Lumea mea…

Din pragul uşii înalte,  privesti camera goală,
Culori neînţelese închise în liniştea de ceară,
Vibraţia molcomă în triluri de chitară
E tot avutul meu ce-mi stă pe policioară.

Sunt personaj lugubru, temperament coleric,
Tăcerea arde-n mine un scâncet luciferic
Privirea mi-e de gheaţă cernită sus din munţi,
Iar sufletu-mi de piatră nu poţi să îl pătrunzi.

Pe chip ascund o mască, o umbră nălucită,
Păstrez cât mai departe orişice ispită,
Las gândul să descurce cuvinte efemere,
Pictate-n rânduri albe în cărţile cu stele.

Nu am decât chitara şi versul plin de fiere,
Ce poartă-n tril uitarea a tot ce e durere,
Nu am decât peniţa ce zgârie în hârtie,
Cuvintele nocturne ce nasc melancolie.

Aş vrea să am o voce, să ard tăcerea mută,
Să-i pierd în patimi grele, pe toţi cei care ascultă,
Sub nebunia lunii, şi-a întunecimii goale…
Să las lumina albă sa cadă în aşteptare