Strigă-mă! (în pași de vals)
Zâmbești și azi într-o icoană mută,
citindu-ți gândurile închise în sertar,
trăiesc întunecatul crud coșmar
al unui dor ce parcă nu vrea să te ascundă.
Știi câte lacrimi curseră în zadar
din ochii ce simțiră această soartă crudă,
câte tăceri am scris când inima te-ascultă…
sub umbra unui palid lampadar.
Te-ai dus cu visele uitându-mă într-o gară,
prin care trenul dragostei nu a mai oprit,
o haltă părăsită a inimii ce nu și-a mai dorit
alt Răsărit în cea din urmă seară.
Trăiesc același veșnic anotimp,
un anotimp al amintirilor, al nopților de ceară,
când parcă toată disperarea în mine zbiară,
tu ai plecat, iar eu aștept să fiu găsit.
Inima îmi zice c-ar fi timpul să te las,
ai calea ta acum, spre alte zări,
un far străin, pe țărmul unei alte mări,
te luminează în cuvinte fără glas.
Curând vei pune capăt fără de urmări,
destinului ce te întoarce pas cu pas,
luând în sensul invers acelor de ceas,
căldura ultimei îmbrățișări…
Cu drag, Mishuk…
Melancolii Nocturne 