Unora le place Jazz-ul (în Em)…

Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, fără orchestră,
De după geam, privesc spre stele, secunzi ce picură-n celestă…
Același molcom, gând romantic, ce-l am de când te-am cunoscut,
Mă pierde-n sensul lui semantic de a te ști… și te-am pierdut…

Trecut-au ceasuri, zile bune, fără să dau măcar un semn,
Îmi tremură mâna pe strune iar sunetul îmi e de lemn…
Mi-e glasul greu plin de rugină, putere nu mai am să strig,
Și ochii mei adânc suspină, închisei geamul că mi-e frig…

Cu fruntea sprijinită-n sticlă, în tremur zac cu suflul frânt,
Iar vocea mea amar ridică, un pumn spre off-ul ce ți-l cânt…
De ce-ai ales dintre cuvinte, doar cele care dor mai mult?
Atâtea gânduri mor succinte, în liniștea ce ți-o ascult…

Mi-e tulbure privirea-n golul ce cade surd pe portativ,
Și prima cheie-și joacă rolul, mi te deschide sugestiv…
Doar un diez agăț pe gamă, știind că tonul tău e trist,
E simplu Jazz, o altă rană, să-ți amintească că exist…

Plâng între linii zeci de puncte, tabloul inimii-n durere,
Un pictor fals a cărui lupte se dau în veșnica tăcere…
Cuvintele se pierd în versuri, înflăcărate fiind de dor,
Așteaptă octava ta suavă, să le aprindă în amor…

Din întuneric trist răsună, melancolii cu iz de toamnă,
Pe cer mereu aceeași Lună, în suflet Tu, aceeași rană…
Vântul îmi șuieră-n perdele, cu glasul trist, o melodie,
Ce am cântat-o doar la stele, și a sfârșit murindu-mi vie…

Vuiet…

…Aud chemarea ta în noapte și mă cutremur de durere,
Căci am plecat uitând de toate lăsându-te în chin și fiere…
N-am așteptat să vină ploaia, m-am dus cu primul vânt în zare,
Lăsând pe masă goală foaia, cuvintelor ce n-au culoare…

Nu ți-am știut a-ți pune în rânduri mesajul trist de încheiere,
Aveam în minte atâtea gânduri, dar nicidecum ”la revedere”,
Nu am știut să-ți scriu cuvinte amăgitoare în blândețe,
Am tot sperat mereu la clipa când o să-ți dau din nou binețe.

…M-am dus, și am luat cu mine, desaga fără amintiri,
M-am dus, sunt trist și nu mi-e bine, lipsit de orice povestiri…
Nu mai zâmbesc în zi cu soare, nu mai alerg prin ploi mărunte,
Când totul fără tine doare și nu e nimeni să m-asculte.

Mai trec din când în când pe strada unde un singur felinar,
Îmi luminează toată graba, pe sub fereastra ta-n zadar…
Nu mă opresc pornit de teamă, nu îndrăznesc să-mi urc privirea,
Să retrăiesc aceeași dramă, ultim capitol, despărțirea…

…Se schimbă două anotimpuri, pe suflete cad veșnici ploi,
Iar cenușiul de pe chipuri, adulmecă toamna din noi.
Pășim pe drumuri oarecare, singuri, străini, în decădere,
Cu inimile sfâșiate de răni ce nu mai dau durere.

Ne-am consumat iubirea toată, între cuvinte fără rost…
Iar Timpul trece și nu iartă pe cel ce veșnic a fost prost…
Ne-am sugrumat iubirea singuri având mărețe supărări,
Acum în casă stăm, în friguri, pierduți în gânduri… și așteptări…

Imperiul Uitării…

 

Târzie în cețuri, o noapte surdă, își potoli căderea…
Un freamăt viu se rupse dintre gânduri, sfâșiind tăcerea,
Lăsându-mi grijile din suflet să odihnească-n pace…
Tu nu-mi mai ești în lacrimi, un gust ce nu-mi mai place!

M-am așteptat în tremur, să-mi vii ca o furtună,
Să spulberi tot în jur, cu glasul tău ce tună,
Săgeți de foc din ochi-ți, să-mi scapere în suflet,
Dar n-ai născut durerea, din teama ce o cuget…

Spre stelele din ceruri ridic acum privirea,
Eu ți-am întins o mână, mi-ai refuzat iubirea,
Lăsându-mi infinitul unui cerc continuu,
Pe care o spirală mi-a risipit veninul…

Otrava ta de viață, cu vise efemere,
Mi-a răpit orizontul, m-a secat de putere,
Lăsându-mă în viciu, cu slăbiciuni mărunte,
În fum, plumb în speranță pe tâmplele cărunte.

Te-ai dus lăsându-mi vina că am ținut de tine,
Nu te-am lăsat să pleci când răul era bine,
Și te strângeam în brațe la orice supărare,
Ca visele urâte să risipească-n zare.

Și te-am iubit, nebuno, cum un nebun iubește!
În fiecare zi, eu te-am iubit orbește,
N-ai înțeles nimic și te-ai hrănit cu ură,
Mi-ai risipit iubirea, în vânturi, prin furtună…

…Se nasc de dimineață scântei vii de lumină,
Când stelele se culcă și inima suspină,
Pun geană peste geană și mă îngrop în vise…
A mai trecut o zi… Cu porțile deschise…

Celest (monolog)

 

N-ai cum… să-mi vindeci sufletul de toamnă!
Privesc în ochii tăi, în clar, nu am de ce să-mi fie teamă,
Să rup ferestrele ce împotrivesc furtunii,
Nuanțe atât de reci în picuri… sub căderea lunii.
Și ca un spectru larg, te rupi din orizont,
N-ai cum să-mi stai în prag, în linie de front,
Să țeși război luminii, prin colțuri, printre umbre,
Ca să-mi răpești din gânduri, ce inima ascunde.

N-ai cum… și nici nu poți să-mi frângi durerea,
Când eu ți-am scris mereu, tu mi-ai răpit tăcerea,
Mi-ai potolit furtuna citindu-mă din carte,
N-ai cum să-mi fii alături când tu îmi ești… departe.
Din neguri, printre nouri, reverși flăcări flămânde,
Frânturi rupte-n ecouri, ce n-au glas să îmi cânte.
Armonicile crude, în armonii bizare,
Ce risipesc în șoapte, o simplă sărutare.

N-ai cum… dar vrei să mă pătrunzi prin vise,
Cu primăveri senine, dar altora promise,
Cu o îmbrățișare caldă sub mângâieri sublime,
N-ai cum… și-mi ești aieve, te simt atât de bine.
Mă învălui în plăcerea unei speranțe triste,
Pe undeva pierdută, aș vrea să nu existe,
Să nu tremur cu focul dezlănțuit, și cuget…
N-am cum… să fug de tine.. când toată-mi ești în suflet.