Poeme Necenzurate (2)

Jind

Se lasă înserarea dând umbrelor suflare,
Singurătatea împarte străinilor povești,
Iar vântul răscolește frunzele în cărare,
Și gândul mi te-aduce așa cum nu mai ești.

Trecut-au ani degeaba, fără să știu de tine,
Închis în întuneric, robit de-al tău fior,
În valuri de cerneală, peste foi veline,
Am îmbrăcat albastru, sfâșietorul dor.

Îmi aduc aminte cum poate prea târziu,
Sub lacăt am pus anii obrăzniciei tale,
Pierdut în decădere cum am ajuns să-ți fiu,
Eclipsă în Întuneric, un Nume Oarecare.

Un jilț aproape putred îmi leagănă tăcerea,
O pipă veche, roasă, mă învăluie în fum,
Și îmi aduc aminte cum toată mângâierea,
Stă într-un sac la ușă, căutând stăpân.

Îmi amintesc desigur, zâmbind plecai departe,
Îți potriveam cafeaua, pe atunci, cu zahăr brun,
Cu două lingurițe și un strop timid de lapte…
Tu doar lăsai în urmă, tăcerii, un nebun…

Setea mea de tine se umple de cuvinte,
A căror șoapte surde acum nu își au rost,
Lângă o fereastră mă mistuie fierbinte,
Tăcerea acelor clipe în care am fost un prost.

Privesc în miezul nopții, printre felinare,
Ferit după perdele, cu lacrimi în cafea,
Povestea unui suflet, fără căutare,
Iubiri necenzurate și năluca ta.

dark-surreal-art30

Anunțuri

Poeme Necenzurate (1)

Cuvinte înlănțuite…

Ai adormit lăsând tăcerii oglinda întunecimii goale,
Un scaun șchiop și o măsuță, și în fereastră, o lumânare.
Ai adormit luând cu tine, frântura unui murmur surd,
Și tremurul ce-mi poartă mâna spre patosul adânc și crud…

Șoptit visezi Litere mute, în aspra Limbă a Uitării,
Lumina pare să te-asculte în dansul turc al lumânării,
Grăbindu-mă  să aștern cuvinte în ochii reci pe-un chip de ceară,
Voi fi din nou cel care minte, vei fi din nou cea care zbiară.

Îmi ceri culori pe albul vieții, în rânduri scrise ordonat,
Dar primul ceas al dimineții, revarsă doar un vers blurat,
Penița zgârie cuvântul, nasc profunzimi, cad în non-sens,
Când șoaptele se duc cu vântul dând inimii un puls intens.

N-ai cum să-mi suferi neființa, nici negrul umbrei din perete,
Oftându-mi singură penița, îngroapă versuri în regrete,
Îneacă murmurul din vise în ton albastru de cerneală,
Și toate cele ce-Ți sunt scrise te înlănțuie în mahmureală.

Nu scriu în Roșu, n-am slove-n Verde, nici Fericiri nu știu a scrie,
În umbra nopții ce se pierde, nu ți-am ascuns vreo poezie…
Ți-am adunat șir de cuvinte, împerecheate între rânduri,
Cele mai multe vor să alinte, cele puține cad pe gânduri…

Împărtășim aceleași doruri, dar din priviri le diferim,
Tu Tot, din ochi, eu dintre nouri, uitarăm să ne mai iubim.
Păstrăm doar albul din hârtie, ne aruncăm cuvinte mute,
Fără amor în poezie și fără inimi să le cânte.

Pe masă fumegă o țigară, pe scaun rabdă un trup greoi,
În iz albastru de cerneală, cuvintele stau între noi.
Ai adormit luându-mi visul, lăsându-mi Noaptea fără Lună,
Tăcerea Stelelor și scrisul… Eu, contemplație nocturnă…

surreal-photos

Străinul…

Nu mă certa, iubire!
Nicicum, n-am să-ți ajung în timp,
s-astâmpăr mreaja somnului ce-ți zbate pe sub gene,
Iar ochii tăi, în amăgire, ca două perle negre,
se sting cu vise, în tremurul ce cade peste perne.
Ai să-mi adormi și azi cu buzele uscate,
fără să-mi simți sărutul ce-ți cade peste pleoape…
Sunt un Străin, un El fără de Chip, ce animă-n șoapte,
fărâma de lumină a Stelelor în Noapte.

M-ai smuls cu teamă din rândurile unui basm fără cuprins,
Între toate acele cărți, lipsit de căutare,
Mi-ai curățit coperta aspră, lipsită de culoare,
cu o mângâiere blândă sub podul palmei tale…
Și ai zâmbit senină… tu, cerului, o floare…

Ți-e sufletul de dare, pentru o poveste-n viață,
Când Cel Străin călare, cu inima de gheață,
Se va topi în odihnă scurt, pentru o îmbrățișare,
Și buzele sărate vor smulge o sărutare.
Cu toate acele vise, și-n toate acele vânturi,
ce îmbrățișau iubirea, m-ai zămislit în Gânduri.

Sunt un Străin, un Nimeni,
Acel a cărui Umbră nicicând n-o ai spre cunoștință,
Un vânător de suflete în durere, a căror suferință,
dau Existenței mele o altă conștiință…
Mă leagă fără frânghii tot mai intens de tine,
Azi sunt al Tău, desigur, dar numai până mâine.
Din paginile albe, când scrisă-ți fu chemarea,
sub literă săpată, în valuri am rupt marea,
Povestea te cuprinde să nu îți fie teamă
Te-ai așezat în rânduri, topind firul, dai seamă,
să îți inspir suflarea și viața totodată…
Bine-ai venit, ia cheia, și dă-mi ultima șoaptă…

0fd44c757bca99db50aa385a730a4de9

Noapte bună…

 

Se lasă grabnic înserarea sub gheara umbrelor târzii,
Ce sânge viu îmbracă zarea, în cenușa ochilor pustii.
De pe catargul unui vis, când Soarele scade în odihnă,
Cu sufletul sărac, proscris, singurătăți adun în tihnă.

Mi-e părul nins, sprânceana arsă și barba sură peste chip,
Simt friguri înghețate în Casă, simt Orologiul hârșiind
Îmi tremură prin mâna pana, cînd versul fără împerechere,
Se pierde în tâlc, un iz de dramă, sfârșește fără mângâiere.

În pragul nopții absolute, nasc stele mii. Sub Luna plină,
nici greierii n-au glas să cânte abominabil în surdină…
Tăcerea își murmură avântul, încremenind camera goală,
Perdelele se alintă în vântul ce-și pierde calmul către seară.

Simt cum mă strâng, mă strâng pereții, și-mi lasă trupul fără vlagă,
Simt firul tot mai scurt al vieții și a luminii umbră dragă.
Din jilțul meu dinspre fereastră, din pipa arsă fără scrum,
Din existența mea sihastră mi-a mai rămas un ultim fum…

Un freamăt strânge în cădere, tăcerea unei inimi surde,
Un scâncet fără de putere, din întuneric vrea s-abunde
Din Orizont, pe lângă coastă, în valuri plânge un Ecou…
Stins, felinarul din fereastră, închide ultimul Tablou.

Whiskey-and-Cigar-wide-i