Ultima scrisoare…


Îmi strâng în palme ochii roşii, inundaţi de valurile de lacrimi ce le-ai lăsat în urmă. Ai plecat fără cuvinte lăsând în urmă doar goliciunea şi tristeţea unor amintiri. Şi te-am iubit cum poate n-am să mai iubesc vreodată.
Acum, în camera noastră, pe care nu demult o încărcai de alb, domneşte cenuşiul. Şi e Tăcere…
Prea multă linişte în spatele draperiilor trase, prea mult praf pe ramele pozelor în care ne-ncleştam haios nebuniile şi mult prea multă singurătate.
În scrumieră şi pe lângă, zac zeci de chiştoace arse în van până la filtru. Privirile rătăcite se pierd undeva, peste ochelari, în varul pereţilor albi. Am renunţat să te mai caut de ani buni, am renunţat să te aştept… Şi totuşi exişti în mine.
Vibraţia telefonului mă trezeşte pentru o secundă din visare.  Zâmbesc amar şi mă ridic din leagănul supărărilor mele. E timpul sa mai fac un pas pentru mine, un pas fără noi.
E soare şi e cald şi mă gândesc la Chitara mea ce stă într-un colţ nemângâiată, aşteptând parcă vibraţia atingerii…
E timpul să plec…
Câţiva copii, în goana nebună a tinereţii, aleargă spre viitor.
Dar oare viitorul lor, va fi mai bun decât al meu?
E totul verde crud, e gălăgie, e veselie, iar oamenii vin în valuri agitate de pretutindeni.
Îmi vine să alerg înapoi spre colţul meu întunecat de singurătate şi parcă nu e pentru prima oară când simt acest fior de teamă. E Teama că am să te uit şi astfel am să te pierd de tot. Mi-e frică de mine, de tine, de noi.
Un copac rătăcit în singurătatea parcului îmi ţine adăpost, ferindu-mă de lumina soarelui. Mirosul proaspăt al ierbii cosite mă duce cu gândul la cântecele adolescenţei, când printre prieteni, colindam locuri întâmplătoare. Chitara-mi sună la fel de melancolic ca acum zece ani…sau poate mai mulţi, când te-am cunoscut pe tine…
Pe tine am să te uit, să ştii…
Am să te las aici să fii purtată de vânt spre alte zări în alte gânduri. Am să te scriu în firul ierbii cu lacrimi pentru ultima dată. Am să te cânt, şi-apoi am să ma duc la Ea, care singură m-aşteptă şi mă iubeşte…şi pentru care n-am ştiut să fiu al Ei…
Rămâi cu bine, amintire, rămâi cu bine!

Anunțuri

” …And nothing else maters…”

      Încă nu au trecut destule ceasuri pentru mine, iar cafeaua încă aburindă stă cuminte în ceaşcă pe farfurioara ei. Din fotoliul meu, cu o mână sub bărbie îmi sprijin gândurile fixând cu o privire rece colţul pe care şezi tu. Îmi eşti acolo, calmă şi tăcută, în straiul sângeriu legată-n aţe vechi. Nu te-am adus să te citesc ca pe o carte…pentru că ţi-am aflat din timp secretele. Poate că e doar orgoliul de a nu-ţi da satisfacţie, de a-ţi arăta că sunt mai bun şi mai puternic decât mă crezi. Nu voi ceda curiozităţii de a-ţi răscoli fiecare buche rotunjită şi de a-ţi râvni punctul final.
De-atâţia ani ne întâlnim în tăcere, pe vremi senine sau înecaţi de ploi, în intimitatea micuţului meu salon, la căldura focului zglobiu, învăluiţi în arome de tutun şi cafea. Suntem ca doi vechi amanţi ce-şi trăiesc pasiunea ca un cuplu cotidian.
M-ai fermecat din tinereţe cu felul tău diferit de a fi, miile de culori pe care le-ai îmbrăcat, felul in care mi-ai încălzit sufletul în clipele în care singurătatea mă copleşea, glasul şi vorbele cu care-mi mângâiai inima rănită şi toată dragostea pe care mi-ai purtat-o şi pe care timpul n-a reuşit să o ucidă.
M-ai rupt total de toţi din jur, şi-n timp am învăţat să te iubesc şi să te doresc numai pe tine. Te-am închis în mintea mea, purtându-te pretutindeni. Am adunat atâtea amintiri frumoase sub părul meu încărunţit, atâtea vorbe calde au ropotit prin barba sură, iar mâna mea sub a ta îndrumare, ţi-a aşezat copiii în rândurile cele dintâi… Tu mi-ai definit fericirea.
Dar anii au trecut, şi simt cum focul vânăt din mine mă mistuie.E timpul să las praful să se aşeze peste tocul şi călimara din colţ, să trag cortina pentru ultima dată. Teatrul s-a închis.Trag adânc din pipă şi închid ochii. Pe gene mi se scutură o lacrimă, un fior rece pe obraz, un gust amărui pe buze.Cafeaua s-a răcit de tot. Zâmbesc. Tăcerea spune destule cuvinte pentru amândoi.Te iau în braţe, te strâng şi te sărut, apoi cu paşi apăsaţi te conduc pe ultimul nostru drum.E târziu acum…
“ And nothing else matters!”


Contemplaţie Nocturnă…

…Şi orologiul sună miezul nopţii fix.
Bătăile ritmice, percutante, îmi tulbură liniştea de necuprins ce îngheaţă imensitatea oceanului de vise. Întunericul apasă greu pe umerii minţii ce răscolesc, în vuiet stins, acalmia nesfârşită a oazei fără de murmur.
Şi totuşi aş îndrăzni o întrebare…O singură întrebare, îmi pune un gând rătăcit să gonească în largul abisului în căutarea unui răspuns…
În pumnul strâns al mâinii drepte, ascund sămânţa timpului, dar fără de folos în călătoria mea.
Spre nicăieri plutesc domol, un Om, o Barcă, tăind pe jumătate aceleaşi valuri calme. Privesc timid Adâncul negru, în care doar stelele şi luna îşi oglindesc chipul şi zestrea luminoasă. Acolo jos sunt adevăratele Răspunsuri. Un chip rotund şi un foc albastru mă privesc de dincolo de buza lemnului uscat. El ştie tot căci e acolo de o veşnicie. Întind timid un deget spre luciul apei şi ….un clipocit destinse o linişte ce mă-nfioară. Pe degetul meu cald, se prelinge o picătură de cunoaştere. E rece. E Singurătatea unei Picături, în singurătatea unui Gând. Efemer. Acum ştiu!
În rest tăcere.
Încerc să nu ţip, însă icnetul meu surd se topeşte în liniştea tulburător de rece. Acelaşi gând, aceeaşi întrebare…niciun răspuns. Barca se scurge încet pe valul Timpului. Te caut!
De ce ne naştem jumătăţi şi ne trăim zădărnicia în veşnici căutări când Legea naturii impetuos ne cere să nu ne părăsim întregul…şi simt cum o bucată mare din mine lipseşte, ruptă fiind din Începuturi. Prin definiţie suntem umbre prinse în continuă mişcare. Ne naştem Jumătăţi narcisiste dar evoluăm spre altruism deşi, rareori atingem punctul maxim. Ne consolăm cu gândul că Azi am fost mai buni ca ieri trăind o veşnică minciună pe care o acceptăm necondiţionat. Suntem Femeia şi Bărbatul (ordinea este aleatorie şi fără de importanţă), două entităţi, de forme diferite, dar complementare, ce sunt prinse în acelaşi Univers al dependinţelor, atraşi unul de celălalt, ca într-un joc de lego în căutarea piesei finale. Până atunci, sortiţi suntem să încercăm alte şi alte piese…unele mai lungi, altele mai scurte, unele mai largi, altele cusute, unele pline de strălucire altele întunecate pur şi simplu. Şi totuşi…destinul ne aduce în cale unul pe celălalt, doar că nu întotdeauna la momentul potrivit.
Secunda eternă tinde să se sfârşească. Oceanul e plin de răspunsuri finale dar în firul meu cu plumb şi ac nu se agaţă nimic. Citesc sub valuri cuvinte mistice, iubire, căldură, foc şi viaţă…
Pe acest tărâm sunt doar cuvinte…
Tic-tac-ul crunt trăzneşte cerul, un cer ce fără să observ s-a înnourat. Un fulger ici, un fulger colo şi întrebarea mea…răspunsul meu nu e sub ape…şi nici pe cer nu mai pot să-l caut acum. Doar Gândul al cărui nume l-am aflat acum, şoptit de glasul unui Tunet: Speranţa.
De fapt…te caut în lucruri fără nume, în locuri neştiute şi-n oameni fără chip, pentru că ştiu…
….e Raspunsul !

Veşnic călător…

Atâţia ani s-au dus pereche,
L
ăsând în urma lor doar fum,
Aceea
şi melodie veche,
M
ă poartă astăzi iar pe drum…

Aceeaşi traistă cu merinde,
Apas
ă umărul meu drept,
Obrazul ars cin` s
ă-mi alinte,
Când singur sunt mereu s-a
ştept!

Mereu pe drum prin colb şi soare,
Nu am odihn
ă pe pământ,
La fel ca mine c
ălătoare,
Sunt p
ăsări mii şi bunul vânt!!!

Mereu pe drum pierdut  în zare,
Nu am odihn
ă nici să mor,
Ascult a drumului chemare,
Sunt doar un ve
şnic călător!!!

Când am pornit plin de speranţă,
S
ă-mi caut visul printre nori,
Destinul ce-mi st
ătea în fată ,
Se stinse între muritori…

Aşa că eu bătrân de zile,
Nu am odihn
ă nici să mor,
Sortit îmi e
şi azi şi mâine,
Sa-mi scriu povestea-n patru zări!!!