Să nu mă lași… să-mi fie dor de ochii tăi… Căci fără ei n-aș mai putea citi din cartea gândurilor bune, Și aș uita c-ai fost cu mine nu doar un timp, nu doar un nume, Să nu mă lași să-mi fie dor de ochii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glasul tău… Ce-mi cântă dulce despre stele, când noaptea înghite în tăcere, Suspansul clipelor târzii, când șoaptele par vise vii, o adiere, Să nu mă lași să-mi fie dor de glasul tău.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de gura ta… Pe frunte-mi zace fără stare, din cea din urmă sărutare, Frânturi ce au uscat în mine, odihna zilelor senine azi fără soare. Să nu mă lași să-mi fie dor de gura ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de sânii tăi… Pe pieptul ce ședeam cuminte, copil naiv, fără de minte, Ce nu știa altă împăcare, decât cu o strâmbă îmbrățișare să te alinte. Să nu mă lași să-mi fie dor de sânii tăi.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de palma ta… Cu acea suavă mângâiere, când sufletu-mi tinde să zbiere, Șterge din orice poezie cu atingeri pline de magie lacrimi, durere… Să nu mă lași să-mi fie dor de palma ta.
Să nu mă lași… să-mi fie dor de glezna ta… Sub pasul tău purtat prin lume, Eu, nimeni, am primit un Nume, Copilul prost, fără de minte cu pana înfiptă între cuvinte ce-au să răsune… Să nu mă lași să-mi fie dor de glezna ta.
Să nu mă lași de-mi rupi pereții, să mi te întorci Acasă. Căci fără tine sunt pierdut, nu am nici capăt, nici trecut, În tremur mâinile-mi par reci, n-ar fi mai bine să nu pleci… și-am să te-ascult. Să nu mă lași, implor și sper, păstrează-mi soarele pe cer, Să nu mă lași, să-mi nărui visul… Efemer…
E aproape martie, dar Iarna încă își suflă cu putere vâjul de copilă răzvrătită, șuierând năprasnic peste marginile nefinite ala ferestrei. Camera îmi pare o largă burtă de pește, în care Frigul, un copil rău și prost, îmi îmbrățișează carnea tremurândă, precum o fiară ce-și străpunge victima cu colți fioroși de gheață. Și totuși, răceala asta mă ține cald, cu inima fierbinte. Încerc să-mi adâncesc mai bine capul în pernă și să mă las dus, pe aripi sau în gheare, în lumea viselor, în speranța că poate așa voi uita de frig, de mine și de noi. Cu fața înspre perete, îmi pierd privirea în jocul umbrelor lăsându-mi gândurile să lunece vraiște prin minte, lipsite de orice împotrivire. Ochii mă dor sub presiunea lacrimilor ce parcă nu mai au putere să-și descătușeze durerea emoțiilor din zilele trecute. Ai plecat, dar oare tu mai știi a câta oară?
Presimt că n-am să pot dormi nici în această noapte, căci tu, odată cu tine, mi-ai luat și odihna nopților senine. Sunt singur acum între cearșafuri reci, într-un pat ce-mi pare imens și străin…
Telefonul sună îndrăcit, și de data asta cu siguranță nu e alarma. Un număr nou, necunoscut, îmi strică somnul la orele amiezii. Speram să fie… dar nu, nici un semn de-atâtea zile așa că perna îmi pare mai atractivă decât o voce mai mult sau mai puțin prietenoasă ce ar vrea să-mi strice liniștea într-un colț străin din mine. Închid, dar odată cu melodia și somnul meu a pierit lăsându-mă cu ochii în tavan.
Mda, probabil ar fi cazul să mă ridic din pat, și să fac ceva cu zilele astea de concediu ce parcă au venit parcă să adâncească mai rău golul ce-l port în suflet… Și totuși… Iau telefonul și cad pe gânduri. Pe cine să sun…
– Alo?! Bună ziua, ați sunat mai devreme…
– Alex, eu sunt, Ana! Ce dracu faci, de nu răspunzi?
– Ana?!
Încerc să-mi amintesc, dar numele și vocea de la capătul lumii nu-mi spun nimic.
– Ce faci, băi, ce faci? Dormi?
– Păi… Cam da… Ce să fac… Altceva.
– Ești acasă?
– Acasă, unde?
– Unde? Aici, unde altundeva!!!
– Sunt… De ce?
– Vin la tine, ajung în 10 minute!
A închis! Îmi răscolesc amintirile sub efectul unei tornade, dar nimic nu mă ajută să-mi reperez interlocutoarea în timp și spațiu. Voi vedea eu în zece minute cine e… Ana!
Mă arunc din pat, încercând să îngrijesc o aparentă ordine sub care să ascund dezordinea catastrofală ce domnește ca o regină în casă.
Minutele trec iar eu nu știu cu ce să mă iau mai întâi. Ascund care și ce, pe unde și cum pot și mă lipesc de perete, așteptând să sune interfonul. Nimic!
Timpul trece, pedalând minutele în sferturi întregi, apoi în jumătăți, într-un final întregind un ceas de așteptare. Am visat?
Îmi caut telefonul, iar apelul este acolo prezent și concret.
O nebună! Fără să-mi mai bat capul mă gândesc că ar cam fi cazul să prânzesc și mă îndrept spre bucătărie, dar tonul unui mesaj mă țintuiește în loc. Ce mama naibii?
” Băi, unde dracu stai, m-am rătăcit!!!”
Un râs idiot mă bufni instant! ” Băi, eu stau pe hol! În picioare!!! Dar tu, cine ”dracu” ești? ”. Răspunsul veni prompt în același ton: ” Sunt aia care te caută! Marș la geam, să-ți văd mutra! ”
Tare asta! Deschid geamul la bucătărie și mă aplec peste pervaz. La intrare nu e nimeni, în parcare la fel. Oare asta își bate joc de mine???
Mesaj: ” Gata. Te-am văzut!!! ”. Aștept o siluetă fistichie să-și facă intrarea în largul parcării, dar nicăieri, nimeni! Sună interfonul! Cum naiba? N-am timp să-mi așez gândurile și răspund:
– Da!
– Ai cafea? Sau ness ceva, că-s înghețată rău!!!
– Stai așa că e un chioșc aici în față, vrei și tu ceva?
– Nu…
– Vezi că închid și… mi-e foame! Găteai bine cândva!!! O să sun din nou!
Niciodată nu m-am simțit mai pierdut și fără cunoștință de cauză. Cine e, de unde e, cum face??? Sunt doar întrebări ce parcă îmi provoacă o sete uscată. Sau doar curiozitatea. Chiar sunt curios cu ce ” nebună ” mă pricopsesc pe cap! Și sună iar…
– Gata, deschide!
– Cine e??? încerc să o fac pe prostul, dar mă repede scurt.
– EU, nebunule!
– Vrei să cobor?
– Nu, deschideeee!
În speranța că nu o să-mi iau bătaie, apăs butonul roșu al interfonului și deschid ușa. Sper numai să nu… Liftul urcă huruind dogit nivel peste nivel… Și ușa se deschise!
– Ce naiba faci acolo, hai de mă ajută!
Mă uit strâmb la ea, și pot să jur că nu am mai văzut-o niciodată!
– Alex???
– Da!
– Mă ajuți? AZI!!!
– Păi…
Mai mult tras de păr, îi mut cele două trolere în holul casei. Spre surprinderea mea în lift mai erau un rucsac și un case mare de chitară.
– Uffff… Gata, într-un final am dat de tine! Ce naiba faci frate, un semn nu mai dai?
O îmbrățișare largă și o pupăceală apăsată, ca de sărbătoare, îmi încreți spinii bărbii. În continuare sunt mut! Atât de uimire cât și de curiozitate! ”Cine dracului e nebuna? Mmm, n-arată rău… ”
– Faci cafea??? Eu aș face un duș, unde-i baia???
– Păi… Acolo…dar..
– Aaaaa… Să nu uit! Ți-a trimis mă-ta ceva!
– Cineeee???
– Doamna Mioara, își pițigăi glasul într-un accent ce cu siguranță era de-acasă.
– Băi, agitat-o! Ia stai puțin așa! Cine dracu ești, de unde o știi pe mama, de unde mă știi și de ce ai dat năvală mai ceva ca hunii peste mine???
Râde atât de tâmp încât aproape că-mi vine s-o iau de o aripă și s-o zbor pe geam! De la 4!
– Băi, idiotule! Sunt ANA! Vrei să-ți spun pe litere??? Vrei să-ți desenez?
– Care Ana măi, sincer, nu te cunosc!
– Ana, fata Alinei! Alina, verișoara mamei tale!
Am intrat la socio anul acesta, dar am avut niște probleme cu căminul și nu mai aveam unde să stau. Maică-ta a spus să vin la tine, că de, stai singur, loc este și împărțim chiria.
Amintirile se revărsau în mintea mea precum o cascadă… Acum opt ani era doar o mogâldeață ce pieptăna păpuși și îmi dezacorda chitara… Acum e o ”tipă” ! Și totuși…
– Băi, dar nu putea să mă anunțe?
– Păi te-ar fi anunțat, dar știi că și-a pierdut telefonul, iar tu nu dai semne că exiști!!!
– Mda…
– Păi ce…? Nu mă primești???
– Ba da, măi! Du-te la duș! Hai, fuga! Vrei prosop?
– Am! Băi!!! Ușa nu se închide?
– Intră și taci!
Aveam nevoie de câteva clipe cu mine, câteva momente să-mi trag sufletul plin de uimire! Cum s-a schimbat și cât a crescut! De fapt cum a crescut!!! Acum o aud zumzăind prin baia mea, o melodie amuzantă, țipând ceva de șampoane și balsam, și parcă ieri o goneam și o alergam să dispară din dormitor că dau cu jeg de rocker pe ea! Zâmbesc tâmp în fața oglinzii nevenindu-mi să cred cât de mult ne schimbă timpul și cât de repede au trecut anii.
Într-un sfert de oră suntem amândoi în bucătărie. Cafeaua fierbe în ibric, iar ea în prosopul de baie dă foc țigărilor. Întâlnindu-i privirea fixă simt că roșesc și încerc să mă feresc…
– Alex, te rog, spune-mi…
Ploua mai lung, în larg, pe latul lumii, fără picior să-i calce chipul în oglindă, De-aceea prinse a se răzvrăti pe unii, lovind din scurt privirea ei succintă.
Se regăseau străini în cercul strâmt al unei mese rătăcite, învolburați în alb și negru absolut, Pe o romanță veche și stihuri amorțite, se scuturau de prafuri iubiri ce n-au trecut.
Ploua cu amăgiri pe pleoapele plăpânde, îmbrățișarea pare a fi un pol de foc, Căderile stângace, mângâieri flămânde, le freamătă în carne dorința unui șoc.
În pași de bal nostalgic se lasă dusă-n danțuri, ca într-o epopee în slova unui grec, Ea, singura femeie, a cărei multe lanțuri, îi încolăcește pieptul în arc de semicerc.
El sfarmă înlănțuirea lăsând-o să aștepte, servind-o cu un zâmbet nativ dar indiscret, Și-aprinde o țigară, doi pași mai spre perete, își reluă paharul cu ticuri de poet.
Sorbind adânc din fumul ce-i învăluie ținuta, se vrea a fi mai rece ca gheața din pahar, Dar trupul ei fierbinte îi spulberă minuta și totul se topește într-un sărut fugar.
Ploua melancolie pe cerul fără nouri, când stelele și luna se retrăgeau timid, Ca într-un teatru antic, o piesă fără roluri, își deapănă povestea ajunsă la sfârșit…
El îi zâmbește tragic, Ea-i prinde îmbrățișarea, sorbindu-și din priviri al pasiunii fruct, Solemnitatea stării ce luminează zarea, înmărmurește clipa ce-n doi din nou i-a rupt…
Încă te-ascund printre cuvinte căci teamă mi-e să nu te pierd, Nu las pe nimeni să te-alinte când eu în mângâieri te cert. Cu punctuații efemere și pauze ce n-au mai fost, Ți-înghesui cele patru stele din titlul unui cântec prost.
De ce îmi ești tu arcuită în dezacorduri grave-n ton? Ți-aduc o terță în suită din recitalul meu afon. Când fiecare notă sună a semiton forțat în gamă, Îți încălzesc corzile în strună în murmur surd șoptit cu teamă.
Cobor diezului o palmă, lângă becar strâng o doime, Când viața mea ruptă pe sferturi nu a însumat nici o zecime, Din fericirile ce-n vremuri când mâna nu-mi cădea domol… La fiecare notă tremuri, pe portativul strâmt și gol.
… Îmi amintesc de Mi, minoră, cu lacrimi, ce melancolii, Cum simplă, caldă, minionă, te îmbrăca în poezii, Și îmi aducea în scăderi nocturne frenetice amorezări, Pe o poștală fără timbre din toate cele patru zări.
Azi tâmpla-mi arde, mi-e căruntă, cum lemnul ți-a îmbătrânit, Sufletul meu râvnind te-ascultă dar glasul ți-este ruginit, Un răget ca un tir de armă, pocnind niscaiva triolete, Și Cheia Sol bucăți se sfarmă lovind tăcerea din perete.
Azi doar fumez trăgând din pipă, ținându-te prinsă-n perete, Mi-e mâna veche, obosită și nu mai știe să te certe… Azi cheile din portative, zac încuiate în sertar… Iar degetele-mi gălbejite se sting pe-o coajă de arțar…
S-a dus de-acum înghețul iernii, dar viforul i-l port în suflet, Pustie e căderea serii, după furtuni la care cuget… Și ploaia-mi bate în fereastră, mustrându-mă în nostalgii, Lumina palidă și castă a unei amintiri… târzii…
Te-ai dus luând cu tine viața, într-un tărâm necunoscut, Învăluit în toată ceața amorului nostru trecut. Te-ai dus lăsându-mi albi pereții, sucind clepsidra în abis, Rupându-mă de toți poeții, ce plini de frenezii te-au scris
Ce mi-a rămas acum din toate? O poză ruptă într-un sertar, Când stelele se sting în noapte și orice vis e un coșmar? Când somnul alungat cu șoapte aduce în viața mea mizeră, Amarul gust de nes în lapte, în zori cu ploaie efemeră?
Ce rost mai au aceste rânduri, atâtea semne de întrebare, Când toate rătăcite-n gânduri, pictau doar zile fără soare… Te-ai dus… și ai uitat de mine, o rană într-un colț ascuns, Ce sângerează nopți și zile… Un alt soldat căzut, răpus…
„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.
E timpul să îmi „sting” visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…
Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.
Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el … ( I.L. Caragiale)
Melancolii Nocturne 