Poemul Decăderii

Printr-o fereastra întredeschisă, când vântul joacă între perdele,
Transpune-mi simfonia scrisă în false tonuri de Tăcere.
C-un joc apatic de lumină dezbracă-mi ritmul de culoare,
Pe care Tu, Tu, Lună Plină, îl nuanțezi într-o chemare.
Curăță-mi glasul de durere, închide-mi ochii, creionează,
Orchestra, întregul cer cu stele, un Felinar și ploi, dansează,
Deschide-mi inima ce rabdă doar amintiri și așteptări…
Mă voi trezi lipsit de grabă, cerșind Destinului urmări.
Mă îmbrățișează în suflet ceața, când dintr-o pipă-mi fumeg gândul,
Atât de ieftină îmi simt viața, atât de drag îmi e pământul,
Din Focul fără de scăpare, de voi renaște iarăși viu,
Împrăștia-voi peste mare, cuvintele ce-mi sunt sicriu.
Voi înălța pe note surde, Iubirea veșnică într-o carte,
Când zorii unei zile crude, cu sânge alungă blânda noapte,
Îți voi cere să mă lași, pe buze, să îmi așez un vechi sărut,
Când ai fost singură între muze, iar eu un Demon din trecut…

De departe, Tu…(Un Voyeur)

 

S-au strâns atâtea gânduri lipsite de răbdare,
dar calmul tău ascunde, absurd și nefiresc,
Sub liniștea firavă, când zâmbetul dispare,
un potop de lacrimi ce nu se mai opresc.
N-ai glas să rupi tăcerea sau să ridici vreo piatră,
din inimile goale de care te lovești,
Îți porți grăbită pașii pe o linie surpată
de vocile din suflet ce-ți spun să îl iubești.

Pe străzi pustii în noapte, sub cerul plin de apă,
îți scuturi de tristețe privirea în zadar,
Te rătăcești prin șoapte, căutând speriată,
lumina salvatoare a vreunui felinar.
E groaznic de întuneric, când vrei singurătate,
când ca doi străini împărțiți același pat,
Aștepți să închizi ochii, să te trezești departe,
într-o viață în care era demult plecat.

Printr-o fereastră mică, din zori, de dimineață,
îți urmăresc cu gândul, destinul nesfârșit,
Cum îți faci cafeaua sau ceaiul fără viață,
sorbind dintr-o țigară, momentul liniștit.
Cu o mișcare rece, strângi părul de pe tâmple,
iar ochii tăi revarsă sclipiri spre nicăieri,
Și cazi îngândurată, sperând să se întâmple,
o zi caldă cu soare, ceva mai mult ca ieri.

Aș vrea să-ți vin aproape, să îți răpesc durerea,
să-ți pun din nou pe buze un zâmbet fericit,
Dar inima mi-e înfrântă și îmi îngrop tăcerea,
din prima zi în care m-am îndrăgostit. 
Ferit după perdele, mă mistui plin de gânduri,
îmi freamătă în suflet dorința de a-ți vorbi,
Mereu lângă fereastră, scriindu-ți mii de  rânduri,
lacrimi în cuvinte, fără ca tu să știi.

S-au strâns și-n mine gânduri ce nu-și mai au răbdare,
când la fereastra ta, luminile s-au stins,
În liniștea absurdă lipsit de orice culoare,
sorb dintr-o țigară o nouă zi, învins.
A mai trecut un Azi, așteptând un Mâine,
e timpul să las viselor să-mi nască noi povești,
Să întâmpin Primăvara cu gânduri mai senine,
în care fără astâmpăr, exiști și mă iubești.

hqdefault

Oglindirea unei Muze

 

Mi-e frig adânc și tremur tot, în colțul meu uitat de lume,
Pe-al cărui negru Orizont, ești ca o stea difuză, ce arde fără nume,
Stropind în largul întuneric, un freamăt galben, un licăr de lumină,
Întregul meu imperiu luciferic, mi se cutremură în vânt, suspină.

Ai răsărit târziu, deasupra unei mări întunecată la vedere,
Ce spumegă în patru zări, nemângâiată, în valuri de tăcere,
Lovind absentă, în stâncile ce ridicau adevărate ziduri,
Înveninându-mi sufletul, cărunt pe tâmple, rupt de riduri…

Mi-am ridicat din valuri spumele ce măturau cernit nisipul,
Mi-am curățat de umbre și de zbucium, Liniștea și Timpul,
Mi-am așezat în gânduri o ordine senină a firii ancestrale,
Să nu te simți străină pe țărmul destinat împărăției tale.

Cine ești Tu, de unde vii, ce vrei să schimbi, acum nu mai contează,
Știu doar că într-o bună zi vei fi aici, și cerul parcă mi se luminează,
Gonind din noapte întunericul și pâcla ce-mi îneacă albastrul din privire,
Doar revărsând seninul, cu primăvară-n glas și mângâieri sublime

Citindu-mă de undeva departe, te simt țesând pe cerul nopții, un șuvoi de stele,
Legând cu ițe dor și alte mii de șoapte, ți-ai cununat povestea-n gândurile mele,
Cu un zâmbet numai, într-o oază vie, pictată parcă în murmur de cuvinte,
Îmi mistui călimara, îmi mistui suferința, îmi mistui cele sfinte.

 

46564700-1246927298

Scrisoare către o Cititoare

 

Se îneacă Luna într-un val sublim de întuneric,
lăsându-și înserarea sângerândă, grabnic peste zi,
Și căutarea mea sfârșește murmurând în vers poetic,
pe lângă felinaru-ți unei alte, străine, poezii.
Atât mi-e voie dat, să-ți scriu cuvinte înșiruite,
pe albul infinit, în nudul unei foi veline,
Pe care toate gândurile zac, cu grijă înlănțuite,
sub gerul unei ierni ce a înghețat orice suspine.

A mai trecut o zi fără să-ți știu măcar un nume,
iar noaptea nu-mi aduce încă, vrednic un răspuns,
Privesc nemărginit același colț, ferit de lume,
în care steaua unui Noi, lumina și-a ascuns.
Străini lângă fereastră însămânțăm frânturi de gânduri,
le scufundăm apoi în fumul aspru de țigară,
Și ne-întrebăm oftând de unde vin aceste rânduri,
și dacă suntem noi, doar halte, în calea unui tren de seară.

Singură, ți-e teamă să-ți deschizi prea larg fereastra,
să nu te-nghită umbrele în tăceri de dor nebun,
Să îți inunde sufletul și mai pe urmă, toată casa,
cu o dragoste târzie, să-ți facă viața scrum.
Cine-mi ești Tu, scrisoare fără nume, fără timbru,
fără petale îți oferi sublim poziția de muză,
Ispita unui zbucium ce îmi grăbește parcă Timpul,
și-mi soarbe Șoapta nerostită aprig, de pe buză.

Cine ești Tu, Străino, sălbatecă ființă,
ce te înfrupți din liniștea unui nebun nocturn,
Și arzi avid în mine un gând de neputință,
răspunsurilor tale să le deschid un drum. 
Scrisoarea mea sfârși-va sub a Ta privire,
fără să îți văd ochii cu care-mi vei citi,
Banalul din cuvinte și teama din simțire,
tremurul Speranței că poate vei zâmbi.

favim-com-35724

Despre Inimi…

 

Se spune că fiecare Om primește o a doua șansă,
dar oare câți din noi cu adevărat o merităm,
Când scufundăm corăbii în furtuni, străini în casă,
noi doar ne strângem mâna, dar nu ne-îmbrățișăm.
Avem Tăceri în ochi, nu ne întâlnim nicicând privirea,
ne-ascundem jalnic chinul, zâmbind agonic, fals,
Dăm vieții în avans chirie, un suflet gol și amintirea,
dar mai păstrăm o cheie… în lacrimi, pe obraz.

Ai să îți cauți singură un rost prin cele sfinte,
când Tu, între prieteni, străini veți fi de fel,
Prea multe Întrebări ce n-au răspuns între cuvinte,
Îți vor lega speranțele c-un nod sucit spre cer.
De-ai fi avut o inimă ți-ai fi învins tăcerea,
dând glas acelor gânduri ce te-aruncau în vânt,
N-ai timp să-ți strângi păcatele ce-ți mistuie puterea,
și astăzi porți doar umbra regretelor din gând.

Ce diferiți suntem ca Oameni în simțurile noastre,
când doar nimicuri ne unesc, să ne separe mai apoi,
Sub semnul întrebării ne atârnarăm ieșirile sihastre,
din care fiecare în parte a rupt ce a putut din Noi.
De-aș fi avut o inimă aș fi știut să-ți fiu aproape, 
sub semnul stângăciile cu care ți-am răspuns,
Întemnițam cuvintele în asfințite șoapte,
ce în tăcerea nopții nu au găsit răspuns.

De-am fi avut o inimă am fi găsit o cale,
un drum să ne întoarcă din lanțul de furtuni,
Ținându-ne de mână, îmbrățișați în noapte,
cu suflete murdare de ancestrali păgâni.
De-am fi avut o inimă nu ne-am fi rupt iubirea,
contorul dragostei n-ar fi însumat banalul Timp,
Când titlul vieții noastre cuprinde Despărțirea,
mai punem doar trei puncte, coperțile și o sting.

 

midnight-melancholy-hendrik-maree

Dintr-un sertar…

 

Sfioasă parcă-mi tremuri, închisă-n colivie,
fără întrebări absurde, nu cauți un răspuns,
Ferești timid sub palmă, golul din hârtie,
din care un om de gheață o inimă a smuls.

Nu ai să-mi dai cuvinte, doar adieri suave,
de șoapte înlănțuite în subînțeles sumar,
Și toate cele sfinte se sting în tonuri grave,
când sub clipiri de gene arunci ultimul zar.

Azi nu-mi mai ștergi pe frunte sudoarea înrobirii,
nici prin zulufi nu-mi cauți cornițele drăcești,
Te mulțumești în gânduri, în pragul despărțirii,
să îmi săruți pe tâmple sfruntatele povești.

Îți stă atât de bine în albul lungii rochii,
pe care nu mai picură venin dintr-un condei,
Din răutăți nocturne, un suflet pus pe șotii,
te-împinge spre decizii pe care nu le vrei.

Știi, ușa mi-e deschisă, nu o mai încuie nimeni,
doar vântul o mai gâdilă într-un scârțâit anost,
Destinul ne desparte scurtându-ne de pinteni,
dar nici să pleci nu-ți vine, să stai mai are rost?

Pe-un scaun în cămară, te lași pradă tăcerii,
cu ochii calzi, în lacrimi, ofrandă-mi lași în dar,
O îmbrățișare scurtă, când luna în pragul serii,
Melancolii Nocturne încuie într-un sertar…

 

tumblr_my39itlgsd1sth6ipo4_500

Din nou, Acasă…

O lumânare vie, ce își consumă ceara, pe podul unei mese, plăpând arde mocnit,
Când, ca un hoț de vise, ți-aș spune bună seara, dar simt că e târziu și cred c-ai adormit.
Mișc pașii în tăcere, dar prea sunt plini de apă, un scârțâit mecanic și un ecou absurd,
Rup umbrele înghețate pe albul care rabdă, nemărginita liniște în care mă ascund.

Dau să-mi așez cu grijă, pe un scaun lângă margini, haina-mi ponosită de relele trupești,
Să pot să-mi aprind pipa din resturi vechi de pagini, în care năluciră bastardele povești.
Nu mai sunt Eu, același, cărbune frânt în palmă, a cărui frunte veșnic, pleca sub obidiri,
Acum am ochii limpezi, privirea mult mai calmă, de-mi răscolești trecutul cu veșnici amintiri.

E cald, încă în cămară, dar focul cere lemne, și-n sărăcia noastră adusei tu vreun vreasc?
Resimt acea povară, a iernii fără semne, ce sufletu-mi îngheață când gelozii se nasc…
Nu s-a schimbat nimic în cămăruța noastră, același praf de stele se scutură prin jur,
Același ger năprasnic ne suflă în fereastră, stâlcind lumina pală într-un abis obscur.

Pe albul lung de-o viață, stai prinsă în perete, icoană a unei speranțe ce nu m-a întâlnit,
Și-n foaie printre rânduri, strecori mereu regrete, avându-te în gânduri ce mult te-aș fi iubit.
Un gramofon romantic îndoaie în surdină, linii de vioară sub resemnări târzii,
O notă muzicală ce adânc mă-înclină, mă-ntoarnă înspre lume, să vărs melancolii…

howareyou