Viața ca o pradă…

 

Viața ca o pradă…

Azi nu mai vreau să scriu cuvinte și să mă adâncesc în metafore înșiruite în rânduri versificate, cu măsuri fixe și rimă la final… Azi vreau să scriu un altfel de poezie, în care să îmi măsor Timpul ce a rămas cu răspunsuri la neliniștile ce-mi tulbură odihna nopților târzii.

Și voi începe așa, direct…
Tu, Cetitorule, te-ai întrebat vreodată de ce din momentul în care te naști până în momentul în care te întorci în brațele naturii ce te-a zămislit, singurul tău obiectiv real este acela de a construi?
Unii construiesc drumuri, alții ziduri, dar cei mai mulți trăiesc din vise și speranțe. Speranța unui mâine mai bun ca azi. Împreună construim vieți, și ce e viața dacă nu o înșiruire de cărămizi pe care le așezăm mai cu răbdare, mai cu nervi, cu lacrimi și zâmbete, mereu înainte până la un punct. Da, acel punct despre care nu ne place nicicum să vorbim când în joc e propria persoană.
Am spus mai devreme că toți construim, dar ca să construim trebuie să ne alegem o cale. Și da, calea nu este întotdeauna cea corectă sau pe măsură ce o conștientizăm o alterăm cu multe schimbări mai bune sau mai rele.

Despre mine vreau să cred că sunt în primul rând un Om și apoi Bun, ca la final să rezulte un simplu om bun. Încerc, lupt și mă zbat să nu ridic ziduri, să nu rănesc și să nu dezamăgesc, să construiesc un drum drept și neted pe care pașii celor ce vor să mă însoțească să calce ușor fără riscul de a-și răni gleznele. Și totuși greșesc… Mai ales, greșesc…
Greșesc pentru că nu am toate răspunsurile, pentru că am frici, trăiesc cu teamă, ezit, și deseori răsfrâng asupra celor dragi toate energiile negative adunate asupra oamenilor fără vină. De fiecare dată culeg cenușa unui foc pe care nu reușesc să-l sting în timp util. Sunt neglijent și distrat cu sentimentele celor din jur și asta destramă tot păienjenișul de sentimente pe care mă chinui timp în timp să-l croiesc.

Am ales calea iubirii, să iubesc fără prejudecăți umane, fără limite și fără întrebări. Nu te întreb cine ești, ce ai făcut sau de unde vii. Din momentul în care ne-am întâlnit contează doar cine vei fi și dacă ești dispusă să pui umărul pe perete când zidul casei tremură astfel încât să rămână în picioare. Nu e ușor, dar nici imposibil, pentru că TU nu ești singură. E adevărat că uneori prăbușirea este inevitabilă și atunci unul din doi se stinge. Aduni ce mai e de adunat și îți construiești o altă cale înainte. Uneori oftezi inevitabil, pentru că sufletul uman e întrupat prin sentimente dar… cât poți să te legi de trecut?

O a doua dilemă apare în următoarele trei cuvinte: trecut, prezent, viitor.
Trecutul te-a format, prezentul arată cine ești, dar viitorul? Viitorul este o sumă de necunoscute.
Ieri ai apărut în viața mea și alături de tine am dat drumului meu o nouă direcție. Mi-ai arătat o cale pe care am primit-o și am început să așez cărămizile așa cum Tu dictai inimii mele. M-am împiedicat de multe ori, pe alocuri m-am rănit, dar m-am ridicat mereu și am mers înainte. Simțeam că ești alături de mine și bucuria pe care o numeam fericire îmi sporea puterile în ciuda vremii potrivnice. Ai luptat o vreme alături de mine ciobind în piatră pe alocuri, uneori cu unghiile, alteori cu dinții și câteodată cu inima. Și a Trecut. Tot ieri a bătut și vântul… dând naștere inevitabilului Azi.

Azi, Casa și Drumul sunt doar un morman de moloz… Te caut și te caut, dar nu te găsesc decât prin amintiri. Le adun, le strâng și Țip spre nicăieri. Urletul disperat ia forma unui Ecou surd, ce asemenea unui bumerang, nu face altceva decât să se întoarcă și să-mi lovească înapoi, sufletul. Cu lacrimi nu pot zidi la loc ce a fost iar brațele-mi sunt mult prea moi. Sunt prins în mijlocul vâltorii Trecutului trăind un Azi imposibil, imperfect.

Mâine pare să nu mai știe acel nume de care aș fi vrut să-mi leg destinul și asta mă sperie. Iubesc, și toată iubirea mea e concentrată într-un pumn de semințe pe care aveam de gând să-l semăn pentru tine. Nu mai am nici măcar o umbră după care să alerg, în speranța că dincolo de întunericul ei îți voi regăsi zâmbetul. Mâine de fapt înseamnă niciodată pentru că Tu ai găsit o altă cale și cu siguranță un alt drum.

E atât de obositor să fii om, să exiști, să-ți pese și să iubești. Și totuși, aș putea spune că nimic nu te extenuează fizic și psihic mai abitir ca simpla întrebare De Ce…?
De ce tu, de ce eu, de ce așa și nu altfel, de ce, de ce, de ce….

Prezentul mă arată viu, în putere, dar mă simt prins mecanic într-un corp din care vreau să ies. Mă simt oarecum vânat de neșansa de a-mi găsi drumul potrivit sau poate sunt pe drumul potrivit mie, acela de a merge înainte, singur. Răspunsul îl voi afla curând…

Și de acum ultima întrebare și poate cea mai grea…
Dacă viața e plină de alegeri, de ce nu ne putem alege viața?

 

Reclame

Despre Zâmbete …

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Despre Zâmbete…

 

M-ai uitat îngerașule, nu-i așa?

Ai uitat că nu demult îți zâmbeam caraghios, precum un țânc ieșit în zi de sărbătoare, la ulița mare, cocoțat pe coama sufletului tău. Eram un nesuferit care, cumva, a reușit să îți amețească răzleț câteva gânduri și o bătaie… de inimă. Eram un copil prostovan care reușea să te surprindă doar prin cuvinte, pentru că altceva…  altceva nu catadicsea să dăruiască în generozitatea lui (he heee!) epică. Pe vremuri, îmi zâmbeai specific genului literar.

Ai să simți că asta a fost demult… iar cufărul uitării și-a ruginit lăcata lăsând armonia lirismului să slăbească ca mai apoi să înțepenească cheițele inimii în dezacord. Un patefon își rumegă în gol o placă veche ce așteaptă doar să fie întoarsă. Unde am pierdut eu, Bibilico, muzica inimii, gândești?

Și da, fiecare ceas a însemnat un secol de durere, înecat în uscăciunea unor lacrimi ce nu mai pot astâmpăra setea din suflet. Mi-e sete de tine, de glasul tău, de ochii tăi, de sânii tăi… Mi-e sete de tine. Și-ți sunt recunoscător că tot datorită ție am învățat să fiu mai viu și să prețuiesc acel Punct de sănătate. Sunt mândru de tot ce ai realizat prin puterile tale, că mi-ai dat un locșor micuț în spatele cortinei, să mă pot bucura și eu în sinea mea că măcar cu gândul ți-am fost alături. La examen.

Sunt gelos… Nu știu de ce, dar sunt gelos. Din teama de a nu te pierde am rătăcit esențialul. Suntem acea narațiune în care cele cinci momente ale subiectului și-au încurcat ordinea. Trebuia ca la sfârșit să-mi spui că mă iubești. La Acel sfârșit al vieții prin care lopătam ca un haotic. Trebuia să fii vesta mea de salvare atunci când brațele aveau să-mi cedeze iar mintea să mă ruineze. Bineînțeles pot bifa încă un eșec cu trofeu (nu-i așa?), pe raftul plin de dezastre din viața mea. Sunt poate doar gelos, fetiță dragă… și nu știu de ce.

În ceasul de pe urmă, îmi port aminte fiecare dimineață în care mă trezeam și îmi spuneam: mâine vei fi aici și mai e puțin până mâine… Pentru totdeauna. Și azi mi-am spus la fel doar că din subiect, m-am dat singur afară din propoziție. Două puncte și două paranteze, ghici ce e, că LoL nu e sigur.
Ești prost! ai să spui Tu, și eu am să te cred. Dar nu suficient de prost încât să nu-mi port masca de om fără orizont.

Trec ceasurile îngropate în minute. Trec minutele ca gândurile și nasc zorii. Ce facem noi în zori? Zâmbim. Dar nu ca și cum ne-am zâmbi unul altuia pentru că e soare, pentru că e primăvară, pentru că plouă și pentru că iubirea ne aprinde inimile de dor, ci pentru că e o altă zi în care trebuie să ieșim din casă.

Și eu te Iubesc!!! Nu îmi imaginam că îmi va lipsi vreodată simfonia modernă a acestor patru cuvinte. Dar da, îmi lipsește. Eu Te Iubesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă ți-am spus vreodată… cu inima. Nu mă blestema în gânduri că nu sunt PERFECT. Îmi doresc mai mult, mai bine. Îmi doresc să retrăiesc speranța acelui azi pe care să nu îl vând niciodată pe amăgirea unui mâine. Te iubesc și pentru că Tu ești frumoasă, strălucești, și fiecare pas ce-l lași în urmă întoarce priviri. Tu faci Universul să existe. Universul meu, care nu este neapărat unul mare, cu multe galaxii. Tu ești Universul meu iar Eu sunt toate stelele ce se sting.

E dimineață… Mishuk, deschide geamul, zâmbește-i cu inima, cu sufletul și lasă toate gândurile rele să zbiere afară rând pe rând… Poate Zâmbește și EA…

Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 5:

Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

Nu ai de ce să-mi știi (nicicum!) aceste gânduri, le-am risipit în voalul unei ploi târzii,
Străină-mi ești de orice veșnicii în rânduri, sub praful stelelor ce scade în nebule pustii.
N-ai fost aici să-mi numeri pașii fără vină, ce-am adunat în tumultul iubirii fără fond,
Când sacrificiul inimii a prețuit mai mult de-o rimă, mi-ai sângerat cuvintele opac, în rond.

Poemul cere în alte feluri dare, sacrificii, să nască chip și trup în mintea unui ochi obtuz,
Cad slovele în non-sens, se pierd în joc de artificii, pe orizontul strâmt al unui univers confuz.
Ce lupte dau pe frontul alb din foaie, penițele ce unduiesc în litere, cerneluri învechite,
Când inima își poartă în suflet crudele războaie, cuvintele se frâng pe buze, nerostite.

Ce sprijin mai găsesc acum, sub tâmpla cătrănită, de gânduri, de furtuni ce nasc rumori,
Când lacrima din ochi, pe gene, pare a fi pornită, tot mai rămâne o noapte albă până-n zori.
N-am cum să leg destinele ce-n sorți au fost ursite, pe prundul unui vis născut în timp, de dor,
Cum cele sfinte cer, amar, a fi afurisite, așa și masa noastră joacă tot mai scurtă de-un picior.

Zâmbesc atât de fals și rar în aste timpuri, străinul din oglindă pare a nu mă recunoaște,
Am ridicat în jurul meu atât de înalte ziduri, încât nici Primăvara în suflet nu-mi mai naște.
Închis-am porțile uitând să faur și o cheie, dând nopții doar, fereastră spre un alt apus,
Cernindu-mi așteptarea în foc, făr-de scânteie, în resemnarea unui punct pe care nu l-am pus.

Tic-tacul unui ceas ce rupe o margine a vremii, în pieptul meu își caută adânc acea culoare,
Să smulgă dragostea din nou, din gheara iernii, ce ți-a închis icoana prin nu știu ce sertare,
Aș vrea să-ți mângâi chipul cu cea dintâi privire, să-ți văd acele semne făr-a le ști vreodată,
Să pot închide plicul, nici gând de împotrivire, ultimei Scrisori, ce am scris-o niciodată.

Cu drag, Mishuk...

 

 

 

Nocturnă (Rugăciune diafană)

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 4:

Nocturnă (Rugăciune diafană)

Nocturnă, Luna, ferit și-ascunde-n nouri chipul,
răpindu-mi ultima frântură de magică Lumină.
Iar Anima și Animus despart în inimi Timpul,
fragil, lăsând iubirii dragostea sangvină.

M-ai scuturat timid, în mii de gânduri și de vise,
precum un vânticel pierdut de terna, rece iarnă,
Prin ramurile amintirilor de zi cu zi promise,
privesc acum spre viitor. Cu grijă și cu teamă…

Ți-aș scrie vers în rânduri, râuri line de cuvinte,
dar ochii tăi subțiri, făr de clipiri au amorțit,
Iar Șoapta mea se scutură succint în iz de scrinte,
și molcom se scoboară pe chipul adormit.

Cald, mă gândesc cum liniștea încă adânc apasă,
pe buzele din care cu dor hrănit am fost,
Încerc să te aduc din suflet, lângă mine, Acasă,
ca Universul nostru să ia contur din toate, adăpost.

O foaie mult prea albă, ne împarte Lumile în două,
așteaptă doar cerneluri, să înșiruim un gând,
Răpind dintre cuvinte această viață nouă,
cum în eternitate o înlănțuim în rând, pe rând.  

Te-aș revedea Divină, în întreaga-ți strălucire,
cu tâmplele senine zâmbind în zori de zi,
Când din amarul clipei sorbi-vei fericire,
și-mi vei ierta păcatele când îți voi greși.

Demult de Miezul Nopții îmi ești așa departe,
iar zbuciumul din suflet nu-l pot lega de chei,
Închide-mă în suflet, cea mai din urmă Carte,
și poartă-mă alături în anii tăi și ai mei.
                              … în anii buni, în anii grei.

La mulți ani, minunata mea Viviana…
Cu drag, Mishuk.

Somn Ușor, Iubirea mea…

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 3:

Somn Ușor, Iubirea mea…

E timpul să îți stingi lumina ochilor ce pierd putere,
Căci e târziu, hai, lasă Noaptea să îți poarte mângâiere.
Tăcerea Șoaptelor, în umbră, revarsă gândurile în vise,
Ajută-mă să-ți fiu aproape în toate Lumile promise.

Închide ochii fără grijă, și nu vei pierde o secundă.
Cu dragoste te înconjoară, iubirea mea, caldă, fecundă,
Așază-ți chipul spre fereastră, așază-ți inima în lumină,
Ca Eu, din Orizontul Vieții, să-ți suflu liniștea deplină.

Zâmbește doar, spre luciul Lunii, cu genele împerecheate,
Ca pulsul inimii să rupă zăbrele, lanțuri ferecate,
S-alerge liber peste zare, să scuture frânturi de stele,
Ca întregind o jumătate, să fii Tu parte vieții mele.

Nu împotrivi cu dor secunda, dă voie pleoapelor s-apună,
Îți sunt aproape în orice clipă, la doar o strângere de mână,
La doar o șoaptă depărtare, un pas pe bolta întunecată,
Sunt liniștea ce îmbracă trupul când frigurile nu te rabdă.

Adu-mi fiorul unui murmur, pe buzele ce n-au clipire,
Când fața întunecată a Lunii te va trezi din amorțire,
Purtându-mi-te printre versuri pe albul ce se naște gol,
Atunci Eu voi închide ochii, șoptind… Iubire, Somn Ușor!

Cu drag, Mishuk.

Desen de  Anitta (Ana Maria Muscalu)

Închisoarea din Oglindă

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 2:

Închisoarea din Oglindă

Și iată-ne din nou, față în față!
nu spui nimic de obicei, doar mă privești tăcut și absent,
Mimându-mi toate gândurile reci, un sloi de gheață,
același EU, trăind un veșnic alt prezent.

Nu simți nimic, durerea care mă încearcă,
e prizonieră, prinsă doar în lumea mea,
Nu e suficient să-mi spui că mâine o să treacă,
când știu că TU nu poți simți altundeva.

M-așez să îți vorbesc; fără cuvinte,
ai să-mi răspunzi cu același mut și crud motiv,
Ce dragoste se naște sufletul s-alinte,
când Universul Vieții e zbucium instinctiv.

Și ai dreptate în gânduri, cad fără de pereche,
Iubirea prinde rod mult, mult mai târziu,
Când orice șoaptă vie supusă la ureche,
închide pulsul Inimii într-un uitat sicriu.

Când îmi zâmbești sub încruntarea tâmplelor aprinse,
fiorii se transformă în crude amintiri,
Mi-ai spus de atâtea ori că toate ușile îmi sunt închise,
pierdut în Orizontul fostelor iubiri.

Îmi ceri să nu-mi cobor privirea resemnat în vină,
pe ochii mei apasă lacrimi, sec-amar,
Nici Soarele nu-mi mai aduce pace și lumină,
trăiesc în viciu, rondul aceluiași coșmar.

Fă-mi loc în liniștea Tăcerii ce te înconjoară,
cât să respir, să mă desprind din Visul meu,
Să prind puteri, să pot porni la Drum, a câta oară?
voi reuși, de mai există un Dumnezeu…

TU caută să crezi mai mult în Mine,
TU caută încredere mai multă să îmi dai,
Și poate într-o dimineață lângă Tine,
va răsări un înger, dragoste să ai…

O voi găsi, doar știu că singură m-așteaptă,
pierdută undeva sau rătăcind prin jur,
Lumina ei va sfărâma înlănțuirea ca de piatră
și Calea Inimii va prinde iar contur.

Cu drag, Mishuk.

Străin în Gara Vieții

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Străin în Gara Vieții

 

Tăceri.
Atât de multe tăceri stau între noi, spate în spate, țintuindu-ne lipiți unul de celălalt. Ești micuță, iar eu sunt cald. Suntem Doi oameni atât de diferiți, rătăcitori prin propriile gânduri și amintiri. Ale noastre sunt povești, trăite în alte vremuri și în alte timpuri, de care nici surâsul faptului împlinit nu se mai lipește. Cu toate astea știu că încă mă iubești… ”Și eu, la fel” răsună ecoul cu care ne tachinăm zi de zi.

Zorii întârzie să apară, dar te simt trează, privind undeva departe, în gol. Poate mai vrei să dormi sau, poate, pur și simplu nu vrei să mă trezești, dar simt și știu că prezența ta mă liniștește.
Zâmbesc privind prin fereastră la încă multele stele ce veghează odihna în liniștea nopții. Iarna pare învinsă și căzută-n genunchi, dar viforul ei răsuflă încă pe sub marginile neînchegate ale ramelor, vâjiind subțire din răstimp în răstimp. Degetele picioarelor se înghesuie amorțite sub pătura mult prea scurtă să ne acopere trupurile cvasiinerte. Trăim încă acele momente în care, sub vraja iubirii, împărțim și tremurul și căldura deopotrivă. Totuși am să mă ridic să-i fac cafeaua și să-i fumez o țigară numai de dragul de a trăi un pic din intimitatea ei.
S-a ridicat înaintea mea, fără să mai apuc să îmi duc gândul până la capăt. Am închis ochii să nu mă vadă treaz, mimând o respirație adânc obosită.
Și s-a dus. A ieșit pe vârfuri din cameră, trăgând după ea și ușa. O aud împiedicându-se de papucii mei rătăciți prin tot holul și bodogănind scurt o ocară printre dinți. Cafeaua fierbe, țigara arde, și ea se bucură de cel mai intim moment al ei, nocturna dimineață. Ce-ar fi dacă i-aș scrie în câteva cuvinte tot ce simt, cum simt, și poate câteva versuri. Sau mai bine să-i scriu Adevărul, după care o să mai ațipesc și eu un ceas…
Mișu?!
Vocea Ei caldă îmi frânge păienjenișul genelor alungându-mi dulceața somnului de dimineață.
  – Da, Bibi…
Trezește-te, e opt! Cât mai vrei să dormi?! Monstrule!
Mă ceartă, râzând. Trage pătura de pe mine, lăsându-se cu tot corpul și cu greutatea ei infimă peste trupul meu.
Hai, nu fi leneș, ridică-te și treci să-ți bei ceaiul!
Dar nu dorm… sunt treaz demult.
Mint. Mă privește peste ochelari și pe ton dictatorial îmi trântește un ha! Hotărât, și se retrage în bucătărie.
Mă ridic să o urmez. Stă la masă citind ceva prin telefon. Ridică obrazul fără să mă privească, o sărut după care îmi iau ceaiul, aprind o țigară și… mai dorm câteva minute în mintea mea.
Ceva nou pe la zodii? Mai e porc, șobolanul?
Îhîîî… (râde)
Vreun banc… porcos?
Mîmm…
Mă duc la baie, să știi.
Brusc îi reveni Amazonul de cuvinte!
Să nu stai o mie de ani, cum faci tu, ai înțeles?
Da…
Și să ieși repede!!!
Da…
Nu că DA!
Atunci, NU!
Mișuuu! Mi-e foame, dacă nu vii, nu te-aștept!
Papă tu.
Porcule!!!
Râd! Cu asta mă binedispune în fiecare dimineață. Îi mai răpesc o sărutare, îmi aprind încă o țigară după care îmi iau telefonul și mă retrag… Mă va aștepta, flămândă sau nu, că n-are ce face. Și intru la duș…
Te iubeeesc, maimuțico!!!
Nuuuu! Sunt lup în zodiacul cu animale care ne reprezintă caracterele! Tu ești bufniță. Sâc! He he!!! (o aud cum râde și se bucură)

Mă întind pe pat. Ea își aranjează chipul în fața oglinzii, nemulțumită de puținele cosmetice pe care și le-a adus… Azi e ultima zi înainte de a se întoarce acasă. O săptămână de vis se încheie lăsând în sufletul meu acea emoție tristă a despărțirii. Mai am încă câteva ceasuri în care mă voi putea bucura de nebunia pasiunii ce arde în copilul acesta răsfățat și îndrăgostit ce se fardează în fața mea.
Privesc conturul firav al acestui trup minunat în formă de violoncel. Pe umeri goliciunea pestriță e acoperită suav de părul negru în reflexii castanii ce se revarsă rebel în onduleuri și valuri curbe. Ochii ei mici, închiși la culoare mă privesc atât de feminin clipind ritualic la orice mișcare.
  – Și zici să nu mai dau cu verde?
Nu… nu mai da…
În fiecare zi altă culoare, aceleași discuții. Mă ridic și o îmbrățișez de la spate, privindu-ne amândoi în clarul oglinzii.
Ești așa frumoasă când ești tu: albă, curată, naturală… Ești minunată!
O sărut încet pe umărul rece și…
Minți! Nu mai dau deloc, dar să știi…
Îi înghit cuvintele sub o sărutare pătimașă.  Și ea adoră ca nimeni alta să fie sărutată, mângâiată, alintată și răsfățată. Râde și se joacă ciupindu-mă în încercarea de a scăpa. Dar nu, astăzi nu-mi scapă. Vom face dragoste din nou, ca și cum ar fi întâia oară.
Vino aici, Bibilico!!!

Iubirea există mai presus de cuvinte. Sunt deasupra ei, unde privirile noastre se răsfrâng perpendicular ca pe un ax. Sclipirile din ochi nasc scântei, iar buzele cad în sărutări flămânde pe sânii tari și rotunzi. Îți simt dorința ca focul unui vulcan gata să erupă iar eu vreau să fiu ars de focul iubirii tale…
Minutele trec în aceeași surdă tăcere cu care am început ziua. Privesc prin albul de var al tavanului goliciunea mea sufletească. Cu bărbia pe pieptul meu, îmi răsfăță barba împrăștiată pe obraz… Îmi mângâie genele ștergând urmele unor lacrimi proaspete.
Ce prostuț ești… Hai nu fi trist, vine vacanța iar și ne vom vedea din nou, ce naiba!
Știu, Bibi, dar nu pot să alung amarul acesta… Gândul despărțirii e ca un fior ce-mi mistuie toate sentimentele.
Dar nu ne despărțim, Mișu… Hai, nu fi copil acum. Trebuie să ne lăsăm zâmbind, ca să ne amintim frumos unul de celălalt. Știi, seara când mă bag în pat și închid ochii, vreau să îmi amintesc de chipul acela cu zâmbet mare, cu sprâncene stufoase, răvășite și mereu încruntate. Iar te strâmbi? Nuuuu, nu vreau chipul de bufon! Râsule! Da, dragule! Nu vreau să-mi amintesc chipul tău trist cu gene ude și ochi înlăcrimați…
Offf….
Și nu mai ofta atât! Că nu suntem la înmormântarea pisicii. Dacă ești cuminte, poate data viitoare… vei primi și pisicuța… După care oftezi… Porcule și animalule! Gataaa, am zis!!! Zâmbește și ridică-te că e târziu și pierdem trenul. Lasă-măăă!!! Cheamă taxiul!

Cu greu am reușit să răzbat prin puhoiul de oameni ce se înghesuia în vagon. Într-un final i-am găsit și locul și i-am așezat sus trolerul. Acum doar să mai prind momentul să-i dau scrisoarea…
Dragule, hai să mai fumăm o ultimă țigară.
Te iubesc, Bibilico.
Stăm amândoi pe peron, fumând, fără să mai spunem nimic. Fiecare cu gândurile lui, fiecare în altă parte. Nașul fluieră anunțând plecarea. O mai sărut puternic, strângând în brațe acel trup mic și firav într-o ultimă îmbrățișare, o mai privesc o dată în ochi și o las să se urce în tren. Sper ca dragostea mea să fie la fel de puternică și răbdătoare, precum a ei.
Te iubesc, Bibi…
Si eu, la fel… Te iubesc.
Niciun alt cuvânt.
Trenul prinde a se urni, dar Bibi pare înțepenită în pragul ușii. Deodată, aceasta se închise mecanic și chipul ei dispare.
Încerc să fac doi pași spre ieșirea de pe peron, însă mă opresc. Mă întorc, privind cu ochii goi cum trenul se mișcă încet, încet , tot mai departe de mine. ”Te iubesc, Bibilico… pe curând. Să nu mă uiți!”. Nu am știut niciodată să-mi iau la revedere, să mă despart sau să mă rup cu adevărat de cineva.

Privesc această Gară mare în nordul căreia mă simt singur într-un ocean de oameni străini. Fiecare chip, fiecare expresie îmi pare că aduce un sentiment comun, de neîmplinire. De ce oare suntem nevoiți să ne îndepărtăm unii de ceilalți, să ne rupem, să ne înstrăinăm?
Mi-e inima obidită de ciudă și neliniște fiindcă n-am apucat să-i spun nimic din tot ce îmi doream să-i spun, din tot ce am pregătit înainte să sosească, pentru că n-am avut curaj. În adâncul buzunarului… lângă pachetul de țigări, va rămâne uitată scrisoarea ce nu va ajunge niciodată să fie pătată cu lacrimi, sub ochii celei pe care o iubesc. Toate gândurile și planurile mele zac pe o foaie de matematică, împăturită într-un plic. Ochii mei se ridică în urma trenului, iar glasul îmi murmură tremurând: Da, Bibi, vreau să fii soția mea… vreau să ne ducem până la capăt destinul, mereu împreună. Te iubesc… Bibilico.

De-acum te-ai dus și m-ai lăsat aici,
Eu zile n-am iar nopțile-mi par mici,
Singurătățile dintre pereții goi,
Te-au smuls pe Tine din întregul Noi.

De-acum privesc la stele singur, fără vină,
Mă rog și Soarelui, și Lunii să îți dea lumină,
Să nu-ți amestece cărările prin lumi străine,
În Gara Vieții noastre, mai pleacă un tren…
cu Mine.

Cu drag, Mishuk