Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk…

Elegia Ei…

 

Elegia Ei…

Te-a scuturat prin ierburi vântul, din toate ploile târzii,
cad clipele pe rând cu gândul, că luna iar te va pieri,
fără să-mi scrii pe cer cu soare albastrul, în senin apus
cerni sângeriu în non-culoare, îmi iei din toate Timpul scurs…

Sub stele, noaptea nu mai vede zâmbind Tăceri, în vis sunt eu,
n-am chip, dar ochii-mi sunt aievea două făclii ce ard mereu,
două cuvinte ce n-au șoaptă pe buzele cu care îmi simți
amara inimă ce-așteaptă să te întorci, măcar s-o minți.

Că te-am iubit nu-ți este taină, o știu și frunzele din drum,
ce au grăbit această toamnă dintr-un neant de foc și scrum,
dând pașilor năluca vinei de a te desprinde din trecut,
într-un sertar sfârșitul zilei, va fi uitat și apoi pierdut.

Prin suflet încă mai porți umbre ca semn al doliului etern,
când dorul încă se ascunde, fără bilet, în orice tren,
mă vezi în toate ale tale, câte-ți mai sunt din ce-au rămas,
privești cu zorii înspre zare, dând amintirilor un ceas.

Ți-ai stinge ochii fără vise, te-ai dezbrăca de dragul meu,
tăcerile ce ne-au fost scrise sunt cicatrici ce ard mereu,
ți-ai otrăvi dorul din sânge de n-ai fi Tu în orice vers,
o inimă ce încă-și plânge singurătatea-n univers…

Pierdut ți-e zâmbetul din vremuri când peste toate străluceai,
atâtea măști ascunzi, și tremuri, s-au stins cireșii vechi de mai,
te simți închisă într-o oglindă din care n-ai să te desprinzi,
uitarea poate să te-atingă, dar amintirea… cui s-o vinzi?

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

 

Gânduri de dor…

 

Gânduri de dor…

C-un „te iubesc” ar trebui să plece în aste rânduri, orice gând,
ducând furtuna valurilor înspumate de tăcere dinspre tine,
mi-am înecat în liniște și cumpătul, și firea, o veșnicie așteptând,
și tot trecut-au nopți de dor ce nu se mai sfârșeau cu zori, în zile.

Avut-am aripile frânte, în lanțuri, în turnul unui aspru întuneric,
în care luna singură la inimă mi-e felcer, temnicer pe viață,
legând scrânciobul dragostei de suflet, te întrezăresc himeric,
purtând ecoul șters a celor două buze, amprenta unei inimi ca de gheață.

Prin ochiul meu de sticlă, viața fără tine părea o mare tot mai calmă,
destinul meu părea o pulbere de vină într-o clepsidră pierdută în nisip,
mi-am vândut glasul umbrelor să-mi poarte în taină, tăcerile din palmă,
dar blestemat mi-e sufletul că-ți scriu din vers în vers, etern îndrăgostit.

De-aș fi știut că îți voi ajunge o pată de cerneală la o margine de rând,
m-aș fi ascuns printre cuvinte precum năluca unei insule în depărtare,
la care doar cu inimă-n derivă, fără catarg și fără vele albe pentru vânt,
mai poți ajunge să privești apusul viu și înseninat al altui răsărit de soare.

Te-aș fi iubit mai mult decât oceanul vorbelor din fiecare zi din viață,
te-aș fi iubit în liniștea tăcerilor cu iz de fum și aromă neagră de cafea,
când pașii tăi porneau la drum, aș fi fost calea plină de speranță,
te-aș fi iubit mai mult… dar nu vei ști cât pot iubi în lipsa Ta.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

O altfel de Scrisoare… (Sonet Italian)

 

O altfel de scrisoare… (Sonet Italian)

Îmi șuieră prin gânduri atâtea semne de întrebare,
lăsând sub pragul nopții doar Tăcerea ca răspuns,
pe-un cer pictat cu întunericul prin care ai străpuns,
m-am tot privit prin ochii tăi lipsit de vindecare.

De mi-ai deschis și inima când mă știam ascuns,
ferindu-mă de glasul lumii, nu m-ai dorit ca Soare,
dar cheia vieții noastre încuiată în vechile sertare,
cândva a zugrăvit doar vise în care n-am ajuns.

Castelul nostru de nisip cum știi, căzu fără furtună,
când dragostea și-a frânt din vină aripile în zbor,
eternul azi în valuri, mi te-a desprins din mână.

Sfarmi peste gene gândul, ce ochii mi-l cunună,
și-mi zgârii în fereastră lumina unei alte nopți de dor,
scânteia care mi-a rămas, ești Tu, un ciob din Lună.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

Trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise,
ca doi străini pe care soarta aspru-i urgisise,
cu gândurile împrăștiate în lumi fără hotar,
cu bruma dragostei pusă sub lacăt, în sertar,
ne stingem ochii în fața ușilor închise.

Niciun cuvânt pe chipul zâmbetelor stinse,
încerc să te compun din amintiri demult ucise,
când îmi cădeai frumoasă în mângâiere, cât de rar…
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

Ne îmbracă îmbrățișările ce nu au fost deschise,
întorc în rânduri freamătul iubirii interzise,
când ochii mei te devorau cu sufletul în jar,
când sânii tăi mă alintau pe buze cu nectar,
pierdurăm toate stelele ce soarta le promise,
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

 

Felicitări, draga mea! Eram sigur că vei reuși din prima încercare!
Întotdeauna am crezut și voi crede în tine…
De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

pe curând… (Nu-mi spune)

 

pe curând… (Nu-mi spune)

Și ți-ai întors, tăcut, privirea să nu-ți văd chipul plâns,
pe-o masă, în plic, îți las iubirea și vise ce s-au strâns.
Un ceas mai stau în viața ta, curând va fi târziu,
dar mai e timp de o cafea, și-apoi, pe drum, pustiu.

Nu mă asculți? nu spui nimic? verși lacrimi în tăcere?
obrazul meu e ars de frig, al tău vrea mângâiere.
În ochii noștri, un licăr pal cutremură o noapte,
câte iertări curg în zadar când Timpul ne desparte.

Întind spre tine brațe reci, ce rece ți-e făptura,
și gemi adânc, te strângi, încerci, înlănțuindu-mi mâna,
îmi pui sărutul nefiresc în palmă cu regrete,
n-am cum să-ți spun cât te iubesc, ce groază mi-e, ce sete!

Citesc pe chipul tău dureri ce nu au glas să zbiere,
împăturești în mângâieri speranțe efemere.
Ultimul fir din ceas de dus, se scurge în clepsidră
pașii mi-s grei și m-au răpus, iar inima mea strigă.

Nu mi-am dorit să plec așa, c-un dor fără odihnă,
pe-un drum pe care dragostea nu are timp de tihnă.
Promite-mi, dacă poți să-mi ierți secunda de greșeală,
că-n loc să plângi și să mă cerți, mă vei uita… în haină.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Suflet de poveste…

 

Suflet de poveste…

De mic copil mă rătăceam prin lumi cu magi, prinţese,
Cu Făt-Frumos mă întreceam în lupte lungi şi dese.
Călare, sus, pe roibul alb, cu paloş făurit,
Am colindat în lung şi-n lat Pământul pârjolit.

Şi-am doborât armate-ntregi de zmei în lumea largă,
Şi peste tot eram văzut ca un copil de treabă.
Şi chefuiam, pe rând, cu regi şi împăraţi la masă,
Şi dănţuiam, de mă-nţelegi, cu fata cea frumoasă.

Apoi, în zori de zi plecam, să-nfăptui vreo minune,
Cu oameni buni călătoream, nu spre un loc anume…
Şi multe, multe aş fi făcut, şi peste tot în lume,
De mare nu aş fi crescut fără să fiu un nume.

Acum nu mi-a mai rămas decât să te citesc în slovă,
Să-mi amintesc cum eram mic şi cum păzeam ca-n sobă,
Să fie lemn, să pot s-ascult o voce atât de caldă,
Din care Bunul pufăia poveşti de altădată…

Acum le regăsesc aici, ascunse într-o Şosetă,
Mă bucur, nu mai sunt un Pici, pe nas port Bicicletă,
Şi părul mi-a încărunţit, bătrân aş fi de zile,
Să tai din două c-un cuţit un Timp ce nu mai vine.

Cum te-am găsit Poveste dragă, Parol! că nu contează,
Că te citesc îmi e îndeajuns şi inima-mi visează.
Mă bucură orice cuvânt ce-n pagini ţi se ţese,
Şi eu am fost copil cândva, un suflet de poveste.

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

magic open book of fantasy stories

Gânduri aiurea…

Gânduri aiurea…

Cu mâna, tâmpla sprijinindu-mi, căzut pe gânduri, neînțeles,
îmi redescopăr printre riduri, cuvinte ce cândva s-au șters.
Și toate cad apăsătoare, pe fruntea mea, de-acum bătrân,
nu sunt frumoase, n-au culoare, sunt vise fără de stăpân.

Privirea-mi tinde să se stingă, ce amintiri tulburătoare,
cad în săgeți ce vor s-atingă cu seva lor otrăvitoare,
acea Durere ce se alină doar veninând în foi veline,
iubirea ce ți-o port din vină, nu te-a gonit nicicând din mine.

Penița-mi joacă pe hârtie, iar pulsul inimii se zbate,
din când în când o aritmie, mă răscolești șoptindu-mi șoapte,
și-apoi mă pierzi prin lumi străine, cu gândurile rătăcite,
dar drumurile întorc la tine, precum Tăcerile în cuvinte.

Ești doar un glas ce mut rostește, un murmur de sonete goale,
o umbră care rătăcește, ecou prin vremuri abisale,
iar eu un punct pe o hârtie, imensul alb ne înconjoară,
dragostea noastră, poezie și lacrimi reci pe timp de seară.

Cum iată scriu mii de cuvinte, din toate, câte-s ale tale?
câte îngheață un om fierbinte în rânduri, gândurile goale,
mi te-au cuprins închisă-n sticlă, închisă în liniștea tăcerii,
Fă-mi loc la tine în Oglindă, să nu-ți mai fiu ascuns vederii.


De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

Melancolie

Melancolie

Cum tremură pe gene o picătură vie
din marea prea sărată din care s-a desprins
nisipul rupt de valuri, cu așa melancolie,
întunecă în clipire cerul albastru-stins.
Când luna își ridică copii peste zare,
iar soarele apune învins sub umbra ei,
respiră în tăcere, dorul care doare,
purtat de vânturi grele prin ramuri gri de tei.

O scoică îngropată în inima pădurii
ce peste anotimpuri chipul și-a schimbat,
iubirea atunci copilă, acum și-arată nurii
în primăvara vieții din care ai plecat.
Primi în ochi Tăcerea, ecou pe-o liră mută,
dar amintiri din vremuri cu glas de pescăruș,
adunând regrete cumva poate o să audă
valurile mării și vântul jucăuș.

Privesc aceste rânduri ce-au adunat cuvinte,
niciunul însă, nu cunoaște drumul înapoi,
gândul meu te așază în toate ce-mi sunt sfinte,
când între noi și întunericul e împărțit la doi.
În sticla din oglindă a încremenit durerea,
neliniștea își joacă rolul până la final,
cernelurile în foaie îți roagă mângâierea,
nisipul în clepsidră se scurge… în zadar.

Îmi tremuri azi pe gene, Tu, picătură vie,
din inima-mi săracă din care te-ai desprins,
ai frânt iubirea-n valuri, în vers de elegie,
răpind într-o clipire albastrul necuprins.
Când luna îți ascunde chipul peste zare,
iar soarele te înalță zeiță peste zei,
coboară-mi-te-n suflet, fii dorul care doare,
nu-mi șterge amintirea, pierde-o pe alei.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

Muzei din Tăceri (sonet)

 

Muzei din Tăceri (sonet)

Astăzi trăiesc printre Tăceri un iz de gânduri nefirești,
un vis lipsit de orice puteri prin care treci din când în când,
oglinda falsă a unui ieri pe care l-am pictat în rând,
în care nimeni, nicăieri, nu a zărit cât de frumoasă ești.

Îți păstrez chipul în sertar și amintirile în cuvânt,
melancolii ce în zadar își poartă rodul în povești,
cu sufletul lovit de har, tu tot tomnatică îmi ești,
te dărui vântului hoinar, iar eu mi te iubesc, înfrânt.

Cu aceeași mantie de umbre te pierd sub câte mii de stele,
când întunericul te ascunde mă simt un biet rătăcitor,
clipirea ultimei secunde, un fir de praf uitat pe buze,
ce-n inimă adânc pătrunde, în suflet obidit de rele,
din toate visele fecunde nu m-am ales decât cu dor,
un nor ce știe să inunde ochii tăcuți frumoasei muze…

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…