Misery… (gânduri de furtună)

 

Se așterne încă o Noapte Albă peste vreme,
cu umbre lungi și răsfirate în asfințit,
Și visele uitate zac stinse între perne,
pe valsul melancolic al unui vânt șoptit…
Un ceai mă răscolește cu iz de flori de toamnă,
cotorul unor gânduri cuminți dar prea târzii
Pierd somnul risipit nevoilor de dramă,
în spectrul necuprins al unei insomnii.                                             

Mi-ai adunat cerneala într-o veche călimară,
lăsându-mi înainte, albul trist și gol,
Și tâmpla sprijinită veșnic, într-o doară,
îmi frânge gândul aprig, obidit de dor.
Mi-ai stins lumina, știu… Palid în odaie,
lipsit de orice umbră în întuneric sunt străin,
Curajul meu e stângăcia omului de paie,
pe care ochii tăi îmi pare, l-au uitat senin.

Cad frunze de răbdare, între noi cuvinte,
penița parcă zgârie în albul nefiresc,
Și dau cu călimara în toate cele sfinte,
între două vorbe din ochi să te întâlnesc.
Mi te ferești pesemne, în tonuri și nuanțe,
preferi poate creionul, cernelurilor vii,
Dar gândurile sumbre fac multe alianțe,
și rup seninătatea cu care vrei să-mi scrii.

Ascult lângă fereastră cum cerul adânc coboară,
lipsind de-orice lumină seninul absolut,
Iar vântul dintr-un vuiet, rage ca o fiară,
ca un cuțit în suflet mă smulge din trecut.
O ploaie rea, flămândă, țesută în perdele,
dă nopții o magie, un farmec grav și crud,
Din când în când din nouri, pe cerul fără stele,
zvâcnește ca o lamă un fulger galben surd…

 

Certuri Din Dragoste…

 

N-ai cum să mă rănești și doare, când orice nor pe cer apasă,
Iubirea noastră, îngrozitoare, te-a copleșit pe lângă casă.
Și ne-am certat, fără cuvinte, scântei în ochi, gânduri pierdute,
Ne-am furișat priviri succinte, orgolii fără aripi frânte.

N-ai cum să mă rănești, doar știi… în suflet mi te port icoană,
Chiar dacă-n ochi, ard lacrimi vii, melancolii târzii de toamnă,
Dau ploilor ce vin și trec, emoții reci sub glas fierbinte…
Tăcerea în care EU te cert, aș vrea cumva să te-alinte.

N-ai cum să mă rănești dând glas păcatelor ce se adună,
Și-ai adunat, ceas după ceas, singurătăți sub clar de lună,
Când somnul fuge de sub gene cu gânduri terne și pustii,
Căzut-ai pradă între perne, întunecatei insomnii.

N-ai cum să mă rănești când vrei, doar fiindcă poți simți durere,
Și-alergi în lacrimi pe sub tei, prin ploaie, vânt, o mângâiere,
N-ai să găsești în grija nopții scânteie de lumină caldă,
Când Undeva, decis-au sorții, o flacără te vrea, să ardă.

N-ai cum să mă rănești, ți-e teamă, închizi tăcerea între rânduri,
Și dai cuvântului o geană, să mi se așeze între gânduri.
Îmi știi oftatul plin de dor și zâmbetul plin de iubire…
Hai Noapte Bună, Somn Ușor… e timp să ne certăm și mâine!

 

(A câta) Despărțire…

 

N-a mai rămas nimic acum! Nici praf, nici fum, foc sau cenușă…
În calea mea, un singur drum, în spate, am închis o ușă.
Îmi numeri pașii fără a ști, te-ascunzi, ferită între perdele,
Simt Ochii tăi tăcuți dar vii, cum scutură în lacrimi, stele.

Orgoliul tău lovește-în valuri, ca o furtună țărmul mării,
Ai aruncat atâtea zaruri mizând pe semnul întrebării,
Fără a ști că într-o secundă clepsidra va suci destinul,
Din armonia ta fecundă, perfect rămase doar veninul.

Știu, te iubesc! Mi-e greu când știu, dar plec spre alte zări străine,
Când lângă tine sunt pustiu, sunt pustnic nopților senine.
Ți-am înșirat cuvinte surde, dor otrăvit mereu în gânduri,
Cu inima-ți cerșeam secunde s-așez cernelurile în rânduri.

Îți tremuram uitat de friguri, cu mâna rătăcită în strune,
Pe chip se adunau în riduri acorduri fără glas sau nume,
Rugina îmi sângera pe dește, armonic arămiu minor,
Singurătatea, ca un clește, a sugrumat ACEL amor.

Plec dinspre tine, făr de icoane, doar un sertar fără zăvor,
Ale cărui simple balamale poartă un scârțâit frivol.
Două penițe o călimară, și gânduri poate de nebun,
Ne-am despărțit, a câta oară? Singurătate, Ceau… Te sun!