Umbra… (unei amintiri)

Se schimbă Vremea în culori iar Toamna mi se arată nudă,
Din parfumatele-i scrisori am mai păstrat o ploaie surdă,
Un ropot, care în tăcere, târziu, se scurge în viața noastră,
Cu glasul mut de orice durere, mă mângâie lângă fereastră.

Fumez a gândului cenușă dar dorul nu cunoaște moarte,
Nici scârțâitul strâns din ușă n-alungă visul meu departe.
Luceafărul și-a stins lumina, îți poartă umbra către poli,
Doar întunericul și vina m-așteaptă la cafea, în zori.

Simt iz de Iarnă în cerneală dar scriu purtat de-un vis fierbinte,
Și totuși pentru prima oară simt Vremea cum schimbă cuvinte,
În calmul meu lipsit de viață, în viața mea, lipsit de umbră,
Se risipește întreaga ceață ca vocea TA să mă pătrundă.

Nu ești aici, n-ai fost vreodată, chiar dacă perna-ți poartă chipul,
Tu ești ca marea învolburată ce mătură pe mal nisipul,
Ca o furtună ce se naște dintr-un neant de zări senine,
Și nu ai timp în a cunoaște Tăcerea ce se închide în mine.

Știu, e târziu s-așez în rânduri frânturi de vise destrămate,
Am adunat atâtea gânduri, azi doar speranțe spulberate,
Dar chipul tău e încă în ramă, n-am spart oglinda în amintire,
Ți-am fost mereu învins de teamă când îți vorbeam despre iubire.

Am înghețat Timpul în suflet, lăsându-ți Iarna să mă certe,
Un vuiet crud al cărui urlet mă sfarmă în albul din perete.
Atâta Frig ascund în mine, încât a ochilor culoare,
Atârnă de un fir subțire, sub glasul Umbrei ce mă doare.

index

Singurătatea Nopților De Toamnă…

Se scutură de ploaie norii, lovind cu sete înspre fereastră,
Stau lângă geam așteptând zorii, aștept lumina să-mi zâmbească,
Privind ibricul calm cum fierbe amarul unei apei brune,
Dar nu e nimeni să mă întrebe de ce păcate plâng anume.

Da, te-am iubit și a fost frumos, când adormeam cu tine-n gânduri,
Când toate aveau un singur rost, în zori, mi te pictam în rânduri.
Când îmi zâmbeai, tot cerul gri se inunda în alb-albastru,
Pe chipul Toamnei cenușii sculptat în vrăji de Zoroastru.

De ce citesc când vreau a scrie, de ce penița mi-e povară,
De ce chitara nu-mi mai știe acele versuri de astă-vară…
O unduire fără formă, ce în vise parcă îmi vinde gândul,
Iar inima bifează o normă, un nume ce-și așteaptă rândul.

Acum trag singur de o țigară, în aprig tumult de furtună,
Aștept cuvintele s-apară privind mai sus, spre cer, spre Lună,
Dar nu-i nimic, doar vânt și ploaie, și veșnica lor simfonie,
În acordajul lor empatic ce nasc nocturn, melancolie.

Da, te-am iubit, dând calm citire cuvintelor scrise pe suflet,
Firul poveștii, prea subțire, s-a frânt sub glasul unui vuiet…
Și te-ai topit că o zăpadă ce a venit când n-avea vreme,
Citind poveștile din stradă în jumătăți ce par eterne.

Străini pe care aș vrea să-i știi, pășesc umil în spațiul feeric,
Când ziua se îmbracă în gri, iar noaptea doar în întuneric,
M-așez tăcut lângă fereastră în compania unei Ploi,
Și-i povestesc Povestea Noastră ca ea să plângă pentru noi.

 

giovannamarianastasi_la-cura-delle-emozioni-nelle-crisi-di-solitudine_

Mi-ai stins lumina…

Ești una din acele nopți ce-mi culcă gândul spre tăcere,
Eu, slab, mișc umbra unei porți, mă frâng sub prima adiere.
Sub licărul din felinar, cu jind, ucis în întuneric,
Reverși nostalgic în pahar neprihănitul vis cucernic.

Peste genunchi m-ai legănat și ți-am ferit sufletu-n palmă,
Tu mi-ai zâmbit și mi-ai cedat sub o blândețe atât de calmă.
Deja visam cum tai prin nori distanțele ce rup pământul,
Dar aripile mele în zori nu au mai prins spre tine vântul.

M-am tot lovit cu tâmpla goală de foaia albă, înainte,
Cernelurile în călimară nu mai pictau nicicum cuvinte,
Numai tăceri și glasuri surde, două catarge fără vele,
Și nici un vânt să le inunde când cerul pierde două stele.

Și-ai stins Luminile pe rând, tăind din poftele carnale,
Călătorind pe rând, prin rând, sub ale dragostei anále.
Din ce-ai sfârșit, ce am cules? doar litere, printre cuvinte,
Cu lacrimi singură ai șters covorul surd, de jurăminte.

Nu te-am iubit, îmi spui că știi, că ți-a șoptit în zori o brumă
Ce s-a topit sub poezii mustind a vrajbă și minciună.
Am închis ochii în tăcere, sub lacătul acelei porți,
Și-mi las cuvintele să zbiere, ești una din acele nopți.

auuu

Mamei mele…

 

Se-așează noaptea necuprinsă sub blânda mângâiere a Toamnei,
În întuneric, la fereastră, cuminți așteaptă ochii Mamei.
E cam târziu, dar vin acasă, pe-aleea noastră cu castani,
În prag te regăsesc frumoasă, zâmbind tristeții peste ani.
Pe drum m-am dus, n-am luat în seamă acele lacrimi ce brăzdau
Adânc sudorile din palmă, Tu-ți vezi copiii mari. Plecau…
Lăsându-mă să-mi număr pașii cu sfaturi blânde despre lume,
Cu teamă, către Dumnezeu, mă pomeneai în rugăciune.

Te văd în prag cum tremuri toată, cum voinicește încerci s-ascunzi,
Acea privire înlăcrimată în care ochii tăi sunt uzi,
Mă strângi în brațe cu putere, deși puțină ți-a rămas,
Dintr-o banală mângâiere se rupe  dorul tău și în glas.
”Îți sărut mâna, Mamă dragă, nu plânge dar, că-ți sunt aici,
Nu pune masa, nu e grabă, mai bine spune-mi ce mai zici?”
Ți-e greu să rupi îmbrățișarea, de parcă ai vrea să nu mă pierzi,
Atâtea stele încarcă zarea dar numai tu o luminezi.

Îmi faci a câta oară patul și supa mi-o așezi pe masă,
Cum îți era odată felul, îmi dai ce ai mai bun prin casă.
Și mă privești ca nimeni alta, Tu, fericită în tăcere,
La ceas târziu, adânc în noapte, în suflet ai o mângâiere.
Te-aud cum lăcrimezi alături de camera în care dorm,
De fericire și tristețe s-a dus pe câmpuri orice somn.
Cât îmi lipsești, nu am cuvinte, copilul tău mereu voi fi…
Hai, ”La mulți ani”, Tu, Mamă dragă… oriunde, oricum, te voi iubi.

 

14569738_1753765934874631_1321986147_n”La mulți ani, Mami! (mulțumesc Anuță)”