Rânduri în Gânduri

 

 

Resemnare

Mi-e teamă să te-așez în rânduri din amintiri cu „a fost odată…”,
Când veșnică îmi ești în gânduri atât de vie pastelată,
Cu ochii mici vibrându-mi zarea din care ploaia cade calmă,
Pe Acel deșert ce înalță marea sărutului ce îl strâng în palmă.

Te scriu doar ca să frâng tăcerea cuvintelor ce-mi trec prin viață,
Cu mult mai crâncenă-i căderea când știu c-atârn de-un fir de ață,
Când Timpu-mi toarce fără milă secunde-n urme de nisip,
Clepsidra-i fiind o altă grilă în jocul sorții fără chip.

Atât de alb ni-e Orizontul și câtă liniște înconjoară,
C-un singur punct pierdurăm totul, cernelurile ne înfierară.
Penița zgârie în surdină pe foi ce n-au avut o Carte,
Un zâmbet care mai suspină lângă tine, mai departe…

 

Ecoul Iubirii

Te lași purtat pe valuri calm vibrând în decădere,
Ascunzi misterul unei clipe lipsite de tăcere,
O umbră fără formă, chip sau orice arătare…
Ești un alt sunet fără muzică rătăcit în zare.
Te risipești din suflete însetate viu să spere
Ești un Cuvânt ce aduce dor, durere, mângâiere,
Purtat în vânturi peste zări mereu cu înfrigurare
În viața altui muritor ce-așteaptă o Chemare.

 

Adormire fără semne

Două stele sub un singur nume au apus.
În căderea nopții
poarta vie a luminii lor se va redeschide

curând
într-un nou univers
și abia atunci
voi putea citi pe chipul tău
simbolul fericirii.
Ai să-mi Zâmbești
de pe tărâmul viselor
când conturul umed a două buze
va țese între noi o punte
în șoapte de neînțeles.
Așteaptă-mă draga mea
curând te voi însoți!

Cu drag, Mishuk

 

Ceasornicarul…

 

Ceasornicarul…

Bătrâne Timp, îndură-te, te rog, și iartă a mea înstrăinare,
m-am rupt în trei bucăți să pot să încerc din doi să mă adun,
Gândul pe tâmple mi-a încărunțit de-atâta foc și înfrigurare,
încât în ochii mei s-a adâncit Tăcerea orbilor. Ceață și fum.

Mi-e mâna grea pe Tocul Inimii zdrobind cu patos pe hârtie,
cuvintele ce n-au știut să cânte în suflet, amor în vremea lor,
M-ai blestemat să am etern în vers doar vise și melancolie,
iubirii mele azi să-i fiu doar un oftat, un alt ecou rătăcitor.

Mi-e dragă în fiecare zi, dar mai ales târziu, în fiecare noapte,
când zările sunt pline de aștri tot la fel de singuri și îndepărtați,
Mă întreabă inima dacă să cheme vântul, pentru alte mii de șoapte,
din care ea să-și țeasă visele în care Noi nu suntem supărați.

Mi-e dor de ochii ei micuți ce parcă în fieșce clipire dau blândețe,
de palma ei subțire ce prin șuvițele lânoase în joacă se-ncurca,
De sânul ca o cupă de nectar din care sorb în veșnicie tinerețe,
Și buzele subțiri ce m-aruncau în focuri când mă săruta.

Visez Bătrâne Timp, un dor amar de care știi că am nevoie,
să pot să-ți număr clipele ce picură sinistru într-un ceas fecund,
Din neființa unui vis veni-va singură într-o zi cu drag, în bunăvoie,
și-atunci voi rupe lanțurile versului, voi fi un Om, nu doar un rând.

Cu drag, Mishuk

 

Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

 

Cu gândul la Tine… (înainte de culcare)

Te-aș mângâia în două versuri, fără început, fără sfârșit,
Suntem străini în Universuri ce într-un neant s-au întâlnit,
Pe foaia albă ce ne îmbracă iubirile dintr-un cuvânt,
S-au prins Destinele să toarcă pe firul vieții dor în vânt.

Ești toată goală, într-o tăcere, prin întunericul târziu,
Îmi umbli nudă, în decădere, zâmbind prin versul meu pustiu,
Ca o Amantă fără nume mă culci în zori, de dimineață,
Zdrobind iubirile postume m-aduci în colțul tău de viață.

Nu-ți știu cerneala, viu a te scrie, penița mea zgârie trist,
Când Ochii Tăi sunt poezie cum simt ei oare că exist?
Te-aș mângâia în multe rânduri, dar simt c-ai să mă cerți din nou,
Mai bine o fantasmă-n gânduri și-n miezul nopții un ecou.

Cu drag, Mishuk

 

Cea mai frumoasă…

 

Cea mai frumoasă…

 

Te învârt prin gândurile mele cu același vis, plin de culori.
Cea mai frumoasă dintre stele, ce vii din ceruri, dintre nori,
În căutare de lumină te-ai poposit în suflul meu,
Sub strălucirea ta divină îmi pierd puterile de Zmeu.

Mă simt străin de cunoștințe, căci tot ce știu mă face mic,
Sunt chinul unei neputințe din care încerc să mă ridic,
Să-ți fiu dorință între zile și mângâiere între nopți,
Cea mai frumoasă amintire ca zâmbetul pe care-l porți.

Din toate chipurile vremii de mi te-ai cere să te adun,
Ți-aș recunoaște pretutindeni ochii micuți, ca de alun,
Ce cad senin în adormire, precum o apă de izvor,
Deloc prea rece în simțire. Cea mai frumoasă, în zi de dor…

Te caut printre zări pierdute, peste răbdări îndrăgostit,
Și în toate cele neștiute pumnalul unui Timp vrăjit,
Îmi picură dulce otravă, veninul Buzelor de Apă…
Cea mai frumoasă alinare pentru un Foc fără de lampă.

Se scurg secundele-n Clepsidră și ceasul te-a chemat să pleci,
Astâmpără-mi setea avidă, pierde Tăceri pe unde treci,
Cea mai frumoasă îndurerare, Expresul inimii e-n poartă,
Cea mai iubită Călătoare, îndrăgostitul tău te-așteaptă…

Cu drag, Mishuk

 

Tu, mie…


Tu, mie…

Dezbracă-mă din tine fără de cuvinte
și lasă-mă în Tăcerea unui vis absurd,
Când Fericirea nudă leapădă veșminte
în Universul nostru inefabil, crud.

Atinge-mă în simțire cu Litere de-o șchioapă,
pe care neființa unui vechi condei,
Le adâncește-n suflet, în sânge le îngroapă,
dând chipului un nume în drame de idei.

Alungă-mi tot pluralul din spasmele iubirii
și pierde peste zare oftatul din trecut,
Când peste Orizont, nemărginirea firii,
aduce din apusuri un proaspăt Început.

Lasă-mi doar cerneluri să îți pictez povestea,
să mi te așez în rânduri ca și cum ai fi
O stea între mii de stele, dar dintre toate acestea,
singura pe care mai știu s-o pot iubi.

Ascunde-mă în Suflet printre sentimente
și închide-mă-n cămară fără chei la uși,
Se prăbușește dorul în lacrimi violente,
jucăm o tragedie în casa de păpuși.

Citește-mă-n privire, deschis, ca pe o carte,
din praful amintirilor într-un alt decor,
Să ne trăim ca mirii cea din urmă noapte,
pe hărțile destinului pregătiți de zbor.

Așază-mi-te-n gânduri în cuib de rândunică,
să nu-ți mai caut ochii pe chip de om străin,
Și lasă-mi-te-n brațe cu Inima ta mică,
să oblojesc Tăcerile pline de venin.

Deschide-mă în tine, să-ți fiu Acea chemare,
cu zorii ce revarsă prima lumină-n zi,
Să-ți reînflorească zâmbetul pe chipul fără soare,
când stelele și luna la somn se vor porni.

Șoptește-mi Noapte Bună, cu gândul, printre gene,
să te ajung în visele prin care-mi rătăcești,
Timpul încă desparte în dor iubiri eterne,
n-a pus punct la finalul acestei noi povești.

Cu drag, Mishuk

Te Chem…

 

Te Chem…

Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată,
Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată,
Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire,
De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…

Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte,
Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte,
Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare,
De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?

De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge,
Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge,
La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere,
Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.

Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare,
Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare,
Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin,
Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.

Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală,
Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară,
Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață,
Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.

Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi,
De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii,
M-așez prin gândurile tale pline te temeri efemere,
Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.

Cu drag, Mishuk

 

 

Ultimul Drum…

 

Ultimul Drum…

În Drumul meu am adunat atâtea albe amintiri,
precum mă știi, un om îmbătrânit din vreme în vreme,
Sub mantia cernită în friguri reci, am vise, multe povestiri,
am gânduri peste care sufletul, odihna își așterne.

Sunt singur, călător pe Calea semnelor de întrebare,
răspunsurile mele în câte rânduri goale s-au pierdut,
Icoana Ta îndepărtată, mai mult decât o urmă călătoare,
mă îndeamnă să te caut prin veșnicia unui timp Trecut.

În Drumul meu am adunat pe buze vechi cuvinte,
ce-au prins a jelui flămând în șoapte frânte în vânt,
Blestemele aduse în inimi, din temeri, celor sfinte,
mi-au zdruncinat din temelii întregul simțământ.

Te rătăcesc de ochii mei să uit cumva de suferință,
dar inima te vede-n gânduri, cazi vie, ploaie peste tot,
Îmi port cu resemnare privirile în întreaga-mi umilință,
când din cerneluri versul nostru astăzi, pare un complot.

În Drumul meu e înnoptare din neguri, pentru totdeauna,
când ai ales să pleci din mine, cu soarele din cer te-ai dus,
Și m-ai păstrat în Umbră, cu nopțile, cu stelele, poate cu luna,
pictându-mi cerul negru pal… cu un superb apus.

Din când în când în zare mi te simt, te văd în licăr de lumină,
îmi îndârjești speranța de a te regăsi frumoasă pe pământ, cumva,
Din toată neființa-mi învăpăiat se animă, dragostea suspină,
și alerg în viitor printre fantasme… dar fără a te afla.

În Drumul meu cad frunzele Destinului în arămiul vremii,
sub vuiet surd și lacom, dând gust de verde crud,
Priviri în Orizont ridic peste întinderi, sub vânturile iernii,
cu tremur ascult vântul, încă sperând să te iubesc… să te aud…

Cu drag, Mishuk