Întuneric în culori


VI. Întuneric în culori


C-un geamantan, nimic pe buze și liniște în buzunare,
cu pași răriți prin cheag de frunze, sub lampa unor felinare,
răzbești pustiul de-înconjoară tăcerile ce zbiară surde…
și Miezul Nopții intră-n gară, iar tu-i răpești din ochi secunde.

C-o frumusețe uimitoare, dintr-un tablou din alte vremuri,
dintr-un pastel lipsit de soare, în lumina ta parcă cutremuri
întregul cer lipsit de stele și negura, fum ce-l ascunde
pe întregul drum al vieții mele, ești rodul viselor fecunde.

Ne despărțim în astă noapte, tu, Lună, mergi pe drumul tău,
păstra-voi în caiete șoapte, într-un sertar… păreri de rău,
și amintirea ta în versuri ce începeau cu „ a fost odată…”
o gară între universuri pe o linie de tren uitată.

Privesc albastrul întuneric din largul necuprins al zării,
când astrul nopții, luciferic, își mișcă clipele uitării,
prin ceasul spânzurat de grindă cu minutarul ruginit
mai poate Timpul să-mi aprindă în inimă un ticăit?

Epilog…

Sfârșit de iarnă, de poveste, de cerneluri și iubiri,
din tot ce a fost azi nu mai este decât vânt, praf și amintiri.
aprind țigara, închid ochii, tot întunericul dispare…
pe o foaie albă, alte rochii, Tu, lună azi și mâine… soare.

Cu drag, Mishuk…

V. Negare…

V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,
nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…
sunt toate reci ca ele,
și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,
fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…
Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.
Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,
lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,
albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,
stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,
a amuțit!

Tăcerile s-au regăsit
îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,
albul suprem…
Exact, această foaie goală…
în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!
Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,
înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,
când cenușiul vremii, uitarea din privire,
ridică ziduri false lipsite de iubire…
în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

Chiar dacă eu,
mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,
nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,
cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,
pleata mai căruntă,
privirea un pic mai ștearsă,
mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi,
tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,
fumând aceleași gânduri care nu cuvântă
nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

Cu drag, Mishuk


I. Începuturi…

I. Începuturi...

Chiar și Noaptea tremură în noapte, 
când ziua se rupe din toate,
în două clipe, 
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat 
tăceri arzătoare.

S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent, 
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne, 
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.

Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.
Cu drag, Mishuk




Prolog

Prolog

Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,
în odaie se află o singură oglindă,
în oglindă se află o singură odaie.
în rest doar golul umple nuditatea acestui act:
Poetul!
un om invizibil,
înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,
și care, prin întunericul ochilor săi,
construiește geometrii de lumină prudentă,
cu mâini mincinoase
și nu-și clădește realitatea din ciment,
ci din noaptea minții și din miezul timpului.

Se zice că-n ochii lui, lumea s-a făcut mai mică,
o poezie simplă,
una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,
despre El... și despre voi.
Va fi un poem de dragoste, fără urmări, 
precum un fulger în repaus
deprins cu tăceri fără chip
într-un univers de imagini sfărâmate
pentru că nimeni, nici chiar el,
nu-și poate recunoaște propria umbră.
Cu drag, Mishuk

Nu ești aici

Două stele, soarele și luna…
Capitolul 1. Lacăte

Nu ești aici, iar eu…

…Nu sunt acolo,
nu împărțim același vis,
cuvintele pe care ți le-am scris,
în altă primăvară,
nu s-au stins, dar știu să doară.

Nu sunt urmașul zeului Apollo,
dar mânuiesc, umil, un fel de liră,
un fus pe care zilnic notele mi te deșiră
fără ecou, la ceas de seară,
în ochii dorului ce-n mine zbiară,

Nu sunt flămând,
dar setea de iubire mă topește,
o gheară în inimă mă otrăvește,
purtând spre tine gândurile
prin fereastră…
unde-mi ești tu, cine-ți sunt eu,
noapte albastră…

Nu sunt senin,
dar nici furtuni nu port pe umeri,
un cer uscat fără de stele să le numeri,
un orizont ce nu se vede-n ceață,
închis într-un sertar, sub alte foi din viață.

Nu sunt tăcut,
te plâng chiar dacă vocea mea e mută,
în piept, un zbucium urlă ca o brută,
un tunet într-o liniște ce înfioară,
închis într-un trecut, cu cheile pe-afară,
mă simt pierdut!

Nu sunt cununa
stelelor ce îți apasă peste tâmple,
câți spini mi-am smuls sperând să se întâmple,
destinul scris în cartea frunzelor,
înveninându-mi mâna…
doar dragostea mai mută Soarele și Luna.

Cu drag, Mishuk

istockphoto-1193876972-612x612

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk

Peniței mele…

 

Peniței mele…

De la un capăt la altul te înșiri pe rând,
legând forme rotunde ca în zile cu soare
când zâmbetul tău e doar o unduire mlădioasă
peste care luneci precum o mireasmă proaspătă
de pepene galben.
Atunci mă topesc și eu (sub valsul tău)
asemeni unei cupe de înghețată,
în linii arămii de caramel,
învăluind vocalele tale
în siropul de zahăr al unei frenezii duminicale.

În alte zile buchisești litere ascuțite
al căror ecou se rupe-n consoane
ce mă pătrund până în măruntaiele sufletului,
cernind ploi reci, cu iz de furtuni,
ce mătură sub ropotul strident fiecare mal
ce îngustează drumul nostru către înserare.
Atunci cerul meu e negru,
iar pustiul strălucește fără de lumină,
doar din jarul ce mocnește
sub cenușa semnului sub care m-ai născut.

De la un capăt la altul mâzgălești pagini goale,
vărsând din cerneluri, mai vechi și mai noi,
cuvinte diforme în anotimpuri vocale,
legate într-o carte în care ce dai, nu iei înapoi.
În alte zile strângi rânduri din basme uitate,
copilul din tine parcă trăiește povești,
te-împrăștii în joacă visând mai departe,
prin glasul iubirii sub care trăiești.

Din toate Tăcerile am ales să-mi dai nume,
o bătaie a inimii într-un vârf auriu,
îmi zgârii prin suflet amintiri fără urme,
din toate cuvintele ce-mi sunt azi sicriu.

Cu drag, Mishuk

 

Glasul Sufletului…

Glasul Sufletului…

Coboară Noaptea peste gânduri cu ploi de stele albe-n vânt,
Așez Tăcerile, în rânduri, din ochii tăi ce încă plâng.
Când urcă Luna peste toate speranțele ce le-am pierdut,
Doar glasul inimii mai poate să vindece un suflet rupt.

Când urcă Zbuciumul în fire, ne țesem visele în alb,
Când nopțile sunt alte zile, când frigul doar ține de cald,
Coboară Liniștea-n cădere, cuvântul tău scade în avânt,
Ce doruri fără mângâiere, tu le trăiești iar eu le cânt.

Coboară-ți Pasul cu iertare pe drumul unui crud destin,
Sau fii cu mine Călătoare pe o cale cu un cer senin.
Când urcă în Amintiri ecoul acelui glas ce îți zâmbea,
Încearcă Tu să fii Eroul și dă-mi puterea de a-ți fi stea.

Cu drag, Mishuk

Visul unui om mărunt…

 

Visul unui om mărunt…

Nu te cunosc de fel cum te pictez în rânduri,
din când în când mi te așezi cuminte în calendar,
cerneala ta mă picură în noapte peste gânduri,
iar visul este veșnic vrednic, un galben felinar.

Mi-ai scris la ceas târziu o altfel de scrisoare,
din nou fără de timbru, plic sau puncte de final,
urme de scrum, miros de fum și dorul care doare,
acoperită în frunze, o filă albă de jurnal.

Nu te privesc ca pe un semn ce naște o întrebare,
dar ne desparte o umbră, doi pași, cuvinte care tac,
și doar neliniștea mai poate să schimbe în culoare,
non-sensul anotimpului ce-n gri ne-a îmbrăcat.

Doi oameni de zăpadă ce-și pierd îmbrățișarea,
câtă funingine în ochi am stors din doi cărbuni,
când zorii deschid zările adâncă-i depărtarea,
albastrul pal adulmecă o nouă zi de luni…

Am întrebat tăcerile și frigul ce arde prin cămară,
de mi-au adus vreo șoaptă în acest cumplit război,
poate că-n cazul nostru răbdarea-i doar o fiară,
ce mușcă adânc, la sânge, cratima din Noi.

Mă lași să-ți fiu copacul pierdut de-orice pădure,
ce plânge dorul frunzelor ce astăzi nu-i mai sunt,
prin ramurile crude vezi cum vântul lasă urme,
în negrul unui suflet, un vis de om mărunt…

Cu drag, Mishuk

 

 

Scrisoare…

 

Scrisoare…

Din ceas târziu, pierdută-i vremea, simt ploi lipsite de culoare,
Un tren cu fumul tot mai negru, alunecă spre margini goale,
Prin vânturi răsfirând iubirea, cernind în suflet doine triste,
Un gol adânc ce despărțirea i-a dat un sens, rol, să existe.

Din ceas târziu, sub lună plină, cu pas lipsit de umbră-n rând,
Adulmec liniștea senină, dar zbucium greu îmi port în gând,
Îmi este dor să-ți spun pe nume… printre străini, străin sunt Eu,
Oameni puțini, dar ce de lume și nici un frate în graiul meu.

Din ceas târziu, sărmană Mamă, te scriu în limba noastră sfântă,
Așez în versuri munți de teamă din care un caval te cântă,
Așez în lacrimi de cerneală albastrul Dunării de-acasă,
Jelind pe ultima vocală, ecoul mării, încet, revarsă.

Din ceas târziu, îți caut chipul ce se întinde-n zori și-n zare,
Vopsită în patru anotimpuri ești veșnic caldă, primitoare,
Senină când e zi cu soare, tomnatică-n melancolii,
Cu glas de privighetoare când viscolul suflă-n făclii.

Din ceas târziu, trecută-i vremea, în vers, am rupt frânturi din tine,
Din culmi, pe tâmplele scrobite, scobori în șipot, cristaline,
Atâtea lacrimi neînrobite prin codrii verzi fără stăpân,
Nu te-am uitat măicuță dragă, îți sunt copil, al tău Român.

Cu drag, Mishuk