VI. Întuneric în culori
C-un geamantan, nimic pe buze și liniște în buzunare,
cu pași răriți prin cheag de frunze, sub lampa unor felinare,
răzbești pustiul de-înconjoară tăcerile ce zbiară surde…
și Miezul Nopții intră-n gară, iar tu-i răpești din ochi secunde.
C-o frumusețe uimitoare, dintr-un tablou din alte vremuri,
dintr-un pastel lipsit de soare, în lumina ta parcă cutremuri
întregul cer lipsit de stele și negura, fum ce-l ascunde
pe întregul drum al vieții mele, ești rodul viselor fecunde.
Ne despărțim în astă noapte, tu, Lună, mergi pe drumul tău,
păstra-voi în caiete șoapte, într-un sertar… păreri de rău,
și amintirea ta în versuri ce începeau cu „ a fost odată…”
o gară între universuri pe o linie de tren uitată.
Privesc albastrul întuneric din largul necuprins al zării,
când astrul nopții, luciferic, își mișcă clipele uitării,
prin ceasul spânzurat de grindă cu minutarul ruginit
mai poate Timpul să-mi aprindă în inimă un ticăit?
Epilog…
Sfârșit de iarnă, de poveste, de cerneluri și iubiri,
din tot ce a fost azi nu mai este decât vânt, praf și amintiri.
aprind țigara, închid ochii, tot întunericul dispare…
pe o foaie albă, alte rochii, Tu, lună azi și mâine… soare.
Cu drag, Mishuk…
Melancolii Nocturne 