Scrisoare…

 

Scrisoare…

Din ceas târziu, pierdută-i vremea, simt ploi lipsite de culoare,
Un tren cu fumul tot mai negru, alunecă spre margini goale,
Prin vânturi răsfirând iubirea, cernind în suflet doine triste,
Un gol adânc ce despărțirea i-a dat un sens, rol, să existe.

Din ceas târziu, sub lună plină, cu pas lipsit de umbră-n rând,
Adulmec liniștea senină, dar zbucium greu îmi port în gând,
Îmi este dor să-ți spun pe nume… printre străini, străin sunt Eu,
Oameni puțini, dar ce de lume și nici un frate în graiul meu.

Din ceas târziu, sărmană Mamă, te scriu în limba noastră sfântă,
Așez în versuri munți de teamă din care un caval te cântă,
Așez în lacrimi de cerneală albastrul Dunării de-acasă,
Jelind pe ultima vocală, ecoul mării, încet, revarsă.

Din ceas târziu, îți caut chipul ce se întinde-n zori și-n zare,
Vopsită în patru anotimpuri ești veșnic caldă, primitoare,
Senină când e zi cu soare, tomnatică-n melancolii,
Cu glas de privighetoare când viscolul suflă-n făclii.

Din ceas târziu, trecută-i vremea, în vers, am rupt frânturi din tine,
Din culmi, pe tâmplele scrobite, scobori în șipot, cristaline,
Atâtea lacrimi neînrobite prin codrii verzi fără stăpân,
Nu te-am uitat măicuță dragă, îți sunt copil, al tău Român.

Cu drag, Mishuk…

 

Doină…

 

 

Doină…

Astăzi ți-am spus că te iubesc?
eu nu mai știu, mă pierd în gânduri,
din dragoste, atâtea rânduri
s-au scurs prin vremuri, nefiresc,
fără a ști dacă-ți trăiesc
sau îngropat în patru scânduri,
ridic din munții mei de vină,
frânturi de stea, ciot ce suspină,
cu chipul negru, ars de vânturi,
un singur vers, dar câte cânturi
s-au scurs prin vremuri nefiresc,
fără a ști, dacă tu știi că eu iubesc…

Astăzi ți-am spus că-mi este dor?
ca floarea în câmp făr’ de petale,
cu sete mă topesc de jale
sub cer albastru, fără nor,
nici strop de ploaie cază-n zbor,
eu, singur, mă usuc sub soare
mi-e sufletul stropșit de vină,
bătaia inimii ce-abia suspină,
fără ecou, în glas mă doare,
te-ai dus, tu, primăvară care
sub cer albastru fără nor,
știai să-mi fii un vânt de dor…

Astăzi ți-am spus că ești frumoasă?
eu nu mai știu cum e-n simțire,
dar te trăiesc din amintire,
când liniștea în ochi m-apasă,
când visele îmi intră-n casă,
trăiesc cu foc a ta iubire;
chiar dacă-n veci te port cu vină,
chiar dacă ochii mei suspină,
nu-mi vei muri în clevetire,
îți sunt monah, mi-ești mănăstire,
când visele îmi intră-n casă,
vei fi cum știi, așa frumoasă…

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Elegie târzie

 

Elegie târzie

Ți-am dat un chip senin plin de cuvinte,
cu glasul nopții frânt în zeci de rânduri,
m-ai învățat să simt ce poate numai Luna simte,
tăceri ce calm se așază reci, în gânduri.

Când numai Vântul, singur, șoaptele aleargă,
ești vis, pe străzi ce le-am crezut demult pustii,
uitat sub întuneric, un felinar mă întreabă,
de niscaiva lumină, ceva împrumut, o zi.

Cătând prin buzunare, un ac de siguranță
îmi venină suflarea lipsită de răspuns,
ce n-ai știut tu însăți când mi-ai plecat din viață,
cum ți-am răpit iubirea și-o țin ferit, ascuns.

Pe malul unei clipe, azi îmi fumez destinul,
vărs lacrimi de cerneală ce n-au niciun ecou,
din amintirea noastră rămase amar, pelinul,
și fumul ce dansează cu vechiul iz de nou.

Pe dor se-așterne bruma, pe inimi plouă rece,
iar noaptea între nouri, de ochii mei te-ascunde,
de-aș ști s-ajung la tine, o altă zi n-ar trece,
așa din anotimpuri, mai rupem doar secunde.

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk…