Mă strâng pereții…

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 9
Mă strâng pereții…

…Și ploaia-mi bate în fereastră, scuturându-mă din agonia unui vis ce parcă îmi purtase gândul la marginea firii, între două lumi. E dimineață, iar ceasul parcă nu vrea să-și mai oprească secunzii ce adună cearcăne grele sub genele mele obosite de albul unei alte nopți neîmplinite. Somnul mi-e străin, la fel cum străine îmi sunt toate oglinzile ce mă privesc în viață, în fiecare zi. Albul camerei e plin de golul fantomatic al unei stafii din trecut, ce-mi umple prezentul. Răcoarea unui nou început îmi răscolește trupul. E timpul să mă ridic și să-mi așez gândurile în ordine. Aceeași ordine de care amintesc mereu și pe care nu am să o ating niciodată, în deplinătatea desăvârșirii ei.
Cafeaua aburindă  își unduiește mireasma în înaltul încăperii, iar țigara își arde mocnind sfârșitul în scrumieră. Privesc spre foaia albă, pe care nici tunetul furtunii dezlănțuite nu poate decât să o încarce cu suspine. Azi Zâmbesc. Zâmbesc, pentru că nu știu să mai râd, pentru că nu știu să mai plâng și pentru că Cineva, îmi spunea demult că adoră să mă vadă zâmbind.
Azi zâmbesc, cu același aer trist cu care am zâmbit și atunci când și-a adunat pașii dinspre mine și m-a uitat în Tăcere.
Cerneala colorată în Albastru așteaptă să-mi adun în cuvinte, gândurile risipite în orizontul plumburiu ce îmbracă Cerul. Afară Plouă, iar eu, scoțând capul pe fereastră, simt ropotul rece al miilor de gloanțe cu care norii îmi șfichiuiesc roșul sângeriu din obraji.
Azi am să scriu, dar nu o scrisoare cum obișnuiesc în ultima vreme, ci gânduri, multe gânduri pe care zi de zi le adun în umbra unei vieți tot mai pline de golul din sine.
Prin Fereastra larg deschisă, vântul pătrunde scuturându-mi hârtiile de pe pupitru, împrăștiindu-le prin cameră. Am să aleg una la întâmplare, pe restul am să le las, sătul de albul lor plin de imaculat. Azi vreau culoare, în litere mici, rotunde și pline de viață…

Ador să te văd zâmbind, fericită strălucești. Așa te văd mereu, frumoasă și plină de stele în ochi, la fel cum te și scriu în povestioarele mele, cuminte și plină de viață. Mă inspiri micuță floare, precum o muză venită din lumi de vis în universul pustiu al unui amar Dionis rătăcit în valurile singurătății. Azi, ți-am pregătit o mică surpriză, pe care desigur, cu tenacitatea mea de Săgetător lipsit de răbdare, voi reuși să o transform într-o dezamăgire. Vând iluzii ieftine, pentru că asta trăiesc, Iluzii. Conștientizez faptul că îmi place să mă mint, deși Eu însumi urăsc minciuna, la fel cum îmi place să te mint spunându-ți lucrurile pe care vrei să le auzi. Îmi ceri să-ți fiu străin când eu însumi abia acum încep să te descopăr. Ești ca o floare a căror petale se deschid în viața mea, una câte una, și pe care eu le adun înfometat de dulceața amăruie cu care-mi dai zile de poveste. Sunt flămând de tine, între patru pereți goi ce parcă-mi sufocă în așteptare dorința de a te Reîntâlni. Te-am scris cu nume cald, Lorelei, te-am scris așa cum am știut eu mai bine, tu fiindu-mi dorul ce mă doare și soarele ce mă încălzește-n vindecare. Dar azi? Azi, Cine-mi ești?

Trecură zile pe care am renunțat să le mai număr, apoi trecură luni, la rând. Acum am un loc al Meu, singurul loc ce e doar al Meu și nu-l împart cu tine. Acolo Singurătatea mi-e prietenă pentru că nimeni altcineva nu-mi poate fi alături. Întins, cu fața spre Astrul Blond, Zâmbesc. Zâmbesc la fel de trist ca-n toate celelalte zile și asta pentru că nu-mi vine a râde, nu-mi vine a plânge. O carte cu coperțile scorojite, îmi stă alături așteptându-și cuminte lectura, dar Azi, nu am chef. Închid ochii în speranța unui somn lipsit de vise ploioase în care furtunile sunt aprige și nemiloase. Am uitat demult cum arăți, dar parcă ochii îți erau… Am uitat chiar și mângâierea strunelor dintr-o meteahnă pe care de la tine am moștenit-o. Tu nu mă vrei așa, la fel cum eu te vreau oricum. Lumina-mi gâdilă genele ca un fluture în zboru-i amețitor. Un iz proaspăt de mușețel… și verde crud îmbie somnul spre visare… Cred că… am adormit.

Alerg grăbit în urma unui tramvai pe care știu că nu am cum să-l mai prind. Și totuși… iată-mă suit în spatele unui vagon aglomerat de tot felul de oglinzi inexpresiv-dezinteresate. Probabil, la rândul meu reprezint același lucru în ochii oricărui chip ce îmi acordă secunzi din atenția lipsită oricărei alte preocupări. Cu grijă, îmi scot Romanul din rucsac cu gândul de a mă rătăci în lectura unei zile oarecare. Inconștient, ți-am întâlnit privirea Străină, doi ochi pe care de două luni îi contemplez obsesiv. Nu am realizat niciodată dacă m-ai privit la rândul tău și-n alte vremi, dar simt că astăzi pe undeva lumile noastre se intersectează, și toate în jur îmi par diferite. Minutele înșiruite în care te am undeva prin prejmă, transformă călătoria mea într-o croazieră pe șinele orașului. La rândul tău citești dintr-o Carte. Astăzi însă, observ copertă nouă, Roșie, înrămată în linii aurii. Fără cuvinte fixăm ca o chemare licărul din ochi, unul altuia. Nu ești aici, nu sunt acolo, dar îți simt fierbințeala suflului întretăiat. Am ajuns la Capătul Călătoriei, amândoi. Te las să-mi treci prin cale, zâmbind. Zâmbesc și eu, ca-n orice altă zi, dar astăzi, lipsit de tristețe. Șoptit, am auzit un nume…

Penița-mi zgârie foaia albă lipsită de căldura albastrului din călimară. E timpul să pun punct poveștii pe care astăzi nu mai știu cum să o închei… Mă ridic înspre fereastră, lăsând ploii toate gândurile mele pe care poate nu le-am scris. Fiecare picătură ce-mi intră în cameră cunoaște acum lipsa ta, celelalte sunt mai fericite că pot fi libere spre alte povești în care El și Ea vor trăi împreună până la adânci bătrâneți. Nouă nu ne-a fost dat să avem un destin împreună și poate vei fi mai fericită așa…

Cu dor în suflet, îți spun pe curând, Lorelei…

walls

Anunțuri

Când Marea sărută Cerul

 

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
Scrisoarea 8
Când Marea sărută Cerul

 

Dek Dey,
București, 05.07.2013
Vineri. Ora 4.00

Scumpa Mea Lorelei,

Vântul dimineții îmi răscolește părul… Mi-am despletit Codița și adulmec aerul rece ce-mi curăță chipul de lacrimi. Ai plecat, oare a câta oară Lorelei? Zâmbesc cu inima. Zâmbesc, pentru că știu că acolo undeva, nu atât de departe, ești tu, într-un pat, dormind netulburată de vise. Eu încă nu pot… Eu încă nu știu cum să fac să dorm… Dar am liniște, am Tăcerea Ta.
Azi, mai mult ca niciodată, îmi ești neprețuită. Și spun asta nu doar pentru că îmi lipsești, ci pentru simplul fapt că nu îmi mai ești. Nu îmi mai ești TU, așa cum îți sunt EU. Un suflet Bun…
Au trecut 3 săptămâni de când ți-am scris Ultima Scrisoare și în tot acest timp mi-ai așezat Răspunsul pe buze ca o dulceață amară. Tâmpla ta zvâcnește în așteptarea unor rânduri care să-ți aducă motive de ură și poate de gelozie… Dar nu,  asta s-a schimbat demult, și acum îți sunt cuminte, și toată Liniștea mea există ca o nemărginită Tăcere.
Lorelei, eu cred cu tărie în Tine chiar dacă tu ai renunțat. Ești Frumoasă micuța mea, chiar dacă pentru tine oglinzile sunt vrăjite, ele neavând puterea să îți descopere adâncul unui suflet minunat. Eu însă DA, pot, și privind în tine, mă simt și eu frumos. Împreună suntem frumoși, amândoi
Lorelei, când mă gândesc că ai ales să te ascunzi în spatele unor fantome din trecut ce ne vor bântui viitorul o viață întreagă, nu pot să nu mă gândesc și să văd cât ești de copilă, de naivă… Să fie oare Viitorul Nostru imposibil? Nicidecum… așa că îți zâmbesc cu Inima dintr-o poză pe care tu nu o știi. Nu e acel zâmbet fals pe care te aștepți să-l întâlnești pe chipul meu, cum se mai întâmplă uneori, e acel zâmbet pe care ochii tăi de broscuță îl adoră.
Lorelei, Te Iubesc, așa cum Marea împlinește Cerul împreunându-se în orizont.
E aproape Dimineață. Lumina crește printre blocurile cenușii dar Tu încă-mi ești Atât de departe.  Privesc pe cerul negru cum toate stelele strălucesc, dar niciuna dintre ele nu poartă lumina zâmbetului tău. Ți-am spus vreodată cât sunt de fericit când zâmbetul ți se așează pe chip?
Lorelei, m-ai părăsit și azi, uitându-mă în mijlocul unei străzi printre lacrimile ce-mi ard obrajii. Nu-mi pare bine că nu-mi pare rău, însă asta îmi spune încă o dată că inima mea zvâcnește în ritmul pașilor tăi. Te vrea, te iubește și te dorește o viață întreagă, să îți cuprindă degetul beteag…cu sărutări.
Sâmbăta aceasta va trece… În singurătatea ei, voi fi eu cel ce va umple golul unui vis ce nu va mai avea parte de împlinire. Tu unde-mi ești?

Afară bate vântul și soarele se-ascunde,
Nu-mi simți deloc cuvântul ce-ți tulbură, pe tâmple,
Privirea care-ți cade în golul absolut.
Nu-ți sunt târziu în noapte, dar viu să te sărut.

M-ai pus pe culmi departe, să nu mă poți ajunge,
Tu singură, cu frica, în întuneric stai, nu plânge,
Că eu îți sunt alături, gonit în depărtări,
Nu pot cădea din vârful năprasnicei uitări.

Să fie doar o clipă ce o depășești cu frică,
Iar visul vine sigur, tu tremuri te simți mică,
Și fii cât poți cuminte și totul va fi bine,
Un gând o să te-alinte voi fi într-o zi cu tine…

Soarele se simte sus, dar nu-și arată chipul. Vântul, norii, stelele, cerul și marea sunt lângă mine, prietenii mei, Lorelei, de ce-mi exiști doar în gânduri?
Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Pe curând, micuța mea…

 

DSC08581