Se mai întâmplă să….

Se mai întâmplă să….

… Un vânt, parcă turbat, dar jucăuș, sfârteca liniștea nemărginită, dând ocol și răscolind din timp în timp covorul arămiu al frunzelor căzute. E o noapte târzie de octombrie, cu o lună imens rotundă, intens luminată și un covor de stele pe un cer limpede sub care vara încă se ceartă cu sora ei mai veche și roditoare însă blândețea acestei toamne parcă mângâie natura în liniștea ei.

Un huhurez își fâlfâie aripile zgomotos în vecinătatea ei. Ana, întoarse capul și privi îndelung pasărea ce-și înecă zborul în întuneric. Deși rătăcită, știa în sinea ei că înapoi, să se întoarcă, nu mai are rost, înainte, însă, n-avea unde ști, așa că pașii ei căutau poteci orbecăind la întâmplare. Trecură patru zile și trei nopți de când a plecat din Casă doar ca să dovedească Universului că pasul Ei e încă sănătos. Fără frică-n ochi, n-avea teamă în înfruntarea ce a pus-o de față cu întreg întunericul din noapte și cu întreaga singurătate din zi. Momentele de liniște păreau intens funebre și o făceau pe alocuri să grăbească Timpul, dar se domolea când păienjenișul gândurilor se aglomera și o coborau în sine. Era liberă și, pentru întâia oară, fericită.

De pe înălțimea unei costișe mai răsărite, i se păru, în vale, că zărește într-o margine, ferit de ochii lumii, un licăr de lumină, ce scânteia viu și aproape ritmic în coasta întunericului.

”Am să merg într-acolo, și fie ce o fi!” își spuse, dând un imbold sufletului ei încremenit de oboseală… Coborî totuși fără grabă dealul, scuturându-și hainele ponosite și pregătindu-și cuvintele în fața necunoscutului. Noaptea e încă tânără, iar timpul nu i-a fost niciodată dușman. Privi cu smerenie ca într-o rugăciune pe cerul înstelat spre o stea anume, o stea micuță aproape lipsită de lumină, dar pe care o simțea adesea aproape, în inima ei…

Un gard din lemn bătut de secole, uscat de vânturi și putrezit de ploi înconjoară un iaz sub împărăția broaștelor care, în momentul în care Ana cea blândă salută, începură o simfonie în bariton. La capătul cel mai întunecat se zări coliba legată în iederă groasă prin care răzbea ca o gură ruptă, ferestruica oazei de lumină. Marginea iazului lăsa loc de o palmă pasului iar fata își lipi tâmpla și urechea de peretele rece și umed, pipăind la fiecare pas zidul în căutarea unei intrări… Nu se auzeau voci, pași sau zgomote, afară de numai murmurul lemnului ce trosnea în focul vieții. Prin ochiul, parcă spart în zid, privi în interior… ”Un Univers… în Univers….”

O cameră largă, perfect rotundă, o masă de lemn vechi, perfect rotundă, cu rădăcini ce sfârtecau pământul aspru și bătut, un jilț de catifea vișinie întors cu spatele spre fereastră și un pat de odihnă, larg, bătrân și acoperit în cearceafuri de un alb văruit. Pe masă o sticlă și două pahare dintr-un cristal aproape lacrimă și o cutie cenușie din lemn exotic afumat…..

Observă în dreptul jilțului cum un fum alburiu ca o ceață densă și rece afundă camera într-un iz de mosc și lemn dulce… O mână îi făcu un semn scurt, din două degete:

Intră, te rog… și în dreptul ei peretele se rupse ca o poartă de castel….

Odată trecut pragul avu o mare surpriză….. Hainele ei zdrențuite se schimbară ca prin minune…. Întreaga ei ținută părea desprinsă din poveștile cu prinți și prințese pe care le citise cu veacuri în urmă, alături de mama ei ce încă nu era o stea pe cerul infinit. Totul era negru, dar fin, blând și cald la atingere.

Brandy?
Da! Răspunse hotărât la ceea ce simți în fire a fi o întrebare, fără a cunoaște însă și vreun sens.

Picături roșiatic-arămii de toamnă se revărsau limpede în cristalul adânc al paharului, licoarea aproape magică, împrăștia o aromă tare și dulce și răsunau ca o odă în glasul sirenelor. Se apropie și ridică paharul.

O țigară?

Se întoarse către Stăpânul Casei adâncit în jilț:

De ce nu? Nu mai fumase niciodată. Babacul tatălui ei fuma pipă și la ocazii trabuc. Își aprinse țigara și trase încet, să nu se înece cu fum… Suflă, lăsând fumul să acopere cumva claritatea unui prim schimb de priviri…. Era un domn, elegant, foarte elegant, ceva ce nu-i fusese dat să vadă în casa ei. Era un domn ce-i furnica pielea și-i cutremura întreg corpul doar privind-o.

Vino mai aproape, Ană!

Ar fi vrut să se împotrivească, dar picioarele porniră singure. Se așeză pe marginea jilțului și trase un nou fum din țigară. Sorbi din licoare și îngăimă scurt:

Tu…?
Eu!

Se ridică și-n ochii Ei se părea înalt cât Lumea. Îi cuprinse obrajii între palmele mari, dar blânde și o apăsă pe buze cu o sărutare. Ana se simțea moale, topită ca un bulgăre înghețat în sânul primăverii. Și totuși, nu are nume…

– ­Te așteptam, Ană! Te aștept de o viață!!!!

Ochii lui erau ca doi cărbuni de jad, pieptul lui ca scutul lui Atlas… iar glasul, lira lui Orfeu!!!

 …There’s a lady who’s sure all that glitters is gold
And she’s buying a stairway to Heaven
When she gets there she knows, if the stores are all closed
With a word she can get what she came for
Ooh, ooh, and she’s buying a stairway to Heaven…

Dânsul. murmura încet un cântec pe care nu-l știa, dar pe care îl auzise cândva, în vis. Legată în brațele lui se legănau pe șipotul cuvintelor ce curgeau flămânde de alte cuvinte, pe care le strângea între dinți. Focul trosnește ca lemnul în șemineu, iar Ritmul, ca o gondolă pe apele liniștite ale Adriaticii în inima Veneției… Trupul lui de zeu olimpian îl resimțea ca pe o stâncă în imensitatea furtunii dezlănțuite. Rochia căzu pe jumătate lăsând goliciunea trupului să-i dezvăluie pieptul delicat și sânii fragezi ce n-au simțit până-n acel moment atingeri străine…Vârful degetelor lui îi electrizau nurii, iar buzele lui mușcau cu sete…. Fără ca să-și dea seama, cumva era în mijlocul patului, între cearceafurile de mătase ce parcă o încolăceau în timp ce el îi aprindea trupul milimetru cu milimetru… Scăpă fără să vrea un geamăt scurt, apoi altul mai intens, dar într-un final realiză că degeaba se opune, vor curge la nesfârșit….

O amețeală de culori, sunete și temperaturi de tot soiul îi zăpăci simțurile…. De nicăieri, simți cum o mână puternică o zguduie ca mai apoi să smulgă din Templul Înrobirii….

– Anăaaa, plânge fetița!

În secunda doi cerul ei luă foc. Deschise ochii, lângă ea….Vasile! Un om!!! Un om care sforăie mormăind cuvinte înecate în salivă…. Ochii îi lăcrimau sincer, iar primul gând…. cuprinse un cuțit. Al doilea, un topor….
” de ceeee, de ceeee, nu, nu vreau!” Mintea ei plină de furie își imagina cele mai întunecate culori… Plângea cu ochii în pumni, iar scara spre rai acum e doar o autostradă spre iad… Smiorcăind se ridică din pat și intră în camera fetiței, pe care o luă în brațe legănând-o, sperând să o adoarmă. Într-un final copila se liniști, iar ea se duse la baie, se așeză pe wc, aprinse o țigară, sorbi o cană de must rece și boci din nou. ”de ce eeeu?”
Se întoarse în pat și se așeză cât mai la margine, ferită de orice atingere a lui Vasile, privind cerul senin, cu stele multe și o lună mare ca un cerc, murdar pe alocuri de noroi, cum o priveau pe Ea,  Ana, prin geamul ferestrei de la etajul 8 în care apa caldă vine când vrea ea.

casa bună

Întuneric în culori


VI. Întuneric în culori


C-un geamantan, nimic pe buze și liniște în buzunare,
cu pași răriți prin cheag de frunze, sub lampa unor felinare,
răzbești pustiul de-înconjoară tăcerile ce zbiară surde…
și Miezul Nopții intră-n gară, iar tu-i răpești din ochi secunde.

C-o frumusețe uimitoare, dintr-un tablou din alte vremuri,
dintr-un pastel lipsit de soare, în lumina ta parcă cutremuri
întregul cer lipsit de stele și negura, fum ce-l ascunde
pe întregul drum al vieții mele, ești rodul viselor fecunde.

Ne despărțim în astă noapte, tu, Lună, mergi pe drumul tău,
păstra-voi în caiete șoapte, într-un sertar… păreri de rău,
și amintirea ta în versuri ce începeau cu „ a fost odată…”
o gară între universuri pe o linie de tren uitată.

Privesc albastrul întuneric din largul necuprins al zării,
când astrul nopții, luciferic, își mișcă clipele uitării,
prin ceasul spânzurat de grindă cu minutarul ruginit
mai poate Timpul să-mi aprindă în inimă un ticăit?

Epilog…

Sfârșit de iarnă, de poveste, de cerneluri și iubiri,
din tot ce a fost azi nu mai este decât vânt, praf și amintiri.
aprind țigara, închid ochii, tot întunericul dispare…
pe o foaie albă, alte rochii, Tu, lună azi și mâine… soare.

Cu drag, Mishuk…

V. Negare…

V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,
nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…
sunt toate reci ca ele,
și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,
fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…
Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.
Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,
lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,
albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,
stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,
a amuțit!

Tăcerile s-au regăsit
îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,
albul suprem…
Exact, această foaie goală…
în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!
Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,
înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,
când cenușiul vremii, uitarea din privire,
ridică ziduri false lipsite de iubire…
în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

Chiar dacă eu,
mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,
nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,
cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,
pleata mai căruntă,
privirea un pic mai ștearsă,
mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi,
tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,
fumând aceleași gânduri care nu cuvântă
nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

Cu drag, Mishuk


IV Simt

IV. Simt... Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre, 
ce traversează noaptea, 
luminând cu lampa palidă, 
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.

Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența 
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.

Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări 
prin care soarele
trecea-n secret. 

Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.

Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!

Cu drag, Mishuk

ei


III. ei


Fecioară,
tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci
ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,
în întunericul ce crește,
ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.
Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,
înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,
stând întins pe patul nostru de vise,
îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri,
hotărât să regăsesc chipul singurei femei
pe care lumina nu clipește
iar timpul o dezbracă de secunde..
Un singur cuvânt îți este scris în pupile,
și naște, și moare într-o clipire,
răsfirându-se prin viața mea, adânc,
înăbușind pașii următoarei primăveri,
ce pare că azi, prin tine a renăscut.

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,
nici delirul în zbuciumul profetic,
nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite
însetate de sânge,
flămânde în carne,
nu mi te pot lua.
Să nu-mi atingi acest sărut,
pentru că…
poartă o lacrimă înăuntru.
Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

Cu drag, Mishuk
Fiery infinity symbol with light feather of bird from blue bright flame on black background.

Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk

I. Începuturi…

I. Începuturi...

Chiar și Noaptea tremură în noapte, 
când ziua se rupe din toate,
în două clipe, 
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat 
tăceri arzătoare.

S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent, 
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne, 
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.

Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.
Cu drag, Mishuk




Prolog

Prolog

Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,
în odaie se află o singură oglindă,
în oglindă se află o singură odaie.
în rest doar golul umple nuditatea acestui act:
Poetul!
un om invizibil,
înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,
și care, prin întunericul ochilor săi,
construiește geometrii de lumină prudentă,
cu mâini mincinoase
și nu-și clădește realitatea din ciment,
ci din noaptea minții și din miezul timpului.

Se zice că-n ochii lui, lumea s-a făcut mai mică,
o poezie simplă,
una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,
despre El... și despre voi.
Va fi un poem de dragoste, fără urmări, 
precum un fulger în repaus
deprins cu tăceri fără chip
într-un univers de imagini sfărâmate
pentru că nimeni, nici chiar el,
nu-și poate recunoaște propria umbră.
Cu drag, Mishuk

Nu ești aici

Două stele, soarele și luna…
Capitolul 1. Lacăte

Nu ești aici, iar eu…

…Nu sunt acolo,
nu împărțim același vis,
cuvintele pe care ți le-am scris,
în altă primăvară,
nu s-au stins, dar știu să doară.

Nu sunt urmașul zeului Apollo,
dar mânuiesc, umil, un fel de liră,
un fus pe care zilnic notele mi te deșiră
fără ecou, la ceas de seară,
în ochii dorului ce-n mine zbiară,

Nu sunt flămând,
dar setea de iubire mă topește,
o gheară în inimă mă otrăvește,
purtând spre tine gândurile
prin fereastră…
unde-mi ești tu, cine-ți sunt eu,
noapte albastră…

Nu sunt senin,
dar nici furtuni nu port pe umeri,
un cer uscat fără de stele să le numeri,
un orizont ce nu se vede-n ceață,
închis într-un sertar, sub alte foi din viață.

Nu sunt tăcut,
te plâng chiar dacă vocea mea e mută,
în piept, un zbucium urlă ca o brută,
un tunet într-o liniște ce înfioară,
închis într-un trecut, cu cheile pe-afară,
mă simt pierdut!

Nu sunt cununa
stelelor ce îți apasă peste tâmple,
câți spini mi-am smuls sperând să se întâmple,
destinul scris în cartea frunzelor,
înveninându-mi mâna…
doar dragostea mai mută Soarele și Luna.

Cu drag, Mishuk

istockphoto-1193876972-612x612

Balada unui poem ucis

Balada unui poem ucis

Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.

Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.

Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.

Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.

Cu drag, Mishuk