Calea Tăcerii din Valea Umbrelor

 

–          Deschide geamul, te rog… e prea multă liniște între noi… și doare.
–          Mișu, te rog, vorbește cu mine! Hai să lăsăm dracului supărările astea nocive! Nu vezi, nu facem altceva decât să ne distrugem…
–          Deschide geamul…
–          Mișu, te rog… uită-te la mine! Vorbește cu mine! Mișu…

Seara cade ca o ploaie de roșeață pe pereții blocurilor din jur. Glasul tău îmi face rău și cu toate astea nu vreau să-și oprească bombănitul… Gândurile îmi fug dintr-un perete în altul izbindu-mi tâmplele cu o migrenă îngrozitoare…

Vrei să vorbesc cu tine, și ce să-ți spun? Nu am în minte decât cuvinte rele, răutăți, nemernicii, așa că mai bine mă las pradă tăcerii. Aș vrea să-ți să-ți spun că te iubesc, că-mi pare rău dar ca întotdeauna mândria iese în față. Aceleași cuvinte aș vrea să curgă și din glasul tău, dar tot ce răzbește în timpanul meu e același veșnic bocet mocnit. De data asta…

Cu ochii înrobiți de lacrimi te-ai ridicat, ți-ai pus gentuța pe umeri îndreptându-te spre ușă. Mă simțeam pierdut în valurile înaltei tăceri. O durere albă îmi fierbea-n stomac semn că fluturii noștri au murit. Pașii ți se numărau în scădere spre ușă, ți-ai șters lacrimile, ai deschis ușa și fără să întorci privirea mi-ai mai șoptit câteva cuvinte.

–          Mișu, plec… De data asta pentru totdeauna. Te urăsc!

Odată cu pocnetul ușii gândul că te iubesc mă aruncă într-un ocean al neliniștii sufletești. E război în mine, cu mine! Cu ochii închiși și cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune, ascult zumzăitul fiecărui fir de praf ce plutește nefiresc de calm în jurul meu. Cu fața spre fereastră, mângâiat de jocul umbrelor pe care soarele îl dănțuia între nori, stăteam vlăguit căzut parcă în amorțirea ultimului ceas.

Un infinit de clipe se unduiau în dans cu toate gândurile mele nemernice. O parte te doreau înapoi mijindu-mi genele cu lacrimi dar altă parte în schimb spera să rămâi plecată pentru totdeauna. Am început să număr în gând clipe nesfârșite sperând că poate la capătul lor voi îmbrățișa răspunsul pe care-l caut.  E așa ciudat să nu știu ce vreau și totuși, totuși te vreau… Poate dacă am să mă întind puțin…

Am deschis ochii… S-a înnoptat, iar cerul e cutremurător de frumos. Stelele au rupt digurile norilor revărsându-se într-o frenezie de sclipiri. Prin fereastra  încă închisă, întunericul le cuprinde în forme dându-le chip. Ai zodie rea cum eu am zodie mândră și iată că, cum necum te iubesc. Cu mâna prin cearșaful șifonat îmi descopăr culcată Chitara ce aștepta parcă o mângâiere. Nu ți-am spus niciodată, dar poartă numele tău. Atinsei corzile smulgând un dezacord metalic ce nu seamănă deloc cu dulceața glasului tău. Amândoi am căzut că două stele în zori în visul acestei realități decăzute. Tu dai vina pe mine, iar eu dau vina pe ei… Te vreau înapoi, a mea pentru totdeauna.

Acum simt cum fiecare cuvânt de dragoste pe care nu ți l-am spus, cum fiecare strângere în brațe de care te-am lipsit, apasă ca o povară depresivă peste sufletul meu. Inima își pierde ritmul, ca mai apoi să pufnească într-un bubuit amețitor. Și te iubesc, și nu ți-am spus…

Telefonul arătă multe ceasuri trecute peste miezul nopții și nu mă pot abține să nu încerc să-ți vorbesc. O voce robot îmi spune însă că nu ești încă pregătită să mă asculți… Vei fi vreodată? Dacă renunț la tine îmi merit soarta, un veșnic învins, un om fără voință pe Calea Tăcerii în Valea Umbrelor…

Te iubesc…

 

 

Dark-valley

 

 

 

Anunțuri

Părăsită…

 

Te-ascunzi sub mantia tăcerii, într-un colț, lângă fereastră,
Privind spre sus în faptul serii, spre luna ce are să crească.
Te simți streină în cămară, dar teamă îți e să pleci din umbră,
Când vânturile de afară așteaptă doar să te pătrundă. 

Te prinzi de albul var pe ziduri, genunchii ți-i rărești la piept,
Aduni pe frunte riduri, riduri, și-o lacrimă sub ochiul drept.
În suflet nu ai mângâiere, doar glasul unui om tăcut,
Ce rătăcește printre stele, doar o fereastră spre trecut.

Te lași suspinelor ofrandă și lacrimilor crud izvor,
Acum nu mai e loc de grabă împărățind în dormitor,
Când toate-ți sunt cum vrei în voie, nimic nu e la locul său,
Chiar Arca pustnicului Noe s-ar îneca-n păreri de rău.

Te vinzi singurătății pradă, fără să ceri nimic la schimb,
Mândria, ultima decadă, a întors clepsidra cerșind timp.
Acum inspiri numai durere, ce-apasă pieptul tău plăpând,
Prin întuneric dinspre stele, asculți tăcerea tremurând…

 

work.5950782.1.flat550x550075f.one-lonely-night

Fata Străinelor Ploi

 

… Și de departe cade înserarea ducând cu ea petale de rugină,
pe genele a căror ochi înfierbântați, cad lacrimi reci pe buze ce suspină.
Un icnet sec, un gol ce se ridică,
din pieptul prăbușit pe-un braț, cuprins de frică…
Tu, tremuri!
…În nervi țeși caier de lumină,
Furtuni ce-n tunete ascund durerile ce te animă.

Când tremuri vântul sparge glasul timpului ce curge prin fereastră,
Jucând perdelele pe ritm de vals în liniștea din casă.
Îmbrățișezi singurătatea trăgând timid firava ei aripă
Din poale întuneric și din obraji ispită. 

Ești ca un far ce strălucește-n zare,
Pe care mateloții, rătăciți pe mare,
Îl speră mai aproape dând ruga lor târzie,
Legată de-o speranță ce poate n-o să fie. 

E prea târziu să scuturi cerul de sclipire,
Când fiecare stea cerșește soarelui un strop de strălucire,
Când luna îți tulbură adânca cugetare,
Cu umbra oglindită în necuprinsa zare,
Te răsfoiești din amintiri uitate…
Când nu erai mai mult decât un fir… o carte. 

Tragi storul cenușiu și te închizi în tine.
Cu părul răsfirat în onduleuri line,
Agiți din suflet liniștea uitării,
Și te arunci în valuri… sorbind tot calmul mării. 

Și Soarele renaște…

… Ca un păianjen țese crâmpeie de lumină
când zorii cresc din vreme în liniște deplină,
Te risipești în ceață, iubindu-te cu vântul,
Spre alte Orizonturi descătușându-ți Cântul…  

 

girl-in-rain-wallpapers-1280x720