Balada unui poem ucis

Balada unui poem ucis

Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.

Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.

Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.

Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.

Cu drag, Mishuk

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk

Peniței mele…

 

Peniței mele…

De la un capăt la altul te înșiri pe rând,
legând forme rotunde ca în zile cu soare
când zâmbetul tău e doar o unduire mlădioasă
peste care luneci precum o mireasmă proaspătă
de pepene galben.
Atunci mă topesc și eu (sub valsul tău)
asemeni unei cupe de înghețată,
în linii arămii de caramel,
învăluind vocalele tale
în siropul de zahăr al unei frenezii duminicale.

În alte zile buchisești litere ascuțite
al căror ecou se rupe-n consoane
ce mă pătrund până în măruntaiele sufletului,
cernind ploi reci, cu iz de furtuni,
ce mătură sub ropotul strident fiecare mal
ce îngustează drumul nostru către înserare.
Atunci cerul meu e negru,
iar pustiul strălucește fără de lumină,
doar din jarul ce mocnește
sub cenușa semnului sub care m-ai născut.

De la un capăt la altul mâzgălești pagini goale,
vărsând din cerneluri, mai vechi și mai noi,
cuvinte diforme în anotimpuri vocale,
legate într-o carte în care ce dai, nu iei înapoi.
În alte zile strângi rânduri din basme uitate,
copilul din tine parcă trăiește povești,
te-împrăștii în joacă visând mai departe,
prin glasul iubirii sub care trăiești.

Din toate Tăcerile am ales să-mi dai nume,
o bătaie a inimii într-un vârf auriu,
îmi zgârii prin suflet amintiri fără urme,
din toate cuvintele ce-mi sunt azi sicriu.

Cu drag, Mishuk

 

Glasul Sufletului…

Glasul Sufletului…

Coboară Noaptea peste gânduri cu ploi de stele albe-n vânt,
Așez Tăcerile, în rânduri, din ochii tăi ce încă plâng.
Când urcă Luna peste toate speranțele ce le-am pierdut,
Doar glasul inimii mai poate să vindece un suflet rupt.

Când urcă Zbuciumul în fire, ne țesem visele în alb,
Când nopțile sunt alte zile, când frigul doar ține de cald,
Coboară Liniștea-n cădere, cuvântul tău scade în avânt,
Ce doruri fără mângâiere, tu le trăiești iar eu le cânt.

Coboară-ți Pasul cu iertare pe drumul unui crud destin,
Sau fii cu mine Călătoare pe o cale cu un cer senin.
Când urcă în Amintiri ecoul acelui glas ce îți zâmbea,
Încearcă Tu să fii Eroul și dă-mi puterea de a-ți fi stea.

Cu drag, Mishuk

Visul unui om mărunt…

 

Visul unui om mărunt…

Nu te cunosc de fel cum te pictez în rânduri,
din când în când mi te așezi cuminte în calendar,
cerneala ta mă picură în noapte peste gânduri,
iar visul este veșnic vrednic, un galben felinar.

Mi-ai scris la ceas târziu o altfel de scrisoare,
din nou fără de timbru, plic sau puncte de final,
urme de scrum, miros de fum și dorul care doare,
acoperită în frunze, o filă albă de jurnal.

Nu te privesc ca pe un semn ce naște o întrebare,
dar ne desparte o umbră, doi pași, cuvinte care tac,
și doar neliniștea mai poate să schimbe în culoare,
non-sensul anotimpului ce-n gri ne-a îmbrăcat.

Doi oameni de zăpadă ce-și pierd îmbrățișarea,
câtă funingine în ochi am stors din doi cărbuni,
când zorii deschid zările adâncă-i depărtarea,
albastrul pal adulmecă o nouă zi de luni…

Am întrebat tăcerile și frigul ce arde prin cămară,
de mi-au adus vreo șoaptă în acest cumplit război,
poate că-n cazul nostru răbdarea-i doar o fiară,
ce mușcă adânc, la sânge, cratima din Noi.

Mă lași să-ți fiu copacul pierdut de-orice pădure,
ce plânge dorul frunzelor ce astăzi nu-i mai sunt,
prin ramurile crude vezi cum vântul lasă urme,
în negrul unui suflet, un vis de om mărunt…

Cu drag, Mishuk

 

 

Scrisoare…

 

Scrisoare…

Din ceas târziu, pierdută-i vremea, simt ploi lipsite de culoare,
Un tren cu fumul tot mai negru, alunecă spre margini goale,
Prin vânturi răsfirând iubirea, cernind în suflet doine triste,
Un gol adânc ce despărțirea i-a dat un sens, rol, să existe.

Din ceas târziu, sub lună plină, cu pas lipsit de umbră-n rând,
Adulmec liniștea senină, dar zbucium greu îmi port în gând,
Îmi este dor să-ți spun pe nume… printre străini, străin sunt Eu,
Oameni puțini, dar ce de lume și nici un frate în graiul meu.

Din ceas târziu, sărmană Mamă, te scriu în limba noastră sfântă,
Așez în versuri munți de teamă din care un caval te cântă,
Așez în lacrimi de cerneală albastrul Dunării de-acasă,
Jelind pe ultima vocală, ecoul mării, încet, revarsă.

Din ceas târziu, îți caut chipul ce se întinde-n zori și-n zare,
Vopsită în patru anotimpuri ești veșnic caldă, primitoare,
Senină când e zi cu soare, tomnatică-n melancolii,
Cu glas de privighetoare când viscolul suflă-n făclii.

Din ceas târziu, trecută-i vremea, în vers, am rupt frânturi din tine,
Din culmi, pe tâmplele scrobite, scobori în șipot, cristaline,
Atâtea lacrimi neînrobite prin codrii verzi fără stăpân,
Nu te-am uitat măicuță dragă, îți sunt copil, al tău Român.

Cu drag, Mishuk

 

Doină…

 

 

Doină…

Astăzi ți-am spus că te iubesc?
eu nu mai știu, mă pierd în gânduri,
din dragoste, atâtea rânduri
s-au scurs prin vremuri, nefiresc,
fără a ști dacă-ți trăiesc
sau îngropat în patru scânduri,
ridic din munții mei de vină,
frânturi de stea, ciot ce suspină,
cu chipul negru, ars de vânturi,
un singur vers, dar câte cânturi
s-au scurs prin vremuri nefiresc,
fără a ști, dacă tu știi că eu iubesc…

Astăzi ți-am spus că-mi este dor?
ca floarea în câmp făr’ de petale,
cu sete mă topesc de jale
sub cer albastru, fără nor,
nici strop de ploaie cază-n zbor,
eu, singur, mă usuc sub soare
mi-e sufletul stropșit de vină,
bătaia inimii ce-abia suspină,
fără ecou, în glas mă doare,
te-ai dus, tu, primăvară care
sub cer albastru fără nor,
știai să-mi fii un vânt de dor…

Astăzi ți-am spus că ești frumoasă?
eu nu mai știu cum e-n simțire,
dar te trăiesc din amintire,
când liniștea în ochi m-apasă,
când visele îmi intră-n casă,
trăiesc cu foc a ta iubire;
chiar dacă-n veci te port cu vină,
chiar dacă ochii mei suspină,
nu-mi vei muri în clevetire,
îți sunt monah, mi-ești mănăstire,
când visele îmi intră-n casă,
vei fi cum știi, așa frumoasă…

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Elegie târzie

 

Elegie târzie

Ți-am dat un chip senin plin de cuvinte,
cu glasul nopții frânt în zeci de rânduri,
m-ai învățat să simt ce poate numai Luna simte,
tăceri ce calm se așază reci, în gânduri.

Când numai Vântul, singur, șoaptele aleargă,
ești vis, pe străzi ce le-am crezut demult pustii,
uitat sub întuneric, un felinar mă întreabă,
de niscaiva lumină, ceva împrumut, o zi.

Cătând prin buzunare, un ac de siguranță
îmi venină suflarea lipsită de răspuns,
ce n-ai știut tu însăți când mi-ai plecat din viață,
cum ți-am răpit iubirea și-o țin ferit, ascuns.

Pe malul unei clipe, azi îmi fumez destinul,
vărs lacrimi de cerneală ce n-au niciun ecou,
din amintirea noastră rămase amar, pelinul,
și fumul ce dansează cu vechiul iz de nou.

Pe dor se-așterne bruma, pe inimi plouă rece,
iar noaptea între nouri, de ochii mei te-ascunde,
de-aș ști s-ajung la tine, o altă zi n-ar trece,
așa din anotimpuri, mai rupem doar secunde.

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Ea, mereu în gânduri…

 

Ea, mereu în gânduri…

 

S-a ridicat mică din frunze fără s-aștepte-n urmă vântul,
Norii au rupt cerul în două sub ploile ce-i scaldă gândul,
Privirea Ei, două mărgele, două sclipiri ce frâng înaltul,
Legată fiind printr-o codiță ce-o împiedica să facă saltul.

Cu chip rotund, galben în mare, roșind timid în obrăjori,
Se scutură zâmbind spre soare, surata ei mai mare-n nori.
Azi a învins înc-o furtună dar parcă vremea i-a venit,
Să încerce o nouă aventură în orizontul infinit.

Se frământa plină de gânduri ce o așteaptă pe pământ,
Niciuna din cele plecate nu mai întoarse vreun cuvânt.
Privea cu teamă și dorință apusul ce cădea în zare,
Se hotărî să mai amâne, nu e suficient de mare…

 

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Doi. Noi…

 

Doi. Noi…

Aceeași masă veche, două scaune, mult întuneric fără noi,
povești ce și-au trăit în vremuri vechi, pe rând, dezamăgirea,
și-o cană de cafea ce se împărțea cu multe zâmbete la doi,
poartă ecoul unei vieți din care azi a mai rămas doar amintirea.

Nu spun nimic cuvintelor ce cad umbrite în lacrimi de argint,
ca toate ploile ce-ai adunat sub genele atinse de tăcere,
inspir adânc, prin visele în care tot mai rar te văd și simt,
suflarea vie a dorului ce arde-n piept, lipsit de mângâiere.

Mi te păstrez într-un sertar al inimii fără să am cumva regrete,
mi-ai desenat un cer pe care albastrul nostru încă nu s-a stins,
tot de la tine am un ceas ce-mi șiruie destinul alb, pe un perete,
în fiecare vers pe care sufletul din mine încă nu l-a scris.

Aceeași masă veche, două scaune și zorii unei alte zile fără tine,
priveam prin geam cum timpul a dat uitării iubirea dintre noi,
eram pierdut, străin de tot, până te-am regăsit trăind în mine,
și-atunci am înțeles că despărțirea nu-mparte dragostea la doi.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk