O seară de poezie (update)

Vă salut cu toată inima, dragilor! Totodată, țin să vă mulțumesc pentru reacțiile (și provocările!) prompte (și în număr mare!)pe care le-am primit prin comentarii, ceva întru totul surprinzător pentru mine și totodată îmi cer scuze celor care nu am apucat să le răspund în cursul zilei de ieri.

Postarea de ieri, cu privire la „Seara de poezie” necesită un update.
Cum spuneam, această seară (după-amiază, matinală) literară se va organiza într-un Pub (Geobar – pentru cei care vor să caute pe facebook), deci evenimentul trebuie programat din timp ca să nu se amestece cu activitatea de bar sau celelalte evenimente la care de asemenea, sunteți bineveniți.
Și iată dragilor, cum m-am gândit eu să o facem, în mare:
* „Seara de poezie” – va fi un eveniment în care noi, cei ce vom participa, ne vom citi (într-o atmosferă hawaiană) poeziile, prozele scurte ( sau scurtate 😊 ) și toate celelalte creații.
* și pentru că toți avem nevoie să ne pregătim (mental, spiritual și fizic), propun să-l punem duminică, ori în ultimul weekend din luna octombrie, ori în primul din luna noiembrie.

Acum, pe cât sunteți voi de drăguți și bine intenționați, pe atât sunt eu de împrăștiat (credeam că doar mi se pare, dar realitatea mi-a demonstrat că…nu!). Inițial v-am rugat să-mi spuneți într-un comentariu pe blog cine are intenția de a participa, dar până la urmă a ieșit un talmeș-balmeș, deoarece unii mă felicitați pentru idee (și vă mulțumesc pe această cale!), alții au folosit cuvinte multe, iar eu am mintea de melc… ideea este că până la urmă nu am reușit să fac o listă. M-am gândit eu mai bine și am ales altă metodă. Am creat un grup de facebook și o adresă de mail pentru cei care nu vor să folosească platforma respectivă și vă las imediat și linkurile. Desigur, îmi puteți scrie și pe facebook-ul pe care-l aveți aici pe blog. Doar că ăla-i mai… personal 😊))
Ideea este în felul următor, cei care dau mail sau intră în grupul respectiv, și vor să participe, vreau să specifice foarte clar în mesaj că vor veni. Altfel, grupul e deschis pentru toată lumea.
În cursul zilei de ieri, am tot primit mesaje gen „eu aș veni, dar…”, „vin dacă pot…” etc. înțelegeți voi. Partea serioasă a problemei este că eu blochez activitatea Pub-ului pe ziua respectivă și dacă închid barul pentru o zi și nu vine nimeni (sau n-am cu cine să țin acțiunea), clar a doua oară acest eveniment nu va mai exista. Și cred că toți ne dorim o comunitate zâmbitoare și optimistă 😊
Cum spuneam, detaliile și data evenimentului le vom pune împreună pe grup și pe mail să ne pice la toți bine. Celelalte detalii le stabilim acolo.
În continuare vă las adresele de mail și facebook, plus o dedicație muzicală. Să ne auzim de bine.

umbrele.cuvintelor@gmail.com
Facebook

O seară de poezie

Dragilor, încep această postare ca o scrisoare deschisă adresată vouă, celor care mai rupeți când și când din timpul vostru doar ca să mai așterneți un rând, să lăsați un gând bun lumii, pentru că undeva, cineva, tot se va găsi să-l citească, și de ce nu, să găsească lumină, speranță, ajutor în el.
N-am să mă lungesc prea mult cu vorba așa că o să trec direct la subiect.
Ce-ați spune voi dacă am organiza (periodic) un cenaclu literar?
Ce-ați spune dacă am face niște întâlniri în care să ne prezentăm ”live” fanteziile pe care le împrăștiem prin lumea virtuală?
Indiferent dacă aparțin genului liric, genului epic, nebunii culinare, recenzii de cărți, filme sau mai știu eu ce, cum ar fi dacă am putea să le prezentăm în fața cuiva, în fața unui public (format de noi, desigur) de la care să aflăm păreri pe viu despre ceea ce scriem și nu numai…
În ziua de azi e ușor să publici o carte, cu siguranță mulți dintre voi ați publicat, ați participat pe la concursuri de creație, dar doar să publici nu e suficient… promovarea e cum e, publicitatea e cum e… iar cititorii… Eu unul, personal, am ajuns la concluzia că un blog are mai mulți cititori decât o carte… dar cum spuneam, e doar părerea mea.
Revenind la subiect, vreau să vă cer părerea:
V-ar plăcea să avem un cenaclu literar al nostru?
S-ar găsi doritori care să participe la un astfel de eveniment?
Ideea mi-a venit prin simplul fapt că eu organizez într-un mic pub de pe lângă zona Gării de Nord, săptămânal ( cel puțin încerc, dar deh, mai am și job), ”Cântări între Prieteni”. E un eveniment (și nu-i fac reclamă. încă!) în care facem un cerc mare (cunoscuți și necunoscuți) și fiecare propune cântece pe care noi (cei care cântăm la instrumente), încercăm să le încropim ad-hoc, toată lumea cântă, toată lumea râde (că deh, suntem destui bufoni) și ne întindem până în orele mici ale dimineții când nu ne mai putem mișca maxilarele de somn (sau de… vin – după caz). Asta este însă o cu totul altă poveste despre care am să vorbesc (la cerere) în alt episod.
Cum spuneam, dacă tot organizez acel eveniment pentru cealaltă jumătate a sufletului meu, muzica, de ce nu aș face-o și pentru poezie? În ultima vreme am descoperit că îmi place să mă aud cum latru (și aici e vorba strict despre mine, urs, specie rară) la microfon, pentru că da, vor fi microfoane.
Spațiu de desfășurare există, nu implică costuri din partea nimănui, curajul vine de la primul strop de vin din pahar, alunele le aduc eu gata prăjite (de la mega) ca să vă facă sete și să cereți bere. Voi ce spuneți, vă interesează?
Aștept părerile voastre prin comentarii și dacă sunt doritori, minim doi, o facem. Nu de alta, dar vreau ca aplauzele să fie stereo 😊

PîSî: Am spus mai sus de nebunii culinare… ehh, aici va trebui demonstrată treaba, așa că va trebui să… aduceți sarmalele gata făcute 😊
Și dacă am bă(t)ut prea mult câmpii să-mi fie cu iertare… dar jur că mor naibii cu noul editor de text de la wp!

Scrisoare…

 

Scrisoare…

Din ceas târziu, pierdută-i vremea, simt ploi lipsite de culoare,
Un tren cu fumul tot mai negru, alunecă spre margini goale,
Prin vânturi răsfirând iubirea, cernind în suflet doine triste,
Un gol adânc ce despărțirea i-a dat un sens, rol, să existe.

Din ceas târziu, sub lună plină, cu pas lipsit de umbră-n rând,
Adulmec liniștea senină, dar zbucium greu îmi port în gând,
Îmi este dor să-ți spun pe nume… printre străini, străin sunt Eu,
Oameni puțini, dar ce de lume și nici un frate în graiul meu.

Din ceas târziu, sărmană Mamă, te scriu în limba noastră sfântă,
Așez în versuri munți de teamă din care un caval te cântă,
Așez în lacrimi de cerneală albastrul Dunării de-acasă,
Jelind pe ultima vocală, ecoul mării, încet, revarsă.

Din ceas târziu, îți caut chipul ce se întinde-n zori și-n zare,
Vopsită în patru anotimpuri ești veșnic caldă, primitoare,
Senină când e zi cu soare, tomnatică-n melancolii,
Cu glas de privighetoare când viscolul suflă-n făclii.

Din ceas târziu, trecută-i vremea, în vers, am rupt frânturi din tine,
Din culmi, pe tâmplele scrobite, scobori în șipot, cristaline,
Atâtea lacrimi neînrobite prin codrii verzi fără stăpân,
Nu te-am uitat măicuță dragă, îți sunt copil, al tău Român.

Cu drag, Mishuk

 

Doină…

 

 

Doină…

Astăzi ți-am spus că te iubesc?
eu nu mai știu, mă pierd în gânduri,
din dragoste, atâtea rânduri
s-au scurs prin vremuri, nefiresc,
fără a ști dacă-ți trăiesc
sau îngropat în patru scânduri,
ridic din munții mei de vină,
frânturi de stea, ciot ce suspină,
cu chipul negru, ars de vânturi,
un singur vers, dar câte cânturi
s-au scurs prin vremuri nefiresc,
fără a ști, dacă tu știi că eu iubesc…

Astăzi ți-am spus că-mi este dor?
ca floarea în câmp făr’ de petale,
cu sete mă topesc de jale
sub cer albastru, fără nor,
nici strop de ploaie cază-n zbor,
eu, singur, mă usuc sub soare
mi-e sufletul stropșit de vină,
bătaia inimii ce-abia suspină,
fără ecou, în glas mă doare,
te-ai dus, tu, primăvară care
sub cer albastru fără nor,
știai să-mi fii un vânt de dor…

Astăzi ți-am spus că ești frumoasă?
eu nu mai știu cum e-n simțire,
dar te trăiesc din amintire,
când liniștea în ochi m-apasă,
când visele îmi intră-n casă,
trăiesc cu foc a ta iubire;
chiar dacă-n veci te port cu vină,
chiar dacă ochii mei suspină,
nu-mi vei muri în clevetire,
îți sunt monah, mi-ești mănăstire,
când visele îmi intră-n casă,
vei fi cum știi, așa frumoasă…

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Elegie târzie

 

Elegie târzie

Ți-am dat un chip senin plin de cuvinte,
cu glasul nopții frânt în zeci de rânduri,
m-ai învățat să simt ce poate numai Luna simte,
tăceri ce calm se așază reci, în gânduri.

Când numai Vântul, singur, șoaptele aleargă,
ești vis, pe străzi ce le-am crezut demult pustii,
uitat sub întuneric, un felinar mă întreabă,
de niscaiva lumină, ceva împrumut, o zi.

Cătând prin buzunare, un ac de siguranță
îmi venină suflarea lipsită de răspuns,
ce n-ai știut tu însăți când mi-ai plecat din viață,
cum ți-am răpit iubirea și-o țin ferit, ascuns.

Pe malul unei clipe, azi îmi fumez destinul,
vărs lacrimi de cerneală ce n-au niciun ecou,
din amintirea noastră rămase amar, pelinul,
și fumul ce dansează cu vechiul iz de nou.

Pe dor se-așterne bruma, pe inimi plouă rece,
iar noaptea între nouri, de ochii mei te-ascunde,
de-aș ști s-ajung la tine, o altă zi n-ar trece,
așa din anotimpuri, mai rupem doar secunde.

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Ea, mereu în gânduri…

 

Ea, mereu în gânduri…

 

S-a ridicat mică din frunze fără s-aștepte-n urmă vântul,
Norii au rupt cerul în două sub ploile ce-i scaldă gândul,
Privirea Ei, două mărgele, două sclipiri ce frâng înaltul,
Legată fiind printr-o codiță ce-o împiedica să facă saltul.

Cu chip rotund, galben în mare, roșind timid în obrăjori,
Se scutură zâmbind spre soare, surata ei mai mare-n nori.
Azi a învins înc-o furtună dar parcă vremea i-a venit,
Să încerce o nouă aventură în orizontul infinit.

Se frământa plină de gânduri ce o așteaptă pe pământ,
Niciuna din cele plecate nu mai întoarse vreun cuvânt.
Privea cu teamă și dorință apusul ce cădea în zare,
Se hotărî să mai amâne, nu e suficient de mare…

 

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Doi. Noi…

 

Doi. Noi…

Aceeași masă veche, două scaune, mult întuneric fără noi,
povești ce și-au trăit în vremuri vechi, pe rând, dezamăgirea,
și-o cană de cafea ce se împărțea cu multe zâmbete la doi,
poartă ecoul unei vieți din care azi a mai rămas doar amintirea.

Nu spun nimic cuvintelor ce cad umbrite în lacrimi de argint,
ca toate ploile ce-ai adunat sub genele atinse de tăcere,
inspir adânc, prin visele în care tot mai rar te văd și simt,
suflarea vie a dorului ce arde-n piept, lipsit de mângâiere.

Mi te păstrez într-un sertar al inimii fără să am cumva regrete,
mi-ai desenat un cer pe care albastrul nostru încă nu s-a stins,
tot de la tine am un ceas ce-mi șiruie destinul alb, pe un perete,
în fiecare vers pe care sufletul din mine încă nu l-a scris.

Aceeași masă veche, două scaune și zorii unei alte zile fără tine,
priveam prin geam cum timpul a dat uitării iubirea dintre noi,
eram pierdut, străin de tot, până te-am regăsit trăind în mine,
și-atunci am înțeles că despărțirea nu-mparte dragostea la doi.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

Știi… mi-am dorit cu toată inima o altă poezie,
cum poate niciodată în versuri nu mi-ai fi citit,
să dau glas amintirii cu a mea melancolie,
să-ți luminez privirea când zorii te-au trezit.

Da… m-am gândit la tine în orice ceas din noapte,
cum să îți așez în rânduri blândețea ochilor iubind,
la taină am stat cu Luna, să-mi spună despre toate,
să-mi spună că ești bine, că te-a văzut zâmbind.

Cât ești Tu de frumoasă, nu pot scrie-n cuvinte,
ce rost o colivie când zborul ți-este drag,
când soarele și cerul îți sunt la fel de sfinte,
cum năzuiești speranța de a mă regăsi în prag.

Am fost și am să rămân aici, să te-aștept, știi bine,
chiar dacă voi încărunți precum un vechi bătrân,
te voi picta în poezii cu drag, și azi, și mâine,
din Timpul care trece, ce oameni mai rămân?

Te văd parcă prin rânduri, citindu-mă departe,
prin visele ce-n gânduri mai poartă amintiri,
poate din întâmplare vom cere aceeași carte,
să ștergem pe copertă praful unei vechi iubiri.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Elegia Ei…

 

Elegia Ei…

Te-a scuturat prin ierburi vântul, din toate ploile târzii,
cad clipele pe rând cu gândul, că luna iar te va pieri,
fără să-mi scrii pe cer cu soare albastrul, în senin apus
cerni sângeriu în non-culoare, îmi iei din toate Timpul scurs…

Sub stele, noaptea nu mai vede zâmbind Tăceri, în vis sunt eu,
n-am chip, dar ochii-mi sunt aievea două făclii ce ard mereu,
două cuvinte ce n-au șoaptă pe buzele cu care îmi simți
amara inimă ce-așteaptă să te întorci, măcar s-o minți.

Că te-am iubit nu-ți este taină, o știu și frunzele din drum,
ce au grăbit această toamnă dintr-un neant de foc și scrum,
dând pașilor năluca vinei de a te desprinde din trecut,
într-un sertar sfârșitul zilei, va fi uitat și apoi pierdut.

Prin suflet încă mai porți umbre ca semn al doliului etern,
când dorul încă se ascunde, fără bilet, în orice tren,
mă vezi în toate ale tale, câte-ți mai sunt din ce-au rămas,
privești cu zorii înspre zare, dând amintirilor un ceas.

Ți-ai stinge ochii fără vise, te-ai dezbrăca de dragul meu,
tăcerile ce ne-au fost scrise sunt cicatrici ce ard mereu,
ți-ai otrăvi dorul din sânge de n-ai fi Tu în orice vers,
o inimă ce încă-și plânge singurătatea-n univers…

Pierdut ți-e zâmbetul din vremuri când peste toate străluceai,
atâtea măști ascunzi, și tremuri, s-au stins cireșii vechi de mai,
te simți închisă într-o oglindă din care n-ai să te desprinzi,
uitarea poate să te-atingă, dar amintirea… cui s-o vinzi?

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Gânduri de dor…

 

Gânduri de dor…

C-un „te iubesc” ar trebui să plece în aste rânduri, orice gând,
ducând furtuna valurilor înspumate de tăcere dinspre tine,
mi-am înecat în liniște și cumpătul, și firea, o veșnicie așteptând,
și tot trecut-au nopți de dor ce nu se mai sfârșeau cu zori, în zile.

Avut-am aripile frânte, în lanțuri, în turnul unui aspru întuneric,
în care luna singură la inimă mi-e felcer, temnicer pe viață,
legând scrânciobul dragostei de suflet, te întrezăresc himeric,
purtând ecoul șters a celor două buze, amprenta unei inimi ca de gheață.

Prin ochiul meu de sticlă, viața fără tine părea o mare tot mai calmă,
destinul meu părea o pulbere de vină într-o clepsidră pierdută în nisip,
mi-am vândut glasul umbrelor să-mi poarte în taină, tăcerile din palmă,
dar blestemat mi-e sufletul că-ți scriu din vers în vers, etern îndrăgostit.

De-aș fi știut că îți voi ajunge o pată de cerneală la o margine de rând,
m-aș fi ascuns printre cuvinte precum năluca unei insule în depărtare,
la care doar cu inimă-n derivă, fără catarg și fără vele albe pentru vânt,
mai poți ajunge să privești apusul viu și înseninat al altui răsărit de soare.

Te-aș fi iubit mai mult decât oceanul vorbelor din fiecare zi din viață,
te-aș fi iubit în liniștea tăcerilor cu iz de fum și aromă neagră de cafea,
când pașii tăi porneau la drum, aș fi fost calea plină de speranță,
te-aș fi iubit mai mult… dar nu vei ști cât pot iubi în lipsa Ta.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk