două cuvinte și dorul meu dement.

 
an-ink-drop

 

Anunțuri