pe curând… (Nu-mi spune)

 

pe curând… (Nu-mi spune)

Și ți-ai întors, tăcut, privirea să nu-ți văd chipul plâns,
pe-o masă, în plic, îți las iubirea și vise ce s-au strâns.
Un ceas mai stau în viața ta, curând va fi târziu,
dar mai e timp de o cafea, și-apoi, pe drum, pustiu.

Nu mă asculți? nu spui nimic? verși lacrimi în tăcere?
obrazul meu e ars de frig, al tău vrea mângâiere.
În ochii noștri, un licăr pal cutremură o noapte,
câte iertări curg în zadar când Timpul ne desparte.

Întind spre tine brațe reci, ce rece ți-e făptura,
și gemi adânc, te strângi, încerci, înlănțuindu-mi mâna,
îmi pui sărutul nefiresc în palmă cu regrete,
n-am cum să-ți spun cât te iubesc, ce groază mi-e, ce sete!

Citesc pe chipul tău dureri ce nu au glas să zbiere,
împăturești în mângâieri speranțe efemere.
Ultimul fir din ceas de dus, se scurge în clepsidră
pașii mi-s grei și m-au răpus, iar inima mea strigă.

Nu mi-am dorit să plec așa, c-un dor fără odihnă,
pe-un drum pe care dragostea nu are timp de tihnă.
Promite-mi, dacă poți să-mi ierți secunda de greșeală,
că-n loc să plângi și să mă cerți, mă vei uita… în haină.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Suflet de poveste…

 

Suflet de poveste…

De mic copil mă rătăceam prin lumi cu magi, prinţese,
Cu Făt-Frumos mă întreceam în lupte lungi şi dese.
Călare, sus, pe roibul alb, cu paloş făurit,
Am colindat în lung şi-n lat Pământul pârjolit.

Şi-am doborât armate-ntregi de zmei în lumea largă,
Şi peste tot eram văzut ca un copil de treabă.
Şi chefuiam, pe rând, cu regi şi împăraţi la masă,
Şi dănţuiam, de mă-nţelegi, cu fata cea frumoasă.

Apoi, în zori de zi plecam, să-nfăptui vreo minune,
Cu oameni buni călătoream, nu spre un loc anume…
Şi multe, multe aş fi făcut, şi peste tot în lume,
De mare nu aş fi crescut fără să fiu un nume.

Acum nu mi-a mai rămas decât să te citesc în slovă,
Să-mi amintesc cum eram mic şi cum păzeam ca-n sobă,
Să fie lemn, să pot s-ascult o voce atât de caldă,
Din care Bunul pufăia poveşti de altădată…

Acum le regăsesc aici, ascunse într-o Şosetă,
Mă bucur, nu mai sunt un Pici, pe nas port Bicicletă,
Şi părul mi-a încărunţit, bătrân aş fi de zile,
Să tai din două c-un cuţit un Timp ce nu mai vine.

Cum te-am găsit Poveste dragă, Parol! că nu contează,
Că te citesc îmi e îndeajuns şi inima-mi visează.
Mă bucură orice cuvânt ce-n pagini ţi se ţese,
Şi eu am fost copil cândva, un suflet de poveste.

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

magic open book of fantasy stories

Gânduri aiurea…


Gânduri aiurea

Cu mâna, tâmpla sprijinindu-mi, căzut pe gânduri, neînțeles,
îmi redescopăr printre riduri, cuvinte ce cândva s-au șters.
Și toate cad apăsătoare, pe fruntea mea, de-acum bătrân,
nu sunt frumoase, n-au culoare, sunt vise fără de stăpân.

Privirea-mi tinde să se stingă, ce amintiri tulburătoare,
cad în săgeți ce vor s-atingă cu seva lor otrăvitoare,
acea Durere ce se alină doar veninând în foi veline,
iubirea ce ți-o port din vină, nu te-a gonit nicicând din mine.

Penița-mi joacă pe hârtie, iar pulsul inimii se zbate,
din când în când o aritmie, mă răscolești șoptindu-mi șoapte,
și-apoi mă pierzi prin lumi străine, cu gândurile rătăcite,
dar drumurile întorc la tine, Tăcerea ta stă între cuvinte.

Ești doar un glas ce mut rostește, un murmur de sonete goale,
o umbră care rătăcește, ecou prin vremuri abisale,
iar eu un punct pe o hârtie, imensul alb ne înconjoară,
dragostea noastră, poezie și lacrimi reci pe timp de seară.

Cum iată scriu mii de cuvinte, din toate, câte-s ale tale?
câte îngheață un om fierbinte în rânduri, gândurile goale,
mi te-au cuprins închisă-n sticlă, închisă în liniștea tăcerii,
Fă-mi loc la tine în Oglindă, să nu-ți mai fiu ascuns vederii.


De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

Muzei din Tăceri (sonet)

 

Muzei din Tăceri (sonet)

Astăzi trăiesc printre Tăceri un iz de gânduri nefirești,
un vis lipsit de orice puteri prin care treci din când în când,
oglinda falsă a unui ieri pe care l-am pictat în rând,
în care nimeni, nicăieri, nu a zărit cât de frumoasă ești.

Îți păstrez chipul în sertar și amintirile în cuvânt,
melancolii ce în zadar își poartă rodul în povești,
cu sufletul lovit de har, tu tot tomnatică îmi ești,
te dărui vântului hoinar, iar eu mi te iubesc, înfrânt.

Cu aceeași mantie de umbre te pierd sub câte mii de stele,
când întunericul te ascunde mă simt un biet rătăcitor,
clipirea ultimei secunde, un fir de praf uitat pe buze,
ce-n inimă adânc pătrunde, în suflet obidit de rele,
din toate visele fecunde nu m-am ales decât cu dor,
un nor ce știe să inunde ochii tăcuți frumoasei muze…

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Mă strâng pereții (în versuri…)

 

S-a întunecat cerul afară și Timpu-mi pare tot mai trist,
Iar Ploaia tinde să mă doară, între pereții goi… Exist.
Lipsit de Armonia vieții, privesc prin geam picurii mici,
Cum vin mereu, tot împreună, stropindu-mi sufletul cu frici.

Mă stâng pereții, plin de vină, mă simt cuprins în golul mut,
Aud doar ploaia ce-n surdină, mă-ndeamnă vocea să-i ascult.
Aceeași melodie veche, pe care-n suflet des o mint,
Atârnă astăzi pe perete și nu mai pot să vreau s-o simt.

Mă strâng pereții tot mai tare, zdrobindu-mi urma de speranță,
Pe Cer, demult nu mai am Soare, furtună-mi este întreaga viață.
Nu plâng de patimi, între gene, deșert uscat, nisip fierbinte,
Dar mâna parcă îmi așterne, pe foaie, lacrimi în cuvinte.

Mă strâng pereții, stau la masă, învârt penița-n călimară,
Și parcă retrăiesc momentul unei vieți, de-odinioară.
Albastrul cald întins pe foaie, în rânduri parcă infinite,
Restrânge parcă într-o doară imaginea unei iubite.

Mă strâng pereții albi… Culoare? Din amintiri adun frântură,
În mine parcă Totul doare cum îmi lipsești TU, azi, din Mână.
Un tunet fremătă în mine, Tăcerea rupe a mea Ființă,
Mă strâng pereții, plec spre tine, c-un zbucium aprig de dorință.

Mă strâng trei cercuri peste suflet, cu fiecare Pas grăbit,
Bătrân și obosit în cuget, mă-ndrept spre-al Vieții asfințit.
De-ar fi să te găsesc Acolo, vom ocoli cumva cărarea…
De nu vei fi, EU – Amintire… Îmbrățișându-ți cu drag,  Zarea.

Morala: Cel ce te iubește niciodată nu te va părăsi chiar dacă-i dai o mie de motive să renunțe… Când vei găsi acea persoană, fă bine și ține-o lângă tine, cu orice preț… Prea târziu e…prea TÂRZIU!!!

darkness

Scrisoare surdă…

 
Să laşi, peste fereşti, cortina,
În întuneric să te-mbraci,
S-ascunzi de ochii goi, lumina,
Un strigăt mut, pe care calci.
 
S-acoperi cu a ta tunică,
Oricare umbre, rătăciri.
Să strângi din viaţa noastră mică,
Iluzii, sumbre fericiri.
 
Să ne aduni, perechi, în tine,
Atâtea suflete ce ard,
Păcate stinse în suspine
Cu flăcările-n care cad.
 
Să legi a lumii largă gură,
Prejudecăţi în orizont,
Cuprinzi desăvârşirea-n mână,
Asemeni unei mingi de foc.
 
S-o stăpâneşti fără povară,
La vremuri grele s-o atingi,
Să nu mă-ntrebi în fapt de seară…
Tu, suflete, mai ştii să plângi?
 
 
Și Gongul a sunat pentru ultima dată, cortina căzând pe scena pe care o viață mică, trăită-n doi, și-a spus povestea. Din primăvară până-n toamnă, printre zâmbete și lacrimi, ne-am scris cu bune și rele la un loc, nuvela teribilă cu iz de dramă.  
Ne-am dat jos măștile, ne-am șters machiajul, ne-am scuturat de praf și am redevenit acei doi oameni simpli, banali necunoscuți.
Actorii au murit…
Pe rând, ne-am închis sufletele unul spre celălalt și am lăsat tăcerea să ne adoarmă amintirile până ce, într-un final, uitarea ne va aduce liniște în prag de Crăciun.
Privesc apăsat, Creionul care s-a oprit din însemnarea acestor rânduri, și te întreb Cetitorule, oare această liniște chiar este Liniște?
TU așa o numești, dar Eu, unul, o simt mai mult ca pe un zbucium sugrumat, o dorință sufocantă de a alerga spre Tine…  Iar Tu nu vrei să mai fii nicăieri, nicicum  pentru mine și-atunci mă-ntreb, nebun, înspre care orizont să mai alerg?
Acum, Amândoi ținem drumuri diferite, fără să știu ce gândești, fără să știi ce gândesc, fără să știm unul de celălalt.
Merg orbește, pe străzi întortocheate, hrănindu-mă cu bucuria oamenilor din jur și oftez. Oftez așa cum oftam de fiecare dată când, ținându-te de mână, câdeam pe gânduri fără să  știi de ce am ochii triști.
E primul an în care mirosul crud de cetină mă mișcă cumva. De fapt mă doare… E primul an în care mi-am dorit brad, mi-am dorit colinde și cadouri, e primul an în care mi-am dorit să trăiesc un Crăciun adevărat.
Zâmbesc citind aceste rânduri și mă minunez de mine gândindu-mă că chiar am îndrăznit să visez la așa ceva… Creionul Galben e de vină cu siguranță pentru toate iluziile pe care le trăiesc.   Și e de la tine…
 
Zilele trec, una câte una, pe calendar,  întrebându-mă ce mai faci. În fiecare zi, la fel… Privesc pe telefon, nici un mesaj care să-mi tulbure-n vreun fel simțirea.
Aș vrea să te caut pentru că știu unde ești, dar la fel de bine știu că Tu nu vrei asta, pentru că oricât de mult ți-ai dori nu mă poți avea în viața ta… Ai ales singură, spui tu…
”Nu mă iubești, nu m-ai iubit și vrei să pleci.” Așa mi-ai spus ultima oară și tot atunci ai spus că Tu nu știi să minți… Și chiar te cred… așa cum știi tu că eu te cred. Ți-aș mai aminti și alte lucruri… dar la ce bun?
 
Afară Ninge liniștit.
Privesc de la geamul ferestrei cum Luminile se sting una câte una iar somnul întârzie să apară. Încă o noapte fără stele, îmbracă orașul în întunericul posac. Un zeu bătrân pare să plutească deasupra caselor cărând cu el un sac de vise… Al meu se pierde printre ele…
 
topeşte-mi arsura ce-mi arde pe buze,
pătrunde-mă-n suflet, cu taine ascunse,
şi soarbe-mi nectarul într-o suflare,
plin de dorinţă în braţele tale.
în ochi, văpaia, mă-mpinge spre tine
Şi buzele mele nu-şi pot abţine,
pofta de carne, setea de sânge,
din dulcele tău ce începe a curge,
păcatul e-n fapt, durerea cedează,
semnele tale pe spate-mi crestează,
carnea ce frige, încinsă-n sudoare,
aprinsă cu flăcări de buzele tale.
şi nu-mi pot deschide ochii o clipă,
când pleoapele mele sunt o ispită,
când dorințele tale muşcă din mine,
fiori ce îmi scutură întreaga simţire,
mă leagă de patul ce-mi pare prea mare,
mă leagă de tine ce-mi stai sus drept soare,
dintre cearşafuri ca două petale,
e vis ori aieve…în brațele tale…
 
Un aer rece îmi scutură genele de plumb și sufletul din amorțire. E trist, e efemer, e o simplă visare. Și m-ai încurajat mereu, crezând în mine. Visez și azi în culori și mă-ntreb, atunci de unde vine tot golul acesta imens ce-mi umple stomacul?!
Din poezie, melancolie și din tristețe… Probabil acesta e răspunsul cel mai apropiat de adevăr.
Cândva, nu demult, am vrut să renunț la a te mai scrie în versuri. Și mi-au căzut pe umeri reproşuri, cum că ai fi, cum că n-ai fi, dar poate că răspunsul era evident în ochii mei. Lacrimi.
În mine nu ești decât un strigăt al durerii interioare, un urlet sfâşietor ce-mi sfârtecă liniştea pe care nu o regăsesc decât în cuvintele prin care îți spun cât te iubesc.
Când mă făceai fericit, nu simțeam nevoia să te scriu din egoism, să nu risipesc o secundă din bucuria de a te iubi în fiecare zi… Iar azi, nimic nu s-a schimbat.
Crăciun Fericit…
 
tumblr_lmhdu6cljl1qajjdco1_500_large