Străină, Șoaptelor din Plic…

 

N-a mai sunat demult Poștașul iar așteptarea s-a învechit,
Luminile prin tot orașul, se sting. Pesemne, ai adormit.
Pereții albi animă umbre, Iar Umbrele te animă trist,
Singurătatea mi te ascunde, pe valsul unui dor cubist.

Un fir de lacrimi din nimic îți curăță întreaga soartă,
Ți-e fruntea plină de nisip, clepsidra vieții zace spartă,
Te rupe Timpul făr de milă din visul nopților târzii,
Și te adun filă cu filă să îmi trezești melancolii.

Vântul vuiește fără teamă, gonind tăcerile din rând,
Îmi suflă notele din gamă și versul ce-l aveam în gând,
Îmi fură cerul fără stele, când intim, lunii povesteam,
Cum orizontul vieții mele, se răsfiră într-un ochi de geam.

Atât de mic ți-e universul, cât să-l cuprinzi într-un clondir,
Eu mângâi peste strune versul, Tu-mi vii în suflet musafir.
Mi te ascunzi printre cuvinte, fumându-mi șoaptele din plic,
Străin de toate cele sfinte, din rugăciuni mi te ridic.

Mi-ai stins din suflet lumânarea, dar focul arde făr de jar,
Pe tâmple îmi stă doar supărarea acelui dor parșiv, vulgar.
Cerneluri arse în non-culoare cern pe întunericul senin,
Doi ochi ca zațul. Șoaptei tale, primit am fost, mereu, străin.

Închei sertarul multor vise, ferit de ochii ce-ți sclipesc,
Dau punct poveștilor nescrise în lipsa unui ”te iubesc…!”
Las ca pe-un hol, pustiu de gânduri, amarul unui haos șic,
Să îmi zâmbești Tu, dintre rânduri, Străină, Șoaptelor din Plic.

 

Povestea unui Corb

Odată am știut să zbor! Dovezi nu am acum, dar îmi aduc aminte,
C-am fost și eu un suflet călător, pe culmile târzii, pictând cuvinte.
Prin câte entități de vis am coborât, în negrul mat făr de lumină,
Te-am căutat dar pare că ai zăvorât, acea neliniște, cu grație Divină!

Pe malul unui gând hain, îmi amintesc, te-am întâlnit pentru întâia oară,
Mă tulburai zâmbind blajin, era firesc. cumva făceai ca Timpul să dispară.
Pe jumătate îmbrăcată în nisip, cu ochi căprui-smarald, de neclintit sub gene,
O nefirească  Dragoste ce prinse chip, mă curăța încet, încet de pene.

Vâltoarea Cerului de miază-noapte, ce te-a înzestrat cu așa o aprigă privire,
E un tumult viu ce îngroapă zborul celor șapte șoapte, răzbind, orice împotrivire,
În pragul calm al mării viselor cu valuri surde, trimise Somnul dulce la culcare,
Pe-un deget, buzele avid flămânde, îmi amorți o pătimașă sărutare.

În suflet frânt, deja mi se aprinse dorul, secundele pe rând, în rând mă încărunțeau,
Și fără să-ți cunosc Povestea, speram să îți câștig amorul, tăcerile din ochi ni se topeau.
Sub sânul tău mic și rotund orice durere, orice neliniște prin sărutări parcă pierea,
Cerșeam! Avid, flămând de mângâiere, orice atingere, orice suflare a ta.

Ca doi copii ne prefăceam cuminți și așteptam ca faptul să se întâmple,
Ne răvășeau gânduri fierbinți, ce ne adânceau emoții vii pe tâmple,
Prin părul cald, pe pielea arsă, cu tremur scurt, intens, plin de fiori,
Când întunericul ne ocrotea unirea, iubeam ca o furtună în noapte fără nori.

Priveam cum cerul, zorii își revarsă, tu-mi lăcrimai pe piept frânturi de stea,
Mi-ai spus că e momentul să mă întorc Acasă, doar o clipire, doar,… Te voi uita.
Mi-ai furat gândul preț de o secundă, când orizontu-însângerat se lumina,
Când inima încerca să te-ascundă, îmi adânceam în suflet mângâierea ta.

Din patimi parcă sângeram de dor cerneluri strânse într-o veche călimară,
În lipsa unui chip, îți creionam o pasăre, un ultim zbor, topit sub stropi de ceară,
Din care parcă mi-ai răpit într-o clipire, conturul unui fir, întreaga viață,
Te-am căutat să-ți dovedesc a mea iubire. Nu te-am găsit… E dimineață.  

Mulțumesc Anastasiei pentru primul vers (citat din Adrian Popescu – Arsura).

Șah și Regină

 

Aș vrea să știu că Lumea Ta nu va sfârși nici azi,
când despre viața mea vorbim doar la un timp trecut,
Nu știi cum e să te ridici ca mai apoi pierdut, să cazi,
când nu găsești un drum pe care să o iei de la început.

Am tras de Tine, sperând că poate așa va exista un Noi,
am înghițit pastile grele cu venin doar ca să pot să iert,
Și ți-am zâmbit, când sufletul mi-era învins de vânt și ploi,
când n-am avut putere în cuvinte să te mai îndrept.

Când ochii tăi sfărâmă cele mai adânci tăceri,
încerc să mint spunând că totul va fi mult mai bine,
Privirea mea se pierde în toate zilele de ieri,
și-n toate zilele de ieri mă regăsesc pe lângă tine.

Privindu-mi chipul de o veșnicie în cioburi de oglindă,
observ cum timpul mi-a furat atâția ani din viață,
Și doar o masă goală și un bec ce atârnă înlănțuit de grindă,
dau sprijin unui suflet obidit de fum, alcool și multă gheață.

Ai prins un foc, l-ai mistuit, i-ai consumat puterea din văpaie,
și i-ai lăsat cenușa albă să se împrăștie ca un regret în vânt,
Rămas-a locului o umbră a jarului ce se va șterge-n ploaie,
luând cu sine amarul lacrimilor picurate în fiecare gând.

Ai nimicit destinul jocului și orice pion al armiei rivale,
dar m-ai păstrat pe mine, nebunul rătăcit, ca unic prizonier
De ai fi un vis, să-ți evadez din gânduri, probabil aș găsi o cale,
dar mi-ești aieve în fiecare zi… iubindu-te disper.

Mi-ai pus tăcere în priviri și multe virgule prin rânduri,
ai șters zig-zag de non-culori lăsându-mi cenușiul mat,
Îmbrățișez în liniște pustiul celor două scânduri,
imperialul joc e condamnat s-accepte încă o remiză-n… Pat!

 

White queen chess piece surrounded by fallen black pawn chess pieces

Mademoiselle… Chante le blues de mon coeur, s’il vous plait…

Cu un pic de gelozie picurată-n ceară, îți tremur toate gândurile ce îndrăznesc spre cer,
Sub flama lumânării, când pasiunea zbiară, mă risipești c-un zâmbet candid și efemer.
Pierdută între cearceafuri, învinsă de ardoare, întinzi străină mâna, spre un abis neant,
Cuprinzi în brațe perna, dând viselor culoare, uitând pentru o clipire de temele lui Kant.

Ești Luna ce se așterne Regină peste stele, când vântul potolește freamătul din nori,
Mi te-aș ruga să uiți, o clipă de Tăcere, să simt puterea glasului, ce îmi dă fiori.
Dezbracă-te de tine să îți citesc în palmă, de unde naște verde, acel surâs suav,
Cobori ca o furtună ce se revarsă calmă, topindu-mi-se în inimă ca un dor hulpav.

Te creionez în șoapte , te agăț între cuvinte, în linii mari, diforme, pân la amănunt,
Ca o pedeapsă dulce, mă privești cuminte, încolțind sămânța de-a fi al tău oricând.
De unde așa putere, un zâmbet, o privire, și zidul meu se sfarmă lipsit de orice porți,
Surâsul tău aprinde în flăcări de iubire, gonind singurătatea întunecatei nopți.

Nu îndrăznesc de aproape să-ți prind îmbrățișarea, dar tremur tot în carne, în suflet și în gând,
Penița mea îți zgârie, în vers, toată lucrarea, desăvârșirea îngerilor pe acest pământ.
Mă simt un fel de demon, ce vrea să te corupă, dar sunt legat de umbre, într-un vis abstract,
Legat de întuneric, îți sorb a vieții cupă, în fiecare noapte când storurile cad.

Mi-adun singurătatea pe o coală albă, o înghesui între rânduri, dar nu mai are loc,
Mi-ai dat ceva cuvinte și o primăvară caldă, o inimă mai vie, o joacă și un joc.
Mi-ai acordat și sufletul pe note mai înalte, ai șters rugina Toamnei ce prinse a îmbătrâni,
Ești ca o melodie ce vine de departe, un susur lin de viață din alte poezii…

 

Grafică Ana Maria Muscalu

 

Scrisoare către o Lady…

 

Cumva ai scuturat din praful tern ce îmi îmbracă tocul strâmb, din pragul ușii,
Ai ocupat, fără măcar să vrei să știi, un loc de vis în piesa în care joacă numai urșii,
Strângând din țesătura pânzelor ce-mi atârnau albastru, zgâriat, un colț de suflet,
Același veșnic menuet, pe scena șubredă a unui teatru fals, la care încă cuget.

Fără regii, decoruri, fără suspansul unei aventuri de aprigă dorință în miez de noapte,
Ți-ai așezat cuminte tâmpla în trupul meu, iar zâmbetul ți-a mers mult mai departe,
Fentându-mi tremurul astmatic, al unui fumător famat sub viciul potolit de sine,
Te-ai cuibărit flămândă de trăirile umane ale unei simple și banale îmbrățișări subtile.

Te-am rupt din paginile albe în care un rus picta în alte timpuri drame tot mai conjugale,
Și mi-ai adus în poarta inimii bagajul unei alte lumi divine, frânturi și entități spirituale,
Un Univers păgân, plin de emoții, prin care mi-ai corupt nevrotic, avidul de singurătate,
Străin îmi este chipul din oglindă, ce fără umbră își caută înfometat o jumătate.

M-ai rupt din glodul mocirlos sub care lutul pentru plămădeală nu-și găsea uscare,
Dându-mi noblețe și un sens sub cerul înțesat de nori, când glasul tău a colorat un soare,
M-am ridicat cu ochii vii ce fremătau intens ecoul unui murmur aprig de dorință,
Și poate pentru întâia oară între oameni, mi-am regăsit, speriat, nevoia de credință.

N-am reușit să mă încălzesc la focul ce în ochi îți scapără în văpăi, scântei învolburate,
N-am reușit nici să citesc coperta vieții tale, ce în liniște e un ocean de ape zbuciumate,
M-am otrăvit cu setea de a-mi dori mai mult, să te pătrund adânc, privindu-te în suflet,
Mușcând vrăjit veninul, în loc te ascult  am mers visând, și te-am pierdut…
                                                                                           Tu, cel mai drag și cel din urmă zâmbet…

 

 

 

Te-ai întrebat vreodată…

 

Te-ai întrebat vreodată de ce în loc de gânduri,
nu ne așezăm la masă, vorbind mai pe înțeles,
Să nu-ți mai vând  iubirea, colorată în rânduri,
când zorii se revarsă, pentru un zâmbet șters.

De ce trăim Destinul, dând chip singurătății,
când Tu, la fel ca mine, împarți același vis,
Plătim cu lacrimi prețul și dreptul libertății,
fugari din viciul dragostei pe care l-am respins.

Te-ai întrebat vreodată cum ne ridicarăm ziduri,
cum ne-am furat din stele amarul nopților târzii,
Cum chipul nostru tânăr, s-a îngropat sub riduri,
îmbătrânind în suflete dorința de a se iubi.

De ce lăsăm Tăcerii, dreptul de a decide,
de ce atâta teamă să recunoști cum simți,
Când Dragostea te mistuie și nu o poți ucide,
chiar de-ți ferești privirea, nu vei putea să minți.

Te-ai întrebat vreodată, sub munții de durere,
de mai poți găsi lumina ce naște-n zori de zi,
Tu mă țineai de mână când povesteam sub stele,
noi, veșnic împreună, și poate doi copii.

Furtuni plânse și vânturi ne țin închiși în Toamnă,
ne acoperă cu frunze ursita scrisă-n cărți,
De-mi vezi aceste gânduri, mult prea iubită Doamnă,
îți voi strânge în volume absența multor nopți…

 

Portretul unei Muze

 

Mi-ești încă tânără. O floare, ce nu-și cunoaște anotimpul,
Ce în tremur crud și alb înalță trupul fraged înspre soare,
Ai apărut când poate, pentru tine, clar, nu sosise timpul,
Să-ți scuturi boabele de rouă, când primăvara geme de răcoare.

Nu spun nimic, dar din tăcere, parcă îmi citești în gânduri,
Apoi Zâmbești privind prin geam, spre nicăieri anume,
Ți-aduni cuvintele și le pictezi suav, în câte zeci de rânduri,
Gravând cu nonșalanță Ecoul surd al unui val în spume.

Ai picurat pe note albastrul unei simfonii de seară,
Cedând Amurgului scânteia unui întuneric blând,
Ștergând pe chipul semilunii zâmbetul de ceară,
Te-ai așezat cuminte, pe tâmple, într-un descânt.

Ai plămădit în mine ispita unui gând fără culoare
Ești umbra a cărei șoaptă îmi freamătă vibrant în trup,
Când orice mângâiere o simt febril, precum o sărutare,
Ești sămânța unui univers din care nu vreau să mă rup.

Mi-e noaptea prea senină, iar somnul s-a pierdut departe,
Nici zorii n-au răbdare să mai întârzie vreun ceas,
Înlănțuită-n versuri te-aș închide într-o carte,
O temniță a cuvintelor prin care să-mi dai glas.

Te-aș închide într-o oglindă, cu margini marmorate,
Într-un perete alb, din care să-mi inspiri oricând,
Să-mi stăpânești neantul unui vis ce ne desparte,
Să-mi oglindești iubirea de care mă ascund.