Dragoste Neagră

Am adunat în Suflet otrava Dragostei plină de ură,
Frânturi și cioburi din Durerea Albă, ce mi-ai fost,
În toate clipele, când mă țineai străin, dar strâns de mână,
Îmi tulburai neliniștea cu zile lungi de vară și de Post.

Zâmbind, mi-ai picurat în inimă Venin ars de Tăcere,
Și am cedat privirii aspre, de un verde mult prea crud,
În ochii tăi mă regăseam un sclav, flămând de mângâiere,
Ce își primea pedeapsa în agonia unui murmur surd.

Sub tremur, îți doream atingerea, cu friguri abisale,
Din tălpi până înspre tâmple, simțeam dureri divine,
Văpăi mă răscoleau stârnindu-mi inima și poftele carnale,
Dezlănțuindu-mi Foamea ce în clocot, fierbe orice iubire..

M-acoperi cu lumină în cel mai negru punct din suflet,
Atingi fără de teamă un Loc ce îmi părea de nepătruns,
Suflarea ta ca un reverb amplifică tăcerea unui Tunet,
Un sunet fără de Ecou pe care îl credeam ascuns.

Sub sărutarea ta, am condamnat la Noapte răsăritul,
De câte ori, sorbind cu lăcomie nectarul dulce de pe sâni,
Ți-am frământat în palme cuprinsul, nesfârșitul,
Dar Soarele răsare oricât încerci și ți-ai dori s-amâni.

Din toate am adunat amarul unor Lacrimi și nu-mi dau împăcare,
Poveștile de dragoste ce nasc melancolii în mare grabă,
Mi te-au răpit cu prima Rază când Întunericul prinde răcoare,
Pe cer nu mai sunt stele, dar Dragostea mi-e Neagră.

 

Străină, Șoaptelor din Plic…

 

N-a mai sunat demult Poștașul iar așteptarea s-a învechit,
Luminile prin tot orașul, se sting. Pesemne, ai adormit.
Pereții albi animă umbre, Iar Umbrele te animă trist,
Singurătatea mi te ascunde, pe valsul unui dor cubist.

Un fir de lacrimi din nimic îți curăță întreaga soartă,
Ți-e fruntea plină de nisip, clepsidra vieții zace spartă,
Te rupe Timpul făr de milă din visul nopților târzii,
Și te adun filă cu filă să îmi trezești melancolii.

Vântul vuiește fără teamă, gonind tăcerile din rând,
Îmi suflă notele din gamă și versul ce-l aveam în gând,
Îmi fură cerul fără stele, când intim, lunii povesteam,
Cum orizontul vieții mele, se răsfiră într-un ochi de geam.

Atât de mic ți-e universul, cât să-l cuprinzi într-un clondir,
Eu mângâi peste strune versul, Tu-mi vii în suflet musafir.
Mi te ascunzi printre cuvinte, fumându-mi șoaptele din plic,
Străin de toate cele sfinte, din rugăciuni mi te ridic.

Mi-ai stins din suflet lumânarea, dar focul arde făr de jar,
Pe tâmple îmi stă doar supărarea acelui dor parșiv, vulgar.
Cerneluri arse în non-culoare cern pe întunericul senin,
Doi ochi ca zațul. Șoaptei tale, primit am fost, mereu, străin.

Închei sertarul multor vise, ferit de ochii ce-ți sclipesc,
Dau punct poveștilor nescrise în lipsa unui ”te iubesc…!”
Las ca pe-un hol, pustiu de gânduri, amarul unui haos șic,
Să îmi zâmbești Tu, dintre rânduri, Străină, Șoaptelor din Plic.

 

Povestea unui Corb

Odată am știut să zbor! Dovezi nu am acum, dar îmi aduc aminte,
C-am fost și eu un suflet călător, pe culmile târzii, pictând cuvinte.
Prin câte entități de vis am coborât, în negrul mat făr de lumină,
Te-am căutat dar pare că ai zăvorât, acea neliniște, cu grație Divină!

Pe malul unui gând hain, îmi amintesc, te-am întâlnit pentru întâia oară,
Mă tulburai zâmbind blajin, era firesc. cumva făceai ca Timpul să dispară.
Pe jumătate îmbrăcată în nisip, cu ochi căprui-smarald, de neclintit sub gene,
O nefirească  Dragoste ce prinse chip, mă curăța încet, încet de pene.

Vâltoarea Cerului de miază-noapte, ce te-a înzestrat cu așa o aprigă privire,
E un tumult viu ce îngroapă zborul celor șapte șoapte, răzbind, orice împotrivire,
În pragul calm al mării viselor cu valuri surde, trimise Somnul dulce la culcare,
Pe-un deget, buzele avid flămânde, îmi amorți o pătimașă sărutare.

În suflet frânt, deja mi se aprinse dorul, secundele pe rând, în rând mă încărunțeau,
Și fără să-ți cunosc Povestea, speram să îți câștig amorul, tăcerile din ochi ni se topeau.
Sub sânul tău mic și rotund orice durere, orice neliniște prin sărutări parcă pierea,
Cerșeam! Avid, flămând de mângâiere, orice atingere, orice suflare a ta.

Ca doi copii ne prefăceam cuminți și așteptam ca faptul să se întâmple,
Ne răvășeau gânduri fierbinți, ce ne adânceau emoții vii pe tâmple,
Prin părul cald, pe pielea arsă, cu tremur scurt, intens, plin de fiori,
Când întunericul ne ocrotea unirea, iubeam ca o furtună în noapte fără nori.

Priveam cum cerul, zorii își revarsă, tu-mi lăcrimai pe piept frânturi de stea,
Mi-ai spus că e momentul să mă întorc Acasă, doar o clipire, doar,… Te voi uita.
Mi-ai furat gândul preț de o secundă, când orizontu-însângerat se lumina,
Când inima încerca să te-ascundă, îmi adânceam în suflet mângâierea ta.

Din patimi parcă sângeram de dor cerneluri strânse într-o veche călimară,
În lipsa unui chip, îți creionam o pasăre, un ultim zbor, topit sub stropi de ceară,
Din care parcă mi-ai răpit într-o clipire, conturul unui fir, întreaga viață,
Te-am căutat să-ți dovedesc a mea iubire. Nu te-am găsit… E dimineață.  

Mulțumesc Anastasiei pentru primul vers (citat din Adrian Popescu – Arsura).