Amintiri…

Povestea celui ce se întoarce acasă (prea târziu…)

 

De data aceasta cheia a pătruns încet, fără de zgomot în yală. Recunosc, mă simt ca un Tom Cruise (autohton) într-o misiune imposibilă, în care trebuie să pătrund în propria-mi locuință (ca să vezi!), fără să trezesc vreo alarmă ruginită sau să declanșez vreun laser de-ăla de te secționează în (mai puțin de) doi timpi și trei mișcări. Îmi fac două cruci și acționez vizibil emoționat de greutatea acțiunii ce urmează să o întreprind. Broboanele de sudoare picură peste mâna tremurândă, iar vântul parcă șuieră pe holul blocului coloana sonoră din film. Dacă-mi iese figura, sigur mă voi alege cu un Oscar… în cap (sau pe unde vei nimeri), cel mai probabil dimineață, că și-așa urăști statueta aia luată de ocazie, cadou de ziua ta (zodia-i de vină, foc cu apă – mai mult abur!).
După două răsuciri ce ar arunca până și un melc în culmea geloziei, ușa se deschide pocnind surd din balamale, când… „Zdraaaang!!!”
Am înghețat instant, aproape de leșin (noroc că m-am oprit la un copac înainte de a urca)! Cu o nepăsare arogantă și o indiferență cronică, liftul porni spre etajele inferioare. ”Amice, am pulsul 200, vrei să fac infarct?”, dar ce-i pasă fierătaniei de pricina mea… Privesc în stânga nimic, apoi privesc spre dreapta și apoi iar spre stânga (deoarece nu-mi mai amintesc ce văzusem prima oară acolo), ușor dezechilibrat de alternanța mișcărilor și foarte probabil de forța de gravitație plus cele două mișcări ale pământului – ”Pfaaai, ce bot era să iau!”
Observ, cu o teamă explicabilă, că prin camere întunericul domnește într-un calm ce-mi accentuează starea de anxietate. Îl invidiez, deoarece el, spre deosebire de mine, poate sta liniștit pentru că nu s-a întins la ape minerale cu băieții până la 4 dimineața și nici nu a avut 13 apeluri pierdute, bașca un mesaj de amenințare la care n-a răspuns. Dar și el se oftică, că eu i-am dat unei roșcate de băut… până a plecat. I-am dat și contul meu fals de facebook de care tu nu știi… dar îl fac în noaptea asta!
Cu urechile ciulite și cu ochii cât două cepe (roșii) încerc să deosebesc umbre de pași, vreun scârțâit de saltea, dar parcă nici țânțarii nu îndrăzneau să dea glas trompetelor și să-ți tulbure odihna. Parcă mi-e și milă să-i las singuri cu tine, într-un fel chiar pot spune că empatizez cu ei fiind un fin degustător al greutății palmei tale. Cred că ar fi momentul să mă descalț, măcar noroiul să fie un motiv mai puțin de huța-huța (cu creierii mei). Dar cu hainele ce fac, că sunt ude? Le îndes în mașină și la prima oră pun la spălat. Bâjbâind pe hol, mă îndrept cu tălpile ude spre bucătărie să-mi pun gloriosul plan de distrugere a probelor incriminatorii. Apăs clanța, când din neant demonul nopții își drese răgetul și o zbughi printre picioarele mele. Mâța!!!
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Bagă-ți hainele în mașină și treci în pat…
– Da, îngeraș… Imediat, draga mea…

            Mâța naibii, m-a sifonat. Mâine o țin doar pe apă și bobițe. Ciu-ciu, cărniță și pliculeț. Arunc în cuvă tot și ca un cap ce pleacă spre tăiere mă îndrept spre dormitor. Regina mea, privea tavanul cu ochii închiși și cu mâinile pe piept.
– Iulian…
– Da, îngeraș…
– Treci în pat, lasă pijamaua, n-o mai căuta.
Dă Doamne să-și dorească numai sex și să mă lase să dorm, și îți promit că la prima ocazie în care îmi iese în cale o căsuță de-aia cu multe cruci și turnulețe, bat la poartă, cumpăr lumânări cât pentru zece, iau și pâinici de-alea uscate, îți pup și câteva portrete. Las și o atenție la cutiuță, numai scapă-mă. Amin!
– Iulian?
– Da, îngeraș…
– Cum a fost la cântare?
– Mmm, bine. Adică, ar fi fost minunat să fi venit și tu… (știu că nu mă pricep la minciuni, dar încerc…) A fost plictisitor, lume puțină. Dacă erai și tu…
– Am fost. Telefonul pe unde l-ai avut?
– În husă. La chitară. Unde ai fost??? (Aoleu!)
– Păi de ce în husă? Rândul trecut l-ai ținut în… bar!? De ce nu-l lași direct acasă, dacă tot nu-l ții pe lângă tine. Unde l-ai pus acum? Adu-l aici.
– E la încărcat. Sau în geacă, cred. Nu știu. Stai puțin… Mami, știi cum sunt eu, mai aiurit, mai zăpăcit, mai uit, mai…
Mă ridic grăbit, iau telefonul și încerc să arunc o privire de verificare prin mesaje. Pare curat, ce caută?
– Băut, știu.
– Apă, mami. Doar apă minerală.  
Se uită rapid în agendă, după care mi-l dădu înapoi.
– Pune-l la încărcat, te rog. Robert ce mai zice?
– Care Robert??? Aaah, Robert al meu, e bine. E bineeee, a mai slăbit. Tot înalt, cum îl știi… Am cântat, n-am vorbit multe. De-ale lui, cu munca…
– Altceva? Afară de țigări și… ape minerale? Fete au fost?
– Nimic, mami. Mai nimeni… Așa, una , două… Și dacă nu le cunoșteam, nu am vorbit cu nimeni. Mi-e așa de somn, tu nu vrei să mai dormi un picuț? Hai lângă mine, să te țin în brațe…
– Nu mai dorm. Dar Ella?  Ați vorbit, v-ați cunoscut?
– Ce Ella? Care Ella? N-a fost nici o Ella!
– O tipă mai… creață, cum îți place ție, ia mai gândește-te…
Ce naiba, or fi făcut ăștia poze și au pus pe facebook. Când e să cazi în iad, sigur dai și de dracu.
– Aaaa, da, cred că am făcut niște poze cu ceva oameni pe acolo… Știi cum e, toți vor să-și facă poze cu ”vedetele”. Au pus pe facebook deja?
– Nu, dragule. Nu știu ce vedete au fost pe acolo, dar ea sigur nu a întâlnit vreuna. Ia dă-mi telefonul meu.
Îi dau telefonul și mă acopăr mai bine cu plapuma. Parcă mi-e din ce în ce mai frig (sau frică!).
– Uite, dragule, o recunoști? V-ați făcut selfie. Multe selfie-uri…
Pe whatsappul ei au început să curgă o serie de poze în care se pare că… n-am ieșit bine.
– Mami, vezi? Am mai slăbit. Se vede și în poze.
– Iulian? Să înțeleg că ai un cont nou de facebook, de care eu nu știu?
– Aaaaa, nu mami. Tipa asta, îmi amintesc acum, era foarte insistentă și ca să scap de ea am inventat un nume. Eu n-am un facebook cu numele ăla, poți să verifici.
– Am căutat. Și n-ai! De ce n-ai?
Șah mat. Ce întrebare capcană mai e și asta???
– Păi, nu mami. Știi că eu nu le am cu facebook. Ar trebui să am??? (ptiuuu, dar prost sunt!)
– Nu.
– Păi n-am. Și nici nu-mi fac, să știi!
– Iulian? Dacă ți-e cald, spune-mi și te răcoresc. Imediat! Dar ce faci, dormi?
– Da, mami. Adică nu… Doar am închis puțin ochii… Atât.
– Nici prin cap să nu-ți treacă! Fugi și fă duș că e șase și trebuie ne pregătim să mergem la gară. Trenul e la opt.

Morala: Cineva, înaintea ta, era expertă în așa ceva…
Cu drag, Mishuk…

 

 

Povestea unei iubiri…

 

Povestea unei iubiri…

 

E încă devreme, dar liniștea Ei s-a topit în neant. Noaptea își ascute printre jaluzele, cuțite de lumină ce aleargă nevrotic pe albul palid din pereți. Mintea se joacă cu gândurile, amestecându-le și răsucindu-le într-un vals nebun și nefiresc. Ai vrea să-l dai uitării, dar prezența lui o resimți în fiecare răsuflare mai adâncă. S-a așezat pe gândurile tale precum un offf, greu ca o stâncă, de care nu poți să te cureți. Un duș mai rece și o cafea încă fierbinte mai temperează neliniștea sufletească ce ți-a răpit somnul atâtea nopți la rând, de când v-ați despărțit. Ce o mai face El? Deschizi facebook-ul și îl cauți, dar ultima lui postare e din preajma zilei în care v-ați despărțit, în rest nimic și nimicuri. Te uiți apoi prin poze și nu poți să nu observi că nu mai sunt decât Tăceri… Nici Tu, nici El. Te gândești că Timpul va duce la vindecarea tuturor rănilor și că mergi înainte, dar niciodată nu știi ce Gânduri sunt însemnate în cartea destinului… iar poveștile, întotdeauna trebuie să aibă un final.

Vântul suflă tot mai rece, iar iarna a adus într-un sfârșit și gerul de poveste în preajma ei. Cu noaptea în cap și pasul grăbit, își așază gândurile, în drum spre stația de autobuz. Fără doar și poate va întârzia și azi câteva minute. Dar hei, c’est la vie, drumul e lung, mergem înainte! Și într-adevăr, drumul e lung, dar în fiecare dimineață îi oferă acel răgaz în care se poate gândi liniștit la Ea. Și Ea e pretutindeni în viața lui chiar dacă Timpul nu le-a fost cel mai bun prieten.
Crăciunul a trecut fără zbucium, doar o altă noapte albă, în care a numărat punctele negre din varul de pe pereți. E dimineață, dar zorii parcă întârzie să apară. Pe telefon încă păstrează numărul ei, și, deși și-ar dori, nu îndrăznește să o sune… Poate am să-i trimit un mesaj… mai târziu. Până una-alta, se gândi că nu ar fi rău să înceapă să scrie acel text. Trebuie să fie un text simplu, să nu pară disperat, dar totodată să exprime dorul și dorința așa cum le trăiește El, ceas de ceas, zi de zi… ”Te iubesc!” – și send. Ohh, Doamne! Ohh, nu!
Fiorii, ca niște purici obraznici, îi pișcară fiecare milimetru din șira spinării. Sări din pat și începu să se agite, înjurând și blestemând prostia și gestul necugetat. Spera că poate, cumva, nu va vedea acel mesaj sau îl va ignora. Spera că poate numărul lui e blocat în telefonul și acel mesaj se va pierde prin ițele rețelei de telefonie. Se simțea deodată mult prea mic, și teama că o va supăra din nou după atâtea luni de tăcere îl făcea să dispere. Ultima lor discuție se terminase prost și ecoul acelui „să nu mă mai suni niciodată” țipa în timpanele lui, mai acut și mai fierbinte ca niciodată. Se așeză cu fața în palme pe marginea patului… Ce mă fac…? Îmi pare rău, iubire… îmi pare, sincer, rău…

Cu ochelarii împiedicați spre vârful nasului, ghemuită pe un scaun pe balcon își mai aprinse o țigară. Fuma din ce în ce mai mult, dar viața e cum e și viciul acesta îi părea singurul refugiu. Se ascundea de singurătate în valuri albe de fum ce dănțuiau în preajma ei ca niște veritabile cadâne. Privea în gol spre nicăieri, numărând stelele ce se stingeau pe rând în pragul zorilor când sunetul unui mesaj o dezmorți din visare. Ridică telefonul, se uită la număr și… o emoție amestecată cu teamă îi frânse carnea într-un tremur intens. Numărul lui… e mesaj… Ohh, Doamne!!!
Citea cele două cuvinte cu o sete ce nu-i putea stăpâni lacrimile din ochi. Mi-e dor de tine, prostule! Ce dor mi-e de tine!!!  I-ar fi dat și un pumn în clipa aceea, apoi l-ar fi sărutat cu toată setea pământului. Îi venea să râdă și să plângă în același timp. Ridică privirea: deasupra ei, pe perete, era încercuit cu roșu pe calendar, Crăciunul… Zâmbind, se simțea din nou copil când moșul cel bun în câte un an mai lăsa pe lângă brad un cadou pe gustul ei. Zâmbea cum nu mai zâmbise de luni bune și în adâncul sufletului simțea căldura sărbătorilor. Cineva într-un capăt de lume, nu foarte îndepărtat, o iubește. El o iubește. Telefonul vibră în mână, urmând un al doilea mesaj. „Crăciun fericit, iartă-mă pentru mesajul anterior, te rog!” Nu pot să cred! Uite așa o dă El, cu bâta-n baltă, de fiecare dată. Ce prostuț e… și ce copil… Offf!
Ușor încruntată se gândea cum să-i răspundă. Nu voia să-și trădeze deloc emoția, dar nici nu voia să-l sperie, să-l facă cumva să dea înapoi. Trebuie ceva simplu, în cuvinte puține. „Și eu, dragule!” – închise ochii și dădu send. Se ridică să-și caute căștile pentru că-i cunoștea obiceiurile, nerăbdarea, și știa că în foarte scurt timp o va suna. Când sună El, trebuie să se înarmeze cu răbdare și să se facă comodă… cât mai comodă, pentru că omul ține la vorbă. Lungă!!!

Tot mai agitat, se învârtea prin cameră ca un leu în cușcă. Mesajul ei îi ridică temperatura, iar tensiunea îi provoca dureri de cap. Ce să facă, ce să zică? Din mesajul ei nu înțelegea nimic. Se aștepta oare să continue, dorea să fie sunată sau a fost doar un răspuns sec? Simțea cum tâmplele-i cedează sub presiune și o stare de amețeală și de greață îl încearcă cu friguri.
Mi-e dor de tine, fată dragă, dar ce să fac?! Dă-mi un semn… Nu vreau să te supăr, nu vreau să ne certăm, nu vreau să mai fim răi niciodată, unul cu celălalt! Te iubesc!!!
Vorbea singur în dormitor, înflăcărat de pasiune. Pe telefon apăru semnalul unei noi notificări pe facebook. E de la Ea. Un Like. Chiar nu conta la ce!

Telefonul suna în mâna ei, iar ea tremura toată. Telefonul suna, dar ei îi era teamă de vocea lui, de ce are să spună ea după atâta timp, de ce are să spună El după atâta timp, dar mai teamă îi era ca El să nu închidă înainte ca ea să apuce să-i răspundă.
Trase butonul într-un final, dar nu îndrăznea să spună nimic. Nici El nu spunea nimic. Oare mai este acolo?
      –     Hei, bună!
      –     Bună, dragule… Ce faci?
      –     Bine… Uite, îmi cer scuze pentru mesajul…
      –     Taci! Nu fi prost… se surprinse tăindu-i vorba înainte să o termine. Scuză-mă, ce ziceai?
      –     Aaa, nimic. Nimic… Voiam să-ți urez Crăciun fericit, numai…
      –     Numai atât? Simțea cum se enervează.
Pentru o clipă se gândi că totul a fost doar fructul imaginației ei. Dacă el de fapt a greșit mesajul, dacă nu era pentru ea? Poate că are pe cineva și…  dar atunci de ce mai are numărul ei în telefon?
      –     Hei, nu voiam să te supăr… Adică nu te supăra, te rog. Voiam doar să-ți scriu ceva drăguț, dar mi-a ieșit așa. Îmi pare rău.
Ți-a ieșit așa, ai? Ehhh, las că vezi tu!
      –     Știu, și mie…
      –    Și ție îți pare rău? Pentru mesaj? Bi, eu… eu te iubesc! Știi că te iubesc. Și… Și mi-e foarte dor de tine!!!
Vocea lui tremura și din toată bâjbâiala de cuvinte, cumva îl simțea că e la limita plânsului. Ca niciodată îl credea, și asta o făcea să se simtă oarecum vulnerabilă în fața lui. Ar fi vrut să aibă și ea puterea să-i spună că simte la fel, dar simțea că trebuie să mai rabde pentru că nu e momentul…

Au vorbit ore în șir la telefon despre una, despre alta, despre ei. Îl simțea mai cald și oarecum diferit. Să fie doar vina faptului că i-a fost dor, că i-a lipsit? Se poate schimba oare un om în numele dragostei doar pentru a fi împreună cu persoana pe care o iubește? Zi după zi, în mintea ei încolțea un gând. El era în continuare singur, ea era în vacanță, iar anul se apropia cu repeziciune de sfârșit. Ce-ar fi dacă… numai de s-ar gândi să mă întrebe!

30 Decembrie, seara târziu.
      –     Bună Bi, ce faci?
      –     Bine, prin casă. M-am pus în pat și mai acuș mă pun la somn. Tu?
      –     Uite, în stație. Îngheț scrumul de la țigară! Nu râde, că sunt la a treia de când îngheț aici! În primul rând, vreau să îmi cer scuze că te sun așa târziu. Știu că nu îți place… Am avut tură de seară și…
      –    Bine, bine, spune ce ai de zis și nu o mai lungi. Se surprinse din nou cum îi tăie vorba luată de nerăbdare. Poate în al doisprezecelea ceas se va gândi și el să pună întrebarea aia nenorocită!
       –  Bi, uite ce voiam să te întreb. Știu că e târziu, dar mă gândeam… și se duse iar prin porumb cu vorba. Simțea cum o frig palmele, tălpile și îi ard neuronii. Din toți bărbații de pe planetă s-a îndrăgostit de cel mai timid, rușinos și lipsit de îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume.
       –  Hai, spune, că vreau să mă culc. Ce e?
       –  Bi, n-ai putea, n-ai vrea…  n-ai vrea să vii mâine la mine?
Tăcere.
       –  Știu că e târziu, dar m-am uitat pe net și am văzut că ai tren la 9. Nu trebuie să-ți iei nimic, am toate lucrurile tale, curate, păstrate în ordine. Vii cu un rucsac mic. Te aștept la gară. Eu încep la 3.30, te iau de la gară, te las acasă și mă duc la muncă. Scap la 12.00. Și… Ce zici?
       –  Nu știu, e târziu… mi-ai spus târziu. Dacă-mi ziceai din timp….
       –  Bi, te rog. Ar fi frumos! Ar fi prima oară când noi am petrece… o sărbătoare împreună!
Idiotule! Ți-au trebuit cinci zile să te gândești!!! Noroc că m-am gândit eu din timp. Offf, Doamne! Bărbații… cine să-i mai înțeleagă! Și mai se laudă și că e săgetător!!!
       –  Bine!
       –  Bine, ce?
       –  Ești prost!!!
       –  Bine, știu că sunt prost! Mi-o spui mereu… și n-am uitat, dar ”Bine”, înseamnă că vii?
–  Tu ce crezi că înseamnă? Tolomacule!
       –  Ohh, Doamne! Bine, bine, închid acum, să te las să te odihnești și să te pregătești! Te iubesc, ursulico! Somn ușor!!!
       –  Și eu, somn ușor.
De fapt închizi de teamă să nu mă răzgândesc, nesuferitule! Și de unde asta cu ”ursulica”? Ori mă face… aaaa, vede el!!!

Ca de obicei, El întârzie. Ieși în fața gării, într-o margine retrasă, și își aprinse o țigară. Se simțea extrem de calmă și de liniștită deși inima ei era cât un purice, și acela strâns într-o menghină, sub presiune. Dacă s-a înșelat, dacă s-a amăgit, dacă se va răzbuna… însă nu apucă să-și ducă gândurile până la capăt deoarece îl văzu cum vine alergând printre mașini. Cu părul înfoiat, dar încă ud, părea un urs cu coamă de leu. Vrea să mă impresioneze!!! Hi, hi! Și parcă a mai slăbit un pic, dar tot urs!
Agitația lui de la fiecare întâlnire o amuza, iar emoția lui incipientă totodată o liniștea. Timiditatea lui era un semn de bun augur.
      – Iartă-mă că am întârziat! Știi, n-am dormit azi noapte de emoție, de nerăbdare! Și azi dimineață după ce-am vorbit, după ce mi-ai spus că ești în tren, naibii, am adormit! Iartă-mă, Bi! Știu, sunt!
”Bla, bla, bla… În loc să mă sărute, îmi toarnă gogoși! Valuri de gogoși!!! E culmea, omul acesta!!!”
      – Sărută-mă, și cheamă un taxi! Despre vreme vorbim mâine! Sunt obosită!

Fericirea se citea în ochii lui. Șoferul uber-ului schița și el un zâmbet ciudat. Ea însăși îl privea uimită. Erau câteva lucruri schimbate la el, lucruri care se vedeau și se puteau citi dintr-o privire. Era la fel de glumeț, un pic vulgar, dar simpatic. Drumul i se părea lung și nu mai avea răbdare. El îi săruta continuu mâna, iar ea simțea curenți electrici cum îi tulburau simțirea. Voia să se lase ”prinsă” în brațele lui și să se simtă din nou iubită ca-n vremurile bune. Era acolo lângă El și se simțea fericită.

Hainele erau împrăștiate prin cameră și niciunul dintre ei nu se gândea să se ridice și să le adune. Ea își lipise obrazul de pieptul lui fierbinte, tremurând sub plapumă. Era transpirată. Deși o durea îngrozitor nasul, îi venea să râdă. Numai de n-ar rămâne semn… Blegul, uneori e așa copil, dar chiar și așa mi-e drag… Și ce speriat e?!
El, clar, era încă speriat, dar se mai liniștise. Acum doar o mângâia încet, și încerca să îi îmblânzească durerea cu o voce moale și blândă, cum rareori îl auzise. Oare ursul meu, chiar nu mai e fiară? Cu degetul arătător îi atinse buzele umede, iar el îl sărută.
Dragule, hai să fumăm, e târziu… pentru tine.

Pe perete, la o palmă deasupra patului, stătea parcă desenată, o mică gaură înfundată în perete…

Cu drag, Mishuk…

 

Împăcare…

 

Împăcare…

Cheia se răsuci de două ori în yală scoțând un pocnet scurt, și numai trosnetul clanței ce nu voia să cedeze sub apăsare mai tulbura liniștea încremenită din întunericul holului. Era destul de târziu, și totuși chiar și la această oră nepotrivită trebuia să-i vorbească, să-i explice cauzele declinului ce a urmat după acea perioadă neagră de agonie. Și-a pregătit ore în șir cuvintele, dar copleșit de emoții, aproape amețit, se împiedică la fiecare pas, golul din stomac fiind acum mai mult decât un cârcel nervos.

Migrena nopților pierdute prin baruri, înecate în nori de fum și valuri de tărie erau doar premisa unei scuze față de sine în faptul cauzei pierdute. Fiori reci îi acopereau întreg trupul, când, în diminețile târzii. prin geamul ferestrei se răsfira lumina slabă a lămpii de noapte. A mai avut câteva încercări de a se întoarce, dar teama de a nu o speria îl încremenea pe trotuarul de vis-a-vis.

Ieri a aflat de la Radu, că un tip nou în gașcă îi face curte și că ea începe să cedeze. Inima îi bătea intens, dar prin vene nu simțea decât ace reci de gheață ce broboneau în sudoare pe chipul încremenit. Se întoarse în grabă, fără cuvinte pentru amicii de pahar, în cămăruța strâmtă simțindu-și nebunia stoarsă de vlagă, asemeni unui burete. Ce ultimele puteri căută prin sertare scrisoarea ei, pe care Ani, draga de ea, i-o aduse într-o după-amiază la birou
– Alex, ce-i cu tine, unde-ți ții telefonul? De ce nu răspunzi, știi bine că toți ne facem griji, chiar dacă s-a întâmplat… și restul cuvintelor au căzut în gol precum ropotul ritmic al unui șuvoi de apă. O privea inert, fără să înțeleagă murmurul buzelor ei, fără să audă vocea glasului ei, așteptând să termine.
– Mulțumesc, Anuță! Fii pe pace, voi fi bine… vom fi bine, toți. Mulțumesc.
– Alex, ne-ai speriat pe toți. Ea e supărată, dar te-a iertat, și tu știi prea bine. Ți-a scris, pentru că nu mai binevoiești a ne răspunde la telefon. Ai dispărut ca un tâmpit, deși nimeni nu ți-a reproșat nimic.
– Îmi pare rău, Anuță… știi..
– Știu, fraierică! Acum nu fi prost, pune mâna și sun-o! Sau mai bine ar fi să vii acasă, eu cred că te așteaptă. Te iubește, bolovane Te pup și te las, mai am și eu neastâmpărații mei, care parcă sunt leiți frate-meu. Tu i-ai făcut mă, sau eu? Mă suni, da? Haidi pa!
– Mulțumesc, Anuță. Te sun… Pa-pa…

Lacrimile îi curgeau în șiruri pe foaia în care cuvintele se lăbărțau în șiruri pătate de cerneală. Încuiase în mintea lui fiecare cuvânt, fiecare formă de buche, din scrisul oblic-alungit ce picura-n sufletul lui miere și venin. O iubea cum nu iubise niciodată în viață, și simțea că, pentru el, în universul ăsta nu va mai exista o altă femeie. O iubea din toată inima, cu bune și rele, cu bucurii și necazuri. Mai mult de teama de a trăi departe de ea era doar teama de a o pierde ca prostul pe nimic. Își stinse tremurând țigara, își spălă ochii roșii-obosiți, își trase geaca în fugă și ieși alergând din casă. Ușa rămase deschisă, iar camera părea la fel de goală precum sufletul lui.

Se opri în fața blocului, căută în buzunare cheile, închise ochii, trase adânc din aerul rece de iarnă să-și calmeze emoțiile și intră în scară. Nu mai avu răbdare să cheme liftul și porni pe scări. Nouă etaje i se părură prea puține pentru a-și aduna curajul, așa că mai poposi câteva secunde în fața ușii după care intră. Spera că poate o prinde într-una din nopțile albe, când de nevoie, mai zăbovește pe sofa din camera de zi cu ochelarii priponiți spre vârful nasului, rătăcită printre cărțile și caietele ei de cursuri, teme, lucrări și programe școlare.
Știa că va veni și momentul când se va întoarce acasă spășit, și era hotărât să suporte tăcut, întreg vacarmul plin de reproșuri pe care doamna profesoară i le administrează când e prins cu tema nefăcută. De data asta era doar vina lui, din moment ce singur a ales să se închidă și să rătăcească pentru o vreme printre străini.

În casă, o liniște de mormânt și un întuneric ce sfida chiar și cele mai morbide descrieri din romanele lui King. Pe masa din bucătărie câțiva biscuiți cu fulgi de ciocolată erau împrăștiați în jurul unui pahar cu lapte, ușa de la baie întredeschisă și asta pentru că nu și-a făcut niciodată timp să repare încuietoarea, în camera de zi chitarele lui nemișcate, scrumiera plină, iar din dormitor, nicio dâră de lumină. Nu știa dacă să deschidă ușa, dacă să se întoarcă și să renunțe. Îi era îngrozitor de teamă de reacția ce avea să urmeze în momentul în care ea îl va surprinde în casă. Îi era teamă de un atac de panică, dându-și seama că ceea ce făcu el acum, nu era chiar un fapt ușor de digerat. Ceasul trecuse de ora două, în noapte. Se gândi că dacă nu ar fi uitat să-și ia telefonul, poate ar fi sunat. Cu siguranță nu, nici el nu credea asta… dar își mai luă puțină încredere. Deschise ușa încet și intră în cameră.

Dormea adânc și leneș, dar pe chipul ei se putea citi o liniște cald-îmbietoare. Prin fereastră, lumina lunii mângâia cosițele ei castanii, împrăștiate pe cuprinsul întregii perne, și trupul micuț și firav acoperit peste umeri cu pilota albastră. Gleznele dezgolite, lăsau la vedere degetele ei subțiri și lunguiețe pe care înainte de culcare avea obiceiul să le pigulească în joacă. Îi era dor de toate acele obiceiuri, ”ritualuri” și momente comice de noapte bună. Rămase surprins de faptul că nu dormea pe mijlocul patului cum obișnuia atunci când se știa singură. De nicăieri gândul că poate îl aștepta începu să prindă contur. Ca întotdeauna, pufnea în somn murmurând, lucru care îi mai liniști din emoția momentului. Se dezbrăcă în liniște și se întinse pe o parte a patului, cu spatele, ferindu-se să o atingă. Nu voia să o sperie sub nicio formă. Totuși chiar dacă nu o trezea acum, dimineață ce reacție va… Gândul nu avea să-și cuprindă forma de întrebare, deoarece simți sânii, ca mai apoi tot trupul ei cum se lipi într-o îmbrățișare pe sufletul lui… Buzele ei se lipiră într-un suflu cald pe umărul lui, șoptind:
– Te iubesc, fraierică, somn ușor…

Cu drag, Mishuk…

O Gară pentru doi…

 

O Gară pentru doi…
(partea întâi)

 

Ca în orișicare povestire, amintirile se leagănă pe marșul leneș al unui tren ce a uitat să-și împacheteze în fum vremea și vremurile. Dacă m-ai privi în ochi, mi-ai întâlni pentru o clipă gândul hoinărind aiurea și toate visele, precum niște jucării stricate, părăsite și uitate.
E un început rece de Toamnă, în care frunzele aproape că și-au pierdut rostul existenței, călătoria lor fiind aproape de final. Vântul și ploile, le scutură și le spală, lăsând în urmă doar acel covor arămiu al uitării…

Ai fost odată Frunză, azi nu mai ești,
Ești doar o amintire pictată în povești,
Îmi fluturai pe cale, să-mi cazi sub tălpi târziu,
Ce-a mai rămas din tine? Doar un copac. Pustiu.

Rând pe rând, unul câte unul, Trenurile vin și pleacă de nicăieri spre nicăieri, sufocând sau pustiind peroanele arhaicei noastre gări. Toamna îmbrățișează acest mic Univers boem în care Iubirea își are casă, masă și cimitir. Viața, și-a etalat în ochii lumii, cea mai imprevizibilă Scenă a ei. Uneori, și Tu, și EU, suntem actori de rol principal fără măcar să știm, cum alteori doar banali spectatori, rătăciți întâmplător într-un episod ce nu ne aparține. Câteodată destinul improvizează și mai încarcă decorul cu o ploaie în asfințit, o eclipsă de idei și de resurse, astfel încât off-urile să pară mai aspre și dorurile mai grele. La Final însă, fiecare alege să tragă cortina în felul său…

Alarma a sunat devreme, a deschis ochii și privind albul de var de pe tavan încercă să-și adune gândurile dispersate în cotloanele minții. Probabil trecuseră cinci minute, deoarece alarma sună din nou, iar ochii lui fixau același vis, EA. Aceeași melodie, devenită obsesie cânta și ca alarmă, și ca ton de apel pentru numărul ei. Refrenul acela îi măcina inima, dar totuși părea singura mângâiere a sufletului său obidit.

” M-am îndrăgostit dintr-o întâmplare, dar nu întâmplător te iubesc,
Nimic nu contează, rost nu are, dar contează că… te mai iubesc! ”

Opri melodia înainte de ultima măsură din refren, hotărât fără a ști de ce, să meargă și azi să o aștepte. Se pregăti în grabă, își strânse neglijent coama într-un coc dezordonat, luă ultimele două pachete de țigări, bricheta și ieși pe ușă. Renunță la ceai și la mic dejun, pentru că mintea îi tot dădea ghes să nu întârzie. De mai bine de două luni era prins în interiorul acestui misterios și ciudat joc, din care nu se putea desprinde. Și totul a început cu un vis…

Erau el, Gara de Nord și o zi de week-end, ca oricare alta.
Era cu puțin trecut de ora zece când își aprinse prima țigară pe peron, în spatele tabelei de afișaj pentru plecări și sosiri. Mai avea aproximativ o oră și jumătate până va ajunge primul tren în gară, așa că își puse căștile și se pierdu în păienjenișul de gânduri.
Fără să-și dea seama memorase versurile nostalgicei melodii și acum le murmura ritmic și apăsat, rezemat de-un stâlp. Nu băga de seamă că oamenii treceau pe lângă el, că unii îl observau, că alții zâmbeau, șoptea cuvintele ca și când ea ar fi fost în fața lui și l-ar fi ascultat. Toate acele cuvinte nu erau decât suferința unei inimi înfierbântate și răzvrătite. A evadat singură din închisoarea în care ai încercat să o afunzi, sperând că se va îneca în veninul rece al propriilor lacrimi. Te-ai înșelat amarnic când credeai că o vei uita și fără să știi ai descoperit că dragostea nu moare când vrei tu.

Refrenul parcă îți accentuează obsesiv nevoia de a fi lângă ea și ea lângă tine, pictând culori arămii în lumina ochilor tăi palid-căprui. Din când în când, găsești puterea de a-ți mâzgăli un zâmbet fals pe umbra chipului astfel simpla lui prezență acolo, să fie doar un mic eufemism la adresa vieții ce a luat-o de lângă tine.
Îți amintești prima întâlnire, primul sărut, au fost tot acolo, tot pe peron. Tu ca un prostovan, nici nu îndrăzneai să o privești, numai Dumnezeu știe ce lupte se dădeau în sufletul tău. Ea te-a luat de mână, te-a trezit și te-a sărutat. A fost poate cel mai teribil cutremur din viața ta de până atunci. Micuță, firavă, dar o femeie cu adevărat puternică, care cumva a rezistat multor intemperii, chiar și când barca tindea să se ducă la fund. Inevitabil, într-un târziu, s-a scufundat și iată-te aici, acum așteptând… Așteptând să se întoarcă.

De undeva, de pe stâlpii înalți ai Gării de Nord, o voce tot mai plictisită anunță mecanic sosirea trenului în gară. Ai vrea să te duci să îi iei o cafea dar te minți că nu mai este timp deși știi foarte bone că trenul… va pleca așa cum a sosit, Fără EA…
Îți mai aprinzi o țigară, ca mai pe urmă, să te pierzi absent în mulțimea de oameni ce șiroiește într-un șipot nestăvilit, fiecare grăbindu-se spre unde are drum. Tu însă ești Omul care așteaptă, singurul om din acea gară care nu vine, nu pleacă și care din vreme în vreme, își mai ridică ochii din profunzimea gândurilor și privește aproape tremurând emoția unei speranțe.

Zâmbești. Peronul e tot mai pustiu iar chipurile oamenilor ce se retrag din vagoanele trenului, îți sunt tot atât de străine precum nimeni le ești tu lor. Oftezi încercând să umpli golul ce ți-a cuprins întreg sufletul și cu aerul de a alunga o muscă invizibilă, scuturi genele și ștergi obrazul de cele câteva lacrimi ce ți-au scăpat. Poate nu a fost să fie nici azi… Ți-e dor de glasul ei, de râsetul ei cu accent… ți-e dor să-i spui pe nume, două silabe, două cuvinte și o sărutare. Îți amintești dragule, toți acei fluturi de care nu i-ai spus? Îți amintești de clipele în care simpla bătaie în ușă, te făcea să te simți mai mic decât un urs…
Poate că îți vine să plângi dar masca a încremenit acel zâmbet sub care se ascunde întreaga ta durere de OM. Acestea sunt momentele în care ți-ai dori să poți rupe Timpul, să-l legi de un scaun și să faci tot ce își dorește ea să fii… un OM.
Dincolo de toate astea, un singur gând mai aleargă sălbatic lipsit de jugul suferinței. O iubești cum soarele iubește pământul și cum luna iubește întunericul. O iubești… Și te întrebi dacă astăzi s-a gândit cineva să-i spună cât e de frumoasă…

     – Hei, Motto, ce faci?
Tigruța ronțăia indiferentă un rest de creion chimic, așezată pe lângă pieptul lui, fâlfâind din coadă și oferindu-i un ignor total. Se simți bulversat de întreaga situație. El era încă în pat, sub cearceafuri deși în mintea lui se derulase drama unei zile petrecute în așteptare. Își căută telefonul cu acea panică a omului ce nu conștientizează realitatea. Să fi fost oare, numai un vis? Mâța luă viteză, speriată de ieșirea în decor a marelui urs, ce se răsturnă din pat odată cu plapuma, aplecându-se pe lângă margine. Dând cu fundul de parchetul dur și… rece, descoperi și telefonul ”plimbat” prin praful de sub dulap de vitezomana casei.
     – Mooootttttoooo, vino aici!!! Acum!!!
Pe hol se auziră câteva bubuituri, semn că mâța mirosi pericolul și pentru a se ascunde, se băgase, cel mai probabil, pe sub pian, loc de siguranță maximă, unde știa că nu va fi prinsă. Ursul bosumflat, întinse mâna pe sub dulap să-și scoată telefonul, gândindu-se totodată că poate ar fi cazul ca aspiratorul să nu mai reprezinte doar element de decor. Era stins… După trei vorbe de duh și de sfeștanii, urmară câteva blesteme și… sunetul de mesaj.
     – Ce mama…

” Bună, sunt în trecere prin București. Ajung pe la 16.00. Dacă vrei putem să ne vedem…”

Cu drag, Mishuk…

Perfect, Străini

 

Perfect, Străini …
(ultima pagină din Povestea noastră)

 

… Un vânt tăios și rece mătură aleile părăsite, pe care Toamna le acoperise precoce în nuanțe închise, cenușii, și peste care un covor de frunze vechi își risipea odihna. Noaptea e de un clar curat, ce cufundă stelele strălucitoare peste creasta copacilor înalți, ca într-o hipnoză profundă, unde sclipirea micilor puncte argintii mă poartă în brațele unui leagăn al fanteziilor. Închid ochii, trag aer adânc în piept și încerc să îmi alung teama că te voi pierde din nou din toate gândurile. Numele tău apare din neant, ca mai apoi să dispară la fel cum a venit, precum o velă netedă smulsă de torentul unei furtuni, de pe catargul pe care fusese arborată. Ești Tu, mereu, aceeași TU, aceeași ochi arămii, aceleași buze subțiri, năsucul subțire și gropița lui pe partea dreaptă. Aș vrea să te strig dar buzele-mi sunt uscate și frică îmi e să tulbur halucinația liniștii ce îngropă împrejurul într-un întuneric profund. Și parcă aș vrea să-ți mai spun timid, că îmi este dor de tine, de glasul tău, de atingerea ta, Umbră fără Inimă.

 Parcul îmi seamănă mai pustiu azi decât îmi păruse ieri, iar frigul îmi frământă carnea brațelor dezgolite, într-un tremur continuu. E foarte târziu, și m-aș grăbi spre casă, dar ca de fiecare dată, nici acum pașii nu-mi dau ascultare. Același ritm melancolic, parcă mă țintuiește într-o armonie frenetică a amintirilor. Chipul tău creionat în linii subțiri, părul ce nu te ascultă niciodată și ochii mici ce deseori îmi păreau cu mult mai mari, își fac apariția asemeni unei năluci prin aburii ceții ce se ridică răsfirată deasupra lacului. Ești încă vie în mintea mea din care nu cred că am să te pierd prea curând. Și nici nu vreau! Zâmbesc acestui gând cu o satisfacție pe care nu reușesc să mi-o explic. Oare, azi, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Oare azi, cineva s-a interesat de cum te simți, dacă ai nevoie de ceva? Cu siguranță, nu pot ști niciodată, mai ales acum când Timpul a rupt orice legătură picurând zile de liniște și nopți de lacrimi. Romantic, aș spune eu, iar tu mi-ai râde ca în zilele bune când eram copil și… prost. Și inima bate, bate, capul îmi vâjâie, și simt din nou acea amețeală ce-mi cade peste ochi asemeni țesăturii unei pânze de păianjen. Poate dacă…

Poate dacă mă așez pe o bancă și mai aprind o țigară îmi voi mai potoli din pulsul inimii ce tinde să gonească de fiecare dată când te întâlnesc prin gânduri. Poate dacă mă odihnesc un minut, vom putea din nou să mai glumim ca altădată, să schimbăm impresii, să-mi dai sfaturi, ca într-un final să-ți spun că-mi pare rău și că-mi doresc să mă ierți, a câta oară, nici eu nu mai știu. Zilele trecute am citit aiurea un articol în care spunea ceva de genul că femeia care iartă prea mult ajunge să nu mai iubească. Și ai dat like. La început am râs, apoi m-am întristat. Să fie oare adevărat, sunt eu un om imposibil, chiar atât de dificil încât să nu pot să te… În ochii tăi probabil că sunt, cât despre mine, nu știu ce să mai cred. Îmi număr pe degetele amorțite, speranțele ce trec dincolo de noaptea de azi revărsându-se odată cu primii zori de lumină. Cam târziu pentru toate, nu-i așa?

Năluca ta mă privește fix în ochi, încremenind o așteptare înfrigurată. Parcă așteaptă să spun ceva deși eu știu că Tu nu vrei să auzi nimic. Ce pot face altceva mai mult decât să îți Zâmbesc, dar îmi resimt zâmbetul doar ca pe o grimasă a ce ascunde nostalgii din alte timpuri. Te Iubesc dar ruperea ta a lăsat pe jumătate, un gol adânc în jumătatea mea din viața noastră. A lăsat doar partea aceea cu Te Iubesc… și numele tău.

Știi ce mă doare cu adevărat? În relația cu Tine, aveam un plan cu multe steluțe ce trebuia să te facă să te topești în căldura mea sufletească, singuratico!

Mă gândeam mereu că, atunci când ești tristă să te iau și să te strâng în brațe tare. Să te sărut pe nas, pe frunte, pe buze, indiferent, să te sărut până râzi, îmi zâmbești și îmi răspunzi cu o poantă hazlie, cu o tachinare în nota ta obișnuită. Îmi propusesem să nu te mai las să cazi pradă deznădejdii și amărăciunii. Dar atunci (și nici acum) nu te cunoșteam îndeajuns, și n-am știut că tu vei înțelege acest gest al meu ca pe unul nelalocul lui. Asta a fost… În mintea mea de copil prost gândeam că nu pot sta cu mâinile în buzunar privind la tine, la ochii tăi care doar din orgoliu nu lăcrimau. Încercam în felul meu să nu te las să te simți singură alături de mine. Cu toții avem zile proaste, avem nevoie de spațiu și uneori ne mai certăm dar noi am făcut dintr-un nimic, dezastru. Am măturat unul cu celălalt podelele unui loc pe care nu am reușit să-l facem al nostru. Vezi tu năluco, de ce zâmbetul meu, nu e zâmbet în fapt? Te iubesc și duc povara eșecului cu mine ca pe o ambiție personală care mă face să lupt, să cresc, să mă dezvolt. Câteva din cele pe care le-am promis le-am îndeplinit, îmi pare rău doar că nu ești de fel, să te bucuri alături de mine. Atât doar.  Atât doar că mi-ai oprit ceasul, și mi-ai luat tot Timpul din lume. Ce mai există din Noi? Zâmbești? Așa ziceam și eu… îți sunt doar un străin în prezent, o rămășiță a unui an ce l-ai numit pierdut. Îmi pare rău… iubito.

            E Timpul să mă ridic… Aburii îmi îmbracă suflul în lumina palidă a unui felinar rătăcit. Deschid ochii, îmi scutur brațele și pașii înghețați prind a-și urni mișcarea molcom spre casă. Mai am doar câteva minute… Am gândurile curate și mintea obosită. O nouă zi în care mă simt străin în viața mea. Un străin perfect acomodat pe o jumătate de gânduri. Și dacă tai a doua parte am numele întregii povești în culoarea ta preferată… Suntem doi. Perfect, Străini!

Cu drag, Mishuk…

 

 

 

Viața ca o pradă…

 

Viața ca o pradă…

Azi nu mai vreau să scriu cuvinte și să mă adâncesc în metafore înșiruite în rânduri versificate, cu măsuri fixe și rimă la final… Azi vreau să scriu un altfel de poezie, în care să îmi măsor Timpul ce a rămas cu răspunsuri la neliniștile ce-mi tulbură odihna nopților târzii.

Și voi începe așa, direct…
Tu, Cetitorule, te-ai întrebat vreodată de ce din momentul în care te naști până în momentul în care te întorci în brațele naturii ce te-a zămislit, singurul tău obiectiv real este acela de a construi?
Unii construiesc drumuri, alții ziduri, dar cei mai mulți trăiesc din vise și speranțe. Speranța unui mâine mai bun ca azi. Împreună construim vieți, și ce e viața dacă nu o înșiruire de cărămizi pe care le așezăm mai cu răbdare, mai cu nervi, cu lacrimi și zâmbete, mereu înainte până la un punct. Da, acel punct despre care nu ne place nicicum să vorbim când în joc e propria persoană.
Am spus mai devreme că toți construim, dar ca să construim trebuie să ne alegem o cale. Și da, calea nu este întotdeauna cea corectă sau pe măsură ce o conștientizăm o alterăm cu multe schimbări mai bune sau mai rele.

Despre mine vreau să cred că sunt în primul rând un Om și apoi Bun, ca la final să rezulte un simplu om bun. Încerc, lupt și mă zbat să nu ridic ziduri, să nu rănesc și să nu dezamăgesc, să construiesc un drum drept și neted pe care pașii celor ce vor să mă însoțească să calce ușor fără riscul de a-și răni gleznele. Și totuși greșesc… Mai ales, greșesc…
Greșesc pentru că nu am toate răspunsurile, pentru că am frici, trăiesc cu teamă, ezit, și deseori răsfrâng asupra celor dragi toate energiile negative adunate asupra oamenilor fără vină. De fiecare dată culeg cenușa unui foc pe care nu reușesc să-l sting în timp util. Sunt neglijent și distrat cu sentimentele celor din jur și asta destramă tot păienjenișul de sentimente pe care mă chinui timp în timp să-l croiesc.
Am ales calea iubirii, să iubesc fără prejudecăți umane, fără limite și fără întrebări. Nu te întreb cine ești, ce ai făcut sau de unde vii. Din momentul în care ne-am întâlnit contează doar cine vei fi și dacă ești dispusă să pui umărul pe perete când zidul casei tremură astfel încât să rămână în picioare. Nu e ușor, dar nici imposibil, pentru că TU nu ești singură. E adevărat că uneori prăbușirea este inevitabilă și atunci unul din doi se stinge. Aduni ce mai e de adunat și îți construiești o altă cale înainte. Uneori oftezi inevitabil, pentru că sufletul uman e întrupat prin sentimente dar… cât poți să te legi de trecut?

O a doua dilemă apare în următoarele trei cuvinte: trecut, prezent, viitor.
Trecutul te-a format, prezentul arată cine ești, dar viitorul? Viitorul este o sumă de necunoscute.
Ieri ai apărut în viața mea și alături de tine am dat drumului meu o nouă direcție. Mi-ai arătat o cale pe care am primit-o și am început să așez cărămizile așa cum Tu dictai inimii mele. M-am împiedicat de multe ori, pe alocuri m-am rănit, dar m-am ridicat mereu și am mers înainte. Simțeam că ești alături de mine și bucuria pe care o numeam fericire îmi sporea puterile în ciuda vremii potrivnice. Ai luptat o vreme alături de mine ciobind în piatră pe alocuri, uneori cu unghiile, alteori cu dinții și câteodată cu inima. Și a Trecut. Tot ieri a bătut și vântul… dând naștere inevitabilului Azi.

Azi, Casa și Drumul sunt doar un morman de moloz… Te caut și te caut, dar nu te găsesc decât prin amintiri. Le adun, le strâng și Țip spre nicăieri. Urletul disperat ia forma unui Ecou surd, ce asemenea unui bumerang, nu face altceva decât să se întoarcă și să-mi lovească înapoi, sufletul. Cu lacrimi nu pot zidi la loc ce a fost iar brațele-mi sunt mult prea moi. Sunt prins în mijlocul vâltorii Trecutului trăind un Azi imposibil, imperfect.

Mâine pare să nu mai știe acel nume de care aș fi vrut să-mi leg destinul și asta mă sperie. Iubesc, și toată iubirea mea e concentrată într-un pumn de semințe pe care aveam de gând să-l semăn pentru tine. Nu mai am nici măcar o umbră după care să alerg, în speranța că dincolo de întunericul ei îți voi regăsi zâmbetul. Mâine de fapt înseamnă niciodată pentru că Tu ai găsit o altă cale și cu siguranță un alt drum.

E atât de obositor să fii om, să exiști, să-ți pese și să iubești. Și totuși, aș putea spune că nimic nu te extenuează fizic și psihic mai abitir ca simpla întrebare De Ce…?
De ce tu, de ce eu, de ce așa și nu altfel, de ce, de ce, de ce….
Prezentul mă arată viu, în putere, dar mă simt prins mecanic într-un corp din care vreau să ies. Mă simt oarecum vânat de neșansa de a-mi găsi drumul potrivit sau poate sunt pe drumul potrivit mie, acela de a merge înainte, singur. Răspunsul îl voi afla curând…

Și de acum ultima întrebare și poate cea mai grea…
Dacă viața e plină de alegeri, de ce nu ne putem alege viața?

 

Despre Zâmbete …

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Despre Zâmbete…

 

M-ai uitat îngerașule, nu-i așa?

Ai uitat că nu demult îți zâmbeam caraghios, precum un țânc ieșit în zi de sărbătoare, la ulița mare, cocoțat pe coama sufletului tău. Eram un nesuferit care, cumva, a reușit să îți amețească răzleț câteva gânduri și o bătaie… de inimă. Eram un copil prostovan care reușea să te surprindă doar prin cuvinte, pentru că altceva…  altceva nu catadicsea să dăruiască în generozitatea lui (he heee!) epică. Pe vremuri, îmi zâmbeai specific genului literar.

Ai să simți că asta a fost demult… iar cufărul uitării și-a ruginit lăcata lăsând armonia lirismului să slăbească ca mai apoi să înțepenească cheițele inimii în dezacord. Un patefon își rumegă în gol o placă veche ce așteaptă doar să fie întoarsă. Unde am pierdut eu, Bibilico, muzica inimii, gândești?

Și da, fiecare ceas a însemnat un secol de durere, înecat în uscăciunea unor lacrimi ce nu mai pot astâmpăra setea din suflet. Mi-e sete de tine, de glasul tău, de ochii tăi, de sânii tăi… Mi-e sete de tine. Și-ți sunt recunoscător că tot datorită ție am învățat să fiu mai viu și să prețuiesc acel Punct de sănătate. Sunt mândru de tot ce ai realizat prin puterile tale, că mi-ai dat un locșor micuț în spatele cortinei, să mă pot bucura și eu în sinea mea că măcar cu gândul ți-am fost alături. La examen.

Sunt gelos… Nu știu de ce, dar sunt gelos. Din teama de a nu te pierde am rătăcit esențialul. Suntem acea narațiune în care cele cinci momente ale subiectului și-au încurcat ordinea. Trebuia ca la sfârșit să-mi spui că mă iubești. La Acel sfârșit al vieții prin care lopătam ca un haotic. Trebuia să fii vesta mea de salvare atunci când brațele aveau să-mi cedeze iar mintea să mă ruineze. Bineînțeles pot bifa încă un eșec cu trofeu (nu-i așa?), pe raftul plin de dezastre din viața mea. Sunt poate doar gelos, fetiță dragă… și nu știu de ce.

În ceasul de pe urmă, îmi port aminte fiecare dimineață în care mă trezeam și îmi spuneam: mâine vei fi aici și mai e puțin până mâine… Pentru totdeauna. Și azi mi-am spus la fel doar că din subiect, m-am dat singur afară din propoziție. Două puncte și două paranteze, ghici ce e, că LoL nu e sigur.
Ești prost! ai să spui Tu, și eu am să te cred. Dar nu suficient de prost încât să nu-mi port masca de om fără orizont.

Trec ceasurile îngropate în minute. Trec minutele ca gândurile și nasc zorii. Ce facem noi în zori? Zâmbim. Dar nu ca și cum ne-am zâmbi unul altuia pentru că e soare, pentru că e primăvară, pentru că plouă și pentru că iubirea ne aprinde inimile de dor, ci pentru că e o altă zi în care trebuie să ieșim din casă.

Și eu te Iubesc!!! Nu îmi imaginam că îmi va lipsi vreodată simfonia modernă a acestor patru cuvinte. Dar da, îmi lipsește. Eu Te Iubesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă ți-am spus vreodată… cu inima. Nu mă blestema în gânduri că nu sunt PERFECT. Îmi doresc mai mult, mai bine. Îmi doresc să retrăiesc speranța acelui azi pe care să nu îl vând niciodată pe amăgirea unui mâine. Te iubesc și pentru că Tu ești frumoasă, strălucești, și fiecare pas ce-l lași în urmă întoarce priviri. Tu faci Universul să existe. Universul meu, care nu este neapărat unul mare, cu multe galaxii. Tu ești Universul meu iar Eu sunt toate stelele ce se sting.

E dimineață… Mishuk, deschide geamul, zâmbește-i cu inima, cu sufletul și lasă toate gândurile rele să zbiere afară rând pe rând… Poate Zâmbește și EA…

Străin în Gara Vieții

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Străin în Gara Vieții

 

Tăceri.
Atât de multe tăceri stau între noi, spate în spate, țintuindu-ne lipiți unul de celălalt. Ești micuță, iar eu sunt cald. Suntem Doi oameni atât de diferiți, rătăcitori prin propriile gânduri și amintiri. Ale noastre sunt povești, trăite în alte vremuri și în alte timpuri, de care nici surâsul faptului împlinit nu se mai lipește. Cu toate astea știu că încă mă iubești… ”Și eu, la fel” răsună ecoul cu care ne tachinăm zi de zi.

Zorii întârzie să apară, dar te simt trează, privind undeva departe, în gol. Poate mai vrei să dormi sau, poate, pur și simplu nu vrei să mă trezești, dar simt și știu că prezența ta mă liniștește.
Zâmbesc privind prin fereastră la încă multele stele ce veghează odihna în liniștea nopții. Iarna pare învinsă și căzută-n genunchi, dar viforul ei răsuflă încă pe sub marginile neînchegate ale ramelor, vâjiind subțire din răstimp în răstimp. Degetele picioarelor se înghesuie amorțite sub pătura mult prea scurtă să ne acopere trupurile cvasiinerte. Trăim încă acele momente în care, sub vraja iubirii, împărțim și tremurul și căldura deopotrivă. Totuși am să mă ridic să-i fac cafeaua și să-i fumez o țigară numai de dragul de a trăi un pic din intimitatea ei.
S-a ridicat înaintea mea, fără să mai apuc să îmi duc gândul până la capăt. Am închis ochii să nu mă vadă treaz, mimând o respirație adânc obosită.
Și s-a dus. A ieșit pe vârfuri din cameră, trăgând după ea și ușa. O aud împiedicându-se de papucii mei rătăciți prin tot holul și bodogănind scurt o ocară printre dinți. Cafeaua fierbe, țigara arde, și ea se bucură de cel mai intim moment al ei, nocturna dimineață. Ce-ar fi dacă i-aș scrie în câteva cuvinte tot ce simt, cum simt, și poate câteva versuri. Sau mai bine să-i scriu Adevărul, după care o să mai ațipesc și eu un ceas…
– Mișu?!
Vocea Ei caldă îmi frânge păienjenișul genelor alungându-mi dulceața somnului de dimineață.
  – Da, Bibi…
– Trezește-te, e opt! Cât mai vrei să dormi?! Monstrule!
Mă ceartă, râzând. Trage pătura de pe mine, lăsându-se cu tot corpul și cu greutatea ei infimă peste trupul meu.
– Hai, nu fi leneș, ridică-te și treci să-ți bei ceaiul!
– Dar nu dorm… sunt treaz demult.
Mint. Mă privește peste ochelari și pe ton dictatorial îmi trântește un ha! Hotărât, și se retrage în bucătărie.
Mă ridic să o urmez. Stă la masă citind ceva prin telefon. Ridică obrazul fără să mă privească, o sărut după care îmi iau ceaiul, aprind o țigară și… mai dorm câteva minute în mintea mea.
– Ceva nou pe la zodii? Mai e porc, șobolanul?
– Îhîîî… (râde)
– Vreun banc… porcos?
– Mîmm…
– Mă duc la baie, să știi.
Brusc îi reveni Amazonul de cuvinte!
– Să nu stai o mie de ani, cum faci tu, ai înțeles?
– Da…
– Și să ieși repede!!!
– Da…
– Nu că DA!
– Atunci, NU!
– Mișuuu! Mi-e foame, dacă nu vii, nu te-aștept!
– Papă tu.
– Porcule!!!
Râd! Cu asta mă binedispune în fiecare dimineață. Îi mai răpesc o sărutare, îmi aprind încă o țigară după care îmi iau telefonul și mă retrag… Mă va aștepta, flămândă sau nu, că n-are ce face. Și intru la duș…
– Te iubeeesc, maimuțico!!!
– Nuuuu! Sunt lup în zodiacul cu animale care ne reprezintă caracterele! Tu ești bufniță. Sâc! He he!!! (o aud cum râde și se bucură)

Mă întind pe pat. Ea își aranjează chipul în fața oglinzii, nemulțumită de puținele cosmetice pe care și le-a adus… Azi e ultima zi înainte de a se întoarce acasă. O săptămână de vis se încheie lăsând în sufletul meu acea emoție tristă a despărțirii. Mai am încă câteva ceasuri în care mă voi putea bucura de nebunia pasiunii ce arde în copilul acesta răsfățat și îndrăgostit ce se fardează în fața mea.
Privesc conturul firav al acestui trup minunat în formă de violoncel. Pe umeri goliciunea pestriță e acoperită suav de părul negru în reflexii castanii ce se revarsă rebel în onduleuri și valuri curbe. Ochii ei mici, închiși la culoare mă privesc atât de feminin clipind ritualic la orice mișcare.
  – Și zici să nu mai dau cu verde?
– Nu… nu mai da…
În fiecare zi altă culoare, aceleași discuții. Mă ridic și o îmbrățișez de la spate, privindu-ne amândoi în clarul oglinzii.
– Ești așa frumoasă când ești tu: albă, curată, naturală… Ești minunată!
O sărut încet pe umărul rece și…
– Minți! Nu mai dau deloc, dar să știi…
Îi înghit cuvintele sub o sărutare pătimașă.  Și ea adoră ca nimeni alta să fie sărutată, mângâiată, alintată și răsfățată. Râde și se joacă ciupindu-mă în încercarea de a scăpa. Dar nu, astăzi nu-mi scapă. Vom face dragoste din nou, ca și cum ar fi întâia oară.
– Vino aici, Bibilico!!!

Iubirea există mai presus de cuvinte. Sunt deasupra ei, unde privirile noastre se răsfrâng perpendicular ca pe un ax. Sclipirile din ochi nasc scântei, iar buzele cad în sărutări flămânde pe sânii tari și rotunzi. Îți simt dorința ca focul unui vulcan gata să erupă iar eu vreau să fiu ars de focul iubirii tale…
Minutele trec în aceeași surdă tăcere cu care am început ziua. Privesc prin albul de var al tavanului goliciunea mea sufletească. Cu bărbia pe pieptul meu, îmi răsfăță barba împrăștiată pe obraz… Îmi mângâie genele ștergând urmele unor lacrimi proaspete.
– Ce prostuț ești… Hai nu fi trist, vine vacanța iar și ne vom vedea din nou, ce naiba!
– Știu, Bibi, dar nu pot să alung amarul acesta… Gândul despărțirii e ca un fior ce-mi mistuie toate sentimentele.
– Dar nu ne despărțim, Mișu… Hai, nu fi copil acum. Trebuie să ne lăsăm zâmbind, ca să ne amintim frumos unul de celălalt. Știi, seara când mă bag în pat și închid ochii, vreau să îmi amintesc de chipul acela cu zâmbet mare, cu sprâncene stufoase, răvășite și mereu încruntate. Iar te strâmbi? Nuuuu, nu vreau chipul de bufon! Râsule! Da, dragule! Nu vreau să-mi amintesc chipul tău trist cu gene ude și ochi înlăcrimați…
– Offf….
– Și nu mai ofta atât! Că nu suntem la înmormântarea pisicii. Dacă ești cuminte, poate data viitoare… vei primi și pisicuța… După care oftezi… Porcule și animalule! Gataaa, am zis!!! Zâmbește și ridică-te că e târziu și pierdem trenul. Lasă-măăă!!! Cheamă taxiul!

Cu greu am reușit să răzbat prin puhoiul de oameni ce se înghesuia în vagon. Într-un final i-am găsit și locul și i-am așezat sus trolerul. Acum doar să mai prind momentul să-i dau scrisoarea…
– Dragule, hai să mai fumăm o ultimă țigară.
– Te iubesc, Bibilico.
Stăm amândoi pe peron, fumând, fără să mai spunem nimic. Fiecare cu gândurile lui, fiecare în altă parte. Nașul fluieră anunțând plecarea. O mai sărut puternic, strângând în brațe acel trup mic și firav într-o ultimă îmbrățișare, o mai privesc o dată în ochi și o las să se urce în tren. Sper ca dragostea mea să fie la fel de puternică și răbdătoare, precum a ei.
– Te iubesc, Bibi…
– Si eu, la fel… Te iubesc.
Niciun alt cuvânt.
Trenul prinde a se urni, dar Bibi pare înțepenită în pragul ușii. Deodată, aceasta se închise mecanic și chipul ei dispare.
Încerc să fac doi pași spre ieșirea de pe peron, însă mă opresc. Mă întorc, privind cu ochii goi cum trenul se mișcă încet, încet , tot mai departe de mine. ”Te iubesc, Bibilico… pe curând. Să nu mă uiți!”. Nu am știut niciodată să-mi iau la revedere, să mă despart sau să mă rup cu adevărat de cineva.

Privesc această Gară mare în nordul căreia mă simt singur într-un ocean de oameni străini. Fiecare chip, fiecare expresie îmi pare că aduce un sentiment comun, de neîmplinire. De ce oare suntem nevoiți să ne îndepărtăm unii de ceilalți, să ne rupem, să ne înstrăinăm?
Mi-e inima obidită de ciudă și neliniște fiindcă n-am apucat să-i spun nimic din tot ce îmi doream să-i spun, din tot ce am pregătit înainte să sosească, pentru că n-am avut curaj. În adâncul buzunarului… lângă pachetul de țigări, va rămâne uitată scrisoarea ce nu va ajunge niciodată să fie pătată cu lacrimi, sub ochii celei pe care o iubesc. Toate gândurile și planurile mele zac pe o foaie de matematică, împăturită într-un plic. Ochii mei se ridică în urma trenului, iar glasul îmi murmură tremurând: Da, Bibi, vreau să fii soția mea… vreau să ne ducem până la capăt destinul, mereu împreună. Te iubesc… Bibilico.

De-acum te-ai dus și m-ai lăsat aici,
Eu zile n-am iar nopțile-mi par mici,
Singurătățile dintre pereții goi,
Te-au smuls pe Tine din întregul Noi.

De-acum privesc la stele singur, fără vină,
Mă rog și Soarelui, și Lunii să îți dea lumină,
Să nu-ți amestece cărările prin lumi străine,
În Gara Vieții noastre, mai pleacă un tren…
cu Mine.

Cu drag, Mishuk…

 

 

 

 

Secretul Căsuței din Pădurea Întunecată

 

Ușa se deschise, și din hol, cu pași mici, îmbrobodită fără pereche, se ivi o nălucă veche și apăsată, cu un braț proaspăt de vreascuri ude.
– Astea încă nu sunt bune… Să le pun acilișea, lângă foc să se mai zvânte. Șona…?! Unde altarul mă-tii te-ai ascuns, hoțomano???
… Doar focul răspunse molcom din gura sobei, trosnind un ultim vreasc îngropat în cenușă. Pe semne, curând se va stinge, luând cu el micile pâlcuiri de căldură ce abia răzbeau să alunge gerul crud și nemilos. Iarna abia a îmbrățișat tărâmul Poveștilor, că a și încremenit întreaga foială a Pădurii Întunecate. Sub Luna imensă, porțile se închid pentru totdeauna în calea străinilor, acoperite fiind în valuri de negură.
De sub hornul godinului doi ochi mari și verzi sticlesc în întuneric, urmărind atent întreaga mișcare. Au trecut Ani de când viața Ei se rezuma doar în gesturile blânde ale Bătrânului.
– Vino aici nesuferito, nu vezi că iarna ne pândește din fereastră? Vino aici, Șona!
Dintr-un salt, mâța cea neagră-cărunțită i se așeză pe genunchi, mieunând un miorlăit apatic.
– Hai babo, nu mai fi așa leneșă. Avem vin, tutun și pește. Trecem împreună și peste înfrigurarea asta, cum am mai trecut și-n alte dăți, nu-ți fie teamă…
Palma aspră mângâia rar și cu blândețe trupul plăpând ce începu a toarce asemeni unui motor, în surdină.
Pe unul din pereții puțin înalți ai odăiței, o candelă abia de reușește să răspundă întunericului cu o sărăcie plăpândă de lumină. Jocul stihurilor, arunca în neant dănțuirea frântă și dezolantă a umbrelor. Liniștea tușea din toate scobiturile un sentiment de supusă teamă sufletească.
Bătrânul își trase măsuța și scaunul șchiop de un picior, mai aproape de gura focului furând astfel o scânteie de lumină în plus. Murmura un cântec vechi, din a cărui linie își mai amintea doar câteva note. Câteva rânduri stau înscrise ordonat pe golul din albul hârtiei, așteptând doar clipa în care condeiul va începe să zgârie în albastru, litere noi, curate, în cuvinte surde.
Barba sură, ascunde sub cenușiul încrețit, un chip ce a uitat cu mult mai mult să mai zâmbească, dar lumina ochilor e blândă ca și mângâierea gândurilor de sub peniță.
Cu o smucitură greoaie, scutură în flăcări resturile din capul de os al unei vechi lulele și înlocui tutunul cu un amestec proaspăt de ierburi crud-aromate. O lovitură scurtă de amnar și scânteia aprinse primul val de fum din care trase adânc. Tuși gros și repede, iar amețeala îl gâdilă pe tâmple încețoșându-i privirea. Cu gravitatea unui gest ce poartă semnele Tăcerii, vărsă ultimul sfert de vin peste gura ciobită a paharului. Îl ridică, flămând de cunoaștere, spre lumina focului privind prin limpezimea lui, tâlcul ultimei povești…

… Șona învârtea de zor la mămăligă. Știa că va ajunge curând, și toată puterea lui asudată pe coada toporului va cere de mâncare. Îi era atât de drag omul acela zvelt, cu părul lung, ca de cărbune, ochi aprigi și barbă aspră. L-a cunoscut pe când era numai o copilă de șaisprezece ani, și i-a spus DA fără să clipească. L-a urmat fără preget în inima pădurii, fiindu-i mereu alături, iar viața lor părea o primăvară plină de soare și senin. Sub ochii lui de șoim se ascundea o blândețe nemărginită ce nu o lăsa niciodată să ostenească fără să-i răsplătească munca înzecit.
La început se iubeau mult, dar iubirea lor nu era roditoare și resimțea amărăciunea ca pe o otravă ce-i apăsa sufletul. Ieșirile lui tot mai lungi în umbra Pădurii Întunecate , îi păreau un fel de depărtare ce cădea asupra micimii ei ca un blestem. Cuprindea în toată carnea fiorul și dorința de a fi Mamă, dar pântecele îi era potrivnic.
Veninul din suflet o făcea să se simtă tot mai vinovată și curând, lumina ochilor ei verzi se întunecă într-un verde iernatic, uscat. Fără cuvinte inima ei se închise în Tăcere. Îngrijea de grădină și de cele câteva dobitoace de pe lângă casă iar în restul singurătății ei, plângea sub Gutuiul Uscat din spatele casei. Se înconjură de pisici care de care mai întunecate și cu ochi diavolești. Ținea la aceste ființe mai mult ca o mamă și le adoptă sufletește ca pe proprii copii.

Într-o dimineață, pe când se îndrepta spre locul ei de tihnă cu ulcica de lapte proaspăt pentru puii ei, se împiedică și căzu într-un somn adânc. Se făcea că în vis, Fantasma Regelui Întunericului o răpi, luând-o în zbor pe calul lui înaripat cu patru perechi de aripi. Nu îi fu teamă, mai mult decât atât se simțea vrăjită de parfumul, farmecul și frumusețea tânărului Rege ce domnea peste Imperiul Nopții. Atenția lui o flata, și cu roșeață în obraji se lăsă învârtită în pași de vals prin imensa sală a palatului din Noapte. Se simțea Regină, frumoasă și puternică. Părul ei se ondula pe spate într-un Roșu-Apus, ochii aveau sclipirea smaraldului și buzele însetară sub focul pasiunii. Dorea acel trup de zeu pentru ea, pentru totdeauna.
Sărutări pătimașe, mângâieri febrile, sânge sub unghii și dureri carnale înflăcărară cele două suflete într-o explozie de culori…
– Peste nouă luni, voi veni să-mi iau fiul… Acum trezește-te!
Prin păienjenișul ochilor, întrezări chipul speriat al soțului ei. Nici un semn de încruntare, nici un nor pe chipul lui. Se mai liniști, spunându-și că a fost doar un vis.
– Șona, ce faci aici? Te simți bine?
– Mateiu… cred că am adormit.
O ridică în brațe și o purtă spre pat. Își încolăci brațele în jurul grumazului, încercând astfel să-și ferească ochii înlăcrimați. L-a înșelat în vis și totuși nu resimțea vina.
– Cred că am leșinat, iartă-mă iubire.
– Fii fără grijă, vom fi bine.
Timpul a trecut, iar pântecele ei prinse a rotunji spre fericirea celor doi. Șona redeveni acel vis frumos cu cosițe de mărgean, cu ochi vii, copilăroasă și iubitoare. Soarele era mereu pe cer, iar primăvara iubea pământul cu mângâieri pline de viață. Visul se pierdu în uitare iar soția iubitoare se pregătea pentru întâia oară să devină mamă. Pisicile erau pretutindeni în jurul ei, însoțind-o cu miorlăielile lor cerșetoare de mângâieri.
Mateiu însă își schimbă meșteșugul și începu să se îndeletnicească cu mânuirea armelor. Zilele îi construiau trupul pe linii sublime iar forța și îndemânarea sporeau. Tirul cu arc, aruncarea suliței și mânuirea paloșului își descopereau secretele sub mânuirea voinicului. Șona îl privea amuzată, fără să întrebe sau să se întrebe de ce? Această schimbare bruscă de atitudine.
– Mateiu, mâine te va chema Regele nostru la curte să te ducă la oaste.
– Să mă cheme și să mă deie oștirii, dar numai după ce-mi vine sorocul.
– Ce soroc, nebunul meu, haide vino să te pup.
Îl alinta și îl răsfăța cu sărutări și pupături și apoi îl lăsa în legea lui văzându-și de ale sale.

… Mămăliga ședea aburindă pe policioară, oala de sarmale era sub masă, iar ulcica de vin negru, rece, proaspăt scos din pivnița casei poposea la umbră așa cum îi dă bine vinului să steie. Șona își aștepta voinicul acasă, răspândind izul bucatelor proaspete cale de două poște.  O toropeală aromată îi învinse răbdarea așteptării și închise ochii. Adormi.
Un sunet de paloșe încordate răzbea ca un ecou din depărtare, în întunericul ei. Clinchetul metalic deveni tot mai intens și deschise ochii speriată. Copilul Lor nu mai era, pântecele ei fiind plin de sânge. A născut?! Sări din pat țipând!
Prin geamul deschis al ferestrei îi văzu pe Mateiu și pe Regele Întunericului luptându-se corp la corp. Cămașa albă a soțului ei picura sânge pe fiecare parte, dar și regele purta semnul unei brazde adânci pe obraz. Lupta se ducea deja de câteva ore iar tânărul vânător era ostenit. O lovitură ferită îl surprinse, punându-l la pământ. De sub talpa piciorului ce-i îngropa pieptul în glod, privirea voinicului săgeta prin ochi fulgere, dar puterile îi erau pe sfârșite.
– Tinere vânător de urși, apreciez curajul și îndrăzneala ta, dar nu știi tu că Eu sunt nemuritor? Am venit să iau ce e al meu și toată potrivnicia asta, a ta e de prisos. Renunță, dară!
– Mărite Rege, lasă-ne copilul… și-l vom crește și-l vom îngriji cu toată iubirea unui Tată și a unei Mame. Lasă-ne copilul, mărite Rege.
– Taci Mateiu, taci. Ar trebui să pedepsesc neobrăzarea, mulțumește-te cu Viața, în Inima pădurii mele. Aici vei avea întotdeauna uitarea lipsurilor și a nevoilor. Aici vei fi stăpân în lipsa mea. Fii chibzuit, Mateiu.
Regele fluieră și armăsarul înaripat îl ridică spre ceruri. Cu un ultim zvâc, voinicul prinse sulița și o azvârli în aer. Umărul regelui fu atins provocându-i acestuia o rană urâtă. Sângerând se întoarse spre tânăr privindu-l ucigător. Ridică paloșul dar, din umbra casei, îngenuncheată, Șona sub povara lacrimilor îl imploră strigând:
– Cruță-l, Mărite Stăpân. Dacă cineva trebuie să plătească această nechibzuință, eu sunt numai vinovată. Cruță-i viața în schimbul vieții mele.
Glasul femeii îi mai domoli furia, dar sămânța răzbunării încolțise deja în inima lui.
– Șona, netrebnico, pentru că ești mama fiului meu, am să vă cruț viețile, dar Mateiu, pentru prostia ta, blestemat să fii sub chipul prăzii pe care o vânezi furișat prin ascunzișuri. Iar tu soția ta să fie mama copiilor ei. Să nu părăsiți niciodată pădurea cu chip de om, până ce iarna nu se va îndura să uite tărâmul vostru… Crivăț, haaaai!
Regele dispăru într-o explozie de lumină, iar cerul se întunecă sub forfota norilor plumburii. Șona prinse să tragă trupul rănit spre căsuța lor micuță, când de nicăieri Viscolul începu să troienească primprejur. Ochii de gheață sfiau la geamul căsuței orice umbră de speranță iar Întunericul își întinse gheara peste sufletele lor.

Într-o Căsuță în inima Pădurii Întunecate două suflete tremură sub gerul Iernii. Crivățul suflă prin horn în jarul împrăștiat din sobă, unde un urs bătrân leagănă pe genunchi, în scaun, o mâță la marginea Timpului.
– Șona dragă, dă-te jos, hai, să mai bag un vreasc, două în foc. Nu mă mai privi așa, măcar am încercat. Măcar am rămas amândoi în toată povestea asta… Vino să te pup, nesuferito!

 

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)

Străin în Noiembrie

 

”De unde atâta Rece și de ce atâta neLiniște?!
… Te-ai întors, ca în fiecare an, să-mi amintești că dincolo de toate sunt Eu, nesuferit de singur, un Mort, ce viu se simte pierdut în brațele așteptării? Blestemat să fii Noiembrie, blestemat să fii cu toată Iarna ta ce-mi încremenește frigul din oase, îmi îmbătrânește firea și-mi îngroapă Tăcerea în suflet… Curând va mai trece un an, la fel de pustiu, fără Tine și la fel de ironic și arogant cu mine. Și Sincer, de nu te-aș fi iubit, n-aș plânge! Unde-mi ești, durere, să dai Singurătății un pic de culoare? Offf, ce viață…”

… În tot acest timp te-ai așezat pe linia fantasmelor din Trecut și a rândurilor îngropate în cerneală, lacrimi și rătăciri. Ți-ai ferit chipul croșetat în câteva rânduri, dând cuvintelor un iz de galben-arămiu pierdut în vreme, pe spatele unei amintiri. Dintr-un albastru rotund mi-ai pictat sufletul cu litere de-o șchioapă, pe care ani la rând le-am purtat cu mine în fiecare zi, lângă inimă.

”Mi-e dor de A-ul din alint, când fruntea mea stă blând culcată,
Pe B-ul brațelor ce-mi dau să simt, arome de căpșuni și ciocolată.
Mi-e dor de C-ul dintr-un cântec, ce nu mi l-ai cântat vreodată,
De D-ul murmurat ca un descântec, numele tău e cheia…
spre iubirea mea curată.
La mulți ani, puiule…
Te iubesc, Micuța Ta, Annia.”

Mă simt obosit, dar încă te caut, călcând apăsat prin locuri în care nu demult, te simțeai singură și străină. Astăzi, oriunde te-aș privi, nu mai regăsesc decât acel Vânt rece și uscat, și un covor cărămiziu de frunze amestecat cu mucuri de țigară. Umbra Ta s-a îngropat parcă pentru totdeauna în asfaltul umed și rece lăsându-mi deznădejdea unei așteptări pierdute.
Acel Noiembrie de atunci, a lăsat în mine o rană deschisă ce încă nu-și află vindecare. Ai plecat din viața mea luând un întreg șifonier cu vise și speranțe. Ușa dormitorului nostru nu mai scârțâie, pentru  că m-am învățat să dorm în Cameră, pe canapea. Pereții sunt mai albi, mai goi, mai triști, iar patul încă păstrează rece locul tău.
Mi-ai lăsat Tăcerea, aruncându-mă captiv, fără nume și identitate, în brațele Melancoliilor Nocturne. Diminețile nu sunt nimic altceva decât continuări ale unor nopți Albe groase în fum de țigară și parfum de alcool.

”Să știi că ți-am mutat măsuța pe balcon, și am spart scrumiera din țara cămilelor. De azi, mă pot îmbrățișa cu Iarna, când număr stelele albe pe cer, de prin fundul vreunei sticle de vin. …Roșu! Da, exact același Roșu Intens ce-mi arde inima în gerul pipernicit al unui străin de Noiembrie. Azi a fulguit și telefonul a sunat de câteva ori. Nu, nu era numărul tău așa că nu am răspuns. Mă simt străin cu mine însumi dar la fel de bătrân. Când zorii se revarsă, Ană dragă, nu ne rămân decât migrenele albastre însoțite de acele versuri albe ce inevitabil se vor intersecta din nou cu despărțirea noastră. Unde-mi ești?”

 

”Se lasă ca o brumă peste sufletele reci, gonind din urmă toamna,
În cenușiul zilelor pe care le petreci, doar oblojindu-ți rana,
Îmi sângerezi prin ochii vii, cu lacrimi prea fierbinți, sărate,
Și-orice cuvânt pe care-l scrii se pierde-n fum, în noapte.

Departe îl duci spre nicăieri,ascuns în scrinul inimii fără lăcată,
N-ai cum să uiți dorul de Ieri, chiar de-l afunzi în Marea Moartă,
N-ai cum să ștergi cu un burete, sub duș, din carne, amintirea,
Când trupul tău ca un perete, îmi poartă în cicatrici iubirea.

Îți amintești cum ai plecat, când singur ți-am rămas în urmă?
Acea Dorință, aprigă-n păcat, de a-ți mai cerși o lună,
Dar nu ai vrut să știi nimic,lăsându-mi cheile pe masă,
Ai spus Noiembrie, sfârșit. De astăzi nu-ți mai sunt Acasă.”

Desen de Ana Maria Muscalu (Anitta)