Șah și Regină

 

Aș vrea să știu că Lumea Ta nu va sfârși nici azi,
când despre viața mea vorbim doar la un timp trecut,
Nu știi cum e să te ridici ca mai apoi pierdut, să cazi,
când nu găsești un drum pe care să o iei de la început.

Am tras de Tine, sperând că poate așa va exista un Noi,
am înghițit pastile grele cu venin doar ca să pot să iert,
Și ți-am zâmbit, când sufletul mi-era învins de vânt și ploi,
când n-am avut putere în cuvinte să te mai îndrept.

Când ochii tăi sfărâmă cele mai adânci tăceri,
încerc să mint spunând că totul va fi mult mai bine,
Privirea mea se pierde în toate zilele de ieri,
și-n toate zilele de ieri mă regăsesc pe lângă tine.

Privindu-mi chipul de o veșnicie în cioburi de oglindă,
observ cum timpul mi-a furat atâția ani din viață,
Și doar o masă goală și un bec ce atârnă înlănțuit de grindă,
dau sprijin unui suflet obidit de fum, alcool și multă gheață.

Ai prins un foc, l-ai mistuit, i-ai consumat puterea din văpaie,
și i-ai lăsat cenușa albă să se împrăștie ca un regret în vânt,
Rămas-a locului o umbră a jarului ce se va șterge-n ploaie,
luând cu sine amarul lacrimilor picurate în fiecare gând.

Ai nimicit destinul jocului și orice pion al armiei rivale,
dar m-ai păstrat pe mine, nebunul rătăcit, ca unic prizonier
De ai fi un vis, să-ți evadez din gânduri, probabil aș găsi o cale,
dar mi-ești aieve în fiecare zi… iubindu-te disper.

Mi-ai pus tăcere în priviri și multe virgule prin rânduri,
ai șters zig-zag de non-culori lăsându-mi cenușiul mat,
Îmbrățișez în liniște pustiul celor două scânduri,
imperialul joc e condamnat s-accepte încă o remiză-n… Pat!

 

White queen chess piece surrounded by fallen black pawn chess pieces

Mademoiselle… Chante le blues de mon coeur, s’il vous plait…

Cu un pic de gelozie picurată-n ceară, îți tremur toate gândurile ce îndrăznesc spre cer,
Sub flama lumânării, când pasiunea zbiară, mă risipești c-un zâmbet candid și efemer.
Pierdută între cearceafuri, învinsă de ardoare, întinzi străină mâna, spre un abis neant,
Cuprinzi în brațe perna, dând viselor culoare, uitând pentru o clipire de temele lui Kant.

Ești Luna ce se așterne Regină peste stele, când vântul potolește freamătul din nori,
Mi te-aș ruga să uiți, o clipă de Tăcere, să simt puterea glasului, ce îmi dă fiori.
Dezbracă-te de tine să îți citesc în palmă, de unde naște verde, acel surâs suav,
Cobori ca o furtună ce se revarsă calmă, topindu-mi-se în inimă ca un dor hulpav.

Te creionez în șoapte , te agăț între cuvinte, în linii mari, diforme, pân la amănunt,
Ca o pedeapsă dulce, mă privești cuminte, încolțind sămânța de-a fi al tău oricând.
De unde așa putere, un zâmbet, o privire, și zidul meu se sfarmă lipsit de orice porți,
Surâsul tău aprinde în flăcări de iubire, gonind singurătatea întunecatei nopți.

Nu îndrăznesc de aproape să-ți prind îmbrățișarea, dar tremur tot în carne, în suflet și în gând,
Penița mea îți zgârie, în vers, toată lucrarea, desăvârșirea îngerilor pe acest pământ.
Mă simt un fel de demon, ce vrea să te corupă, dar sunt legat de umbre, într-un vis abstract,
Legat de întuneric, îți sorb a vieții cupă, în fiecare noapte când storurile cad.

Mi-adun singurătatea pe o coală albă, o înghesui între rânduri, dar nu mai are loc,
Mi-ai dat ceva cuvinte și o primăvară caldă, o inimă mai vie, o joacă și un joc.
Mi-ai acordat și sufletul pe note mai înalte, ai șters rugina Toamnei ce prinse a îmbătrâni,
Ești ca o melodie ce vine de departe, un susur lin de viață din alte poezii…

 

Grafică Ana Maria Muscalu

 

Scrisoare către o Lady…

 

Cumva ai scuturat din praful tern ce îmi îmbracă tocul strâmb, din pragul ușii,
Ai ocupat, fără măcar să vrei să știi, un loc de vis în piesa în care joacă numai urșii,
Strângând din țesătura pânzelor ce-mi atârnau albastru, zgâriat, un colț de suflet,
Același veșnic menuet, pe scena șubredă a unui teatru fals, la care încă cuget.

Fără regii, decoruri, fără suspansul unei aventuri de aprigă dorință în miez de noapte,
Ți-ai așezat cuminte tâmpla în trupul meu, iar zâmbetul ți-a mers mult mai departe,
Fentându-mi tremurul astmatic, al unui fumător famat sub viciul potolit de sine,
Te-ai cuibărit flămândă de trăirile umane ale unei simple și banale îmbrățișări subtile.

Te-am rupt din paginile albe în care un rus picta în alte timpuri drame tot mai conjugale,
Și mi-ai adus în poarta inimii bagajul unei alte lumi divine, frânturi și entități spirituale,
Un Univers păgân, plin de emoții, prin care mi-ai corupt nevrotic, avidul de singurătate,
Străin îmi este chipul din oglindă, ce fără umbră își caută înfometat o jumătate.

M-ai rupt din glodul mocirlos sub care lutul pentru plămădeală nu-și găsea uscare,
Dându-mi noblețe și un sens sub cerul înțesat de nori, când glasul tău a colorat un soare,
M-am ridicat cu ochii vii ce fremătau intens ecoul unui murmur aprig de dorință,
Și poate pentru întâia oară între oameni, mi-am regăsit, speriat, nevoia de credință.

N-am reușit să mă încălzesc la focul ce în ochi îți scapără în văpăi, scântei învolburate,
N-am reușit nici să citesc coperta vieții tale, ce în liniște e un ocean de ape zbuciumate,
M-am otrăvit cu setea de a-mi dori mai mult, să te pătrund adânc, privindu-te în suflet,
Mușcând vrăjit veninul, în loc te ascult  am mers visând, și te-am pierdut…
                                                                                           Tu, cel mai drag și cel din urmă zâmbet…