Gânduri (… spre Dudu)

 

Gânduri… (spre DuDu)

Se întoarnă Toamna în gânduri către tine, suflet drag,
cu vânturi reci, cu nori și multe, multe, ploi amare,
Te văd cum o aștepți timid și visătoare, mereu în prag,
oftând în tremur ca un foc, aproape stins, pe lumânare.

În ochii tăi Lumina s-a închis, pierdută în întuneric,
în dosul palmelor ce-ascund frivol, durerea sacră,
Dând Corbilor speranța unui vis de Plumb, himeric,
să-ți poarte umbra de mireasă, dincolo de Poartă.

Nu plânge dar, din suflet poartă aripi negre către mine,
veninul nopții ce a trecut, ți-l duc eu spre departe,
Când tunetul din piept străpunge cerul, fulgeră-mă-n tine,
să-ți vindec sufletul, să-ți vindec inima. Eu, simplu altă Carte.

Așază-mă în litere și leagă-mă-n cerneluri prin cuvinte,
să-ți umplu golul ce adânc te macină în valuri de tristețe,
Melancoliile să-ți meargă către toate cele sfinte,
iar Eu să-ți umplu inima cu vorbe de blândețe.

Tu, floare albă de cireș, ce Toamnei îi cazi ofrandă,
pune-mă-n rânduri, în povești să simt fiori când tremuri,
Deschide-mi geamul când citești în aer de lavandă,
și-ți voi aduce-n viață Nou… și vechi din alte vremuri

Cu drag, Mishuk

 

Reclame

O Gară pentru doi…

 

O Gară pentru doi…
(partea întâi)

 

Ca în orișicare povestire, amintirile se leagănă pe marșul leneș al unui tren ce a uitat să-și împacheteze în fum vremea și vremurile. Dacă m-ai privi în ochi, mi-ai întâlni pentru o clipă gândul hoinărind aiurea și toate visele, precum niște jucării stricate, părăsite și uitate.
E un început rece de Toamnă, în care frunzele aproape că și-au pierdut rostul existenței, călătoria lor fiind aproape de final. Vântul și ploile, le scutură și le spală, lăsând în urmă doar acel covor arămiu al uitării…

Ai fost odată Frunză, azi nu mai ești,
Ești doar o amintire pictată în povești,
Îmi fluturai pe cale, să-mi cazi sub tălpi târziu,
Ce-a mai rămas din tine? Doar un copac. Pustiu.

Rând pe rând, unul câte unul, Trenurile vin și pleacă de nicăieri spre nicăieri, sufocând sau pustiind peroanele arhaicei noastre gări. Toamna îmbrățișează acest mic Univers boem în care Iubirea își are casă, masă și cimitir. Viața, și-a etalat în ochii lumii, cea mai imprevizibilă Scenă a ei. Uneori, și Tu, și EU, suntem actori de rol principal fără măcar să știm, cum alteori doar banali spectatori, rătăciți întâmplător într-un episod ce nu ne aparține. Câteodată destinul improvizează și mai încarcă decorul cu o ploaie în asfințit, o eclipsă de idei și de resurse, astfel încât off-urile să pară mai aspre și dorurile mai grele. La Final însă, fiecare alege să tragă cortina în felul său…

Alarma a sunat devreme, a deschis ochii și privind albul de var de pe tavan încercă să-și adune gândurile dispersate în cotloanele minții. Probabil trecuseră cinci minute, deoarece alarma sună din nou, iar ochii lui fixau același vis, EA. Aceeași melodie, devenită obsesie cânta și ca alarmă, și ca ton de apel pentru numărul ei. Refrenul acela îi măcina inima, dar totuși părea singura mângâiere a sufletului său obidit.

” M-am îndrăgostit dintr-o întâmplare, dar nu întâmplător te iubesc,
Nimic nu contează, rost nu are, dar contează că… te mai iubesc! ”

Opri melodia înainte de ultima măsură din refren, hotărât fără a ști de ce, să meargă și azi să o aștepte. Se pregăti în grabă, își strânse neglijent coama într-un coc dezordonat, luă ultimele două pachete de țigări, bricheta și ieși pe ușă. Renunță la ceai și la mic dejun, pentru că mintea îi tot dădea ghes să nu întârzie. De mai bine de două luni era prins în interiorul acestui misterios și ciudat joc, din care nu se putea desprinde. Și totul a început cu un vis…

Erau el, Gara de Nord și o zi de week-end, ca oricare alta.
Era cu puțin trecut de ora zece când își aprinse prima țigară pe peron, în spatele tabelei de afișaj pentru plecări și sosiri. Mai avea aproximativ o oră și jumătate până va ajunge primul tren în gară, așa că își puse căștile și se pierdu în păienjenișul de gânduri.
Fără să-și dea seama memorase versurile nostalgicei melodii și acum le murmura ritmic și apăsat, rezemat de-un stâlp. Nu băga de seamă că oamenii treceau pe lângă el, că unii îl observau, că alții zâmbeau, șoptea cuvintele ca și când ea ar fi fost în fața lui și l-ar fi ascultat. Toate acele cuvinte nu erau decât suferința unei inimi înfierbântate și răzvrătite. A evadat singură din închisoarea în care ai încercat să o afunzi, sperând că se va îneca în veninul rece al propriilor lacrimi. Te-ai înșelat amarnic când credeai că o vei uita și fără să știi ai descoperit că dragostea nu moare când vrei tu.

Refrenul parcă îți accentuează obsesiv nevoia de a fi lângă ea și ea lângă tine, pictând culori arămii în lumina ochilor tăi palid-căprui. Din când în când, găsești puterea de a-ți mâzgăli un zâmbet fals pe umbra chipului astfel simpla lui prezență acolo, să fie doar un mic eufemism la adresa vieții ce a luat-o de lângă tine.
Îți amintești prima întâlnire, primul sărut, au fost tot acolo, tot pe peron. Tu ca un prostovan, nici nu îndrăzneai să o privești, numai Dumnezeu știe ce lupte se dădeau în sufletul tău. Ea te-a luat de mână, te-a trezit și te-a sărutat. A fost poate cel mai teribil cutremur din viața ta de până atunci. Micuță, firavă, dar o femeie cu adevărat puternică, care cumva a rezistat multor intemperii, chiar și când barca tindea să se ducă la fund. Inevitabil, într-un târziu, s-a scufundat și iată-te aici, acum așteptând… Așteptând să se întoarcă.

De undeva, de pe stâlpii înalți ai Gării de Nord, o voce tot mai plictisită anunță mecanic sosirea trenului în gară. Ai vrea să te duci să îi iei o cafea dar te minți că nu mai este timp deși știi foarte bone că trenul… va pleca așa cum a sosit, Fără EA…
Îți mai aprinzi o țigară, ca mai pe urmă, să te pierzi absent în mulțimea de oameni ce șiroiește într-un șipot nestăvilit, fiecare grăbindu-se spre unde are drum. Tu însă ești Omul care așteaptă, singurul om din acea gară care nu vine, nu pleacă și care din vreme în vreme, își mai ridică ochii din profunzimea gândurilor și privește aproape tremurând emoția unei speranțe.

Zâmbești. Peronul e tot mai pustiu iar chipurile oamenilor ce se retrag din vagoanele trenului, îți sunt tot atât de străine precum nimeni le ești tu lor. Oftezi încercând să umpli golul ce ți-a cuprins întreg sufletul și cu aerul de a alunga o muscă invizibilă, scuturi genele și ștergi obrazul de cele câteva lacrimi ce ți-au scăpat. Poate nu a fost să fie nici azi… Ți-e dor de glasul ei, de râsetul ei cu accent… ți-e dor să-i spui pe nume, două silabe, două cuvinte și o sărutare. Îți amintești dragule, toți acei fluturi de care nu i-ai spus? Îți amintești de clipele în care simpla bătaie în ușă, te făcea să te simți mai mic decât un urs…
Poate că îți vine să plângi dar masca a încremenit acel zâmbet sub care se ascunde întreaga ta durere de OM. Acestea sunt momentele în care ți-ai dori să poți rupe Timpul, să-l legi de un scaun și să faci tot ce își dorește ea să fii… un OM.
Dincolo de toate astea, un singur gând mai aleargă sălbatic lipsit de jugul suferinței. O iubești cum soarele iubește pământul și cum luna iubește întunericul. O iubești… Și te întrebi dacă astăzi s-a gândit cineva să-i spună cât e de frumoasă…

     – Hei, Motto, ce faci?
Tigruța ronțăia indiferentă un rest de creion chimic, așezată pe lângă pieptul lui, fâlfâind din coadă și oferindu-i un ignor total. Se simți bulversat de întreaga situație. El era încă în pat, sub cearceafuri deși în mintea lui se derulase drama unei zile petrecute în așteptare. Își căută telefonul cu acea panică a omului ce nu conștientizează realitatea. Să fi fost oare, numai un vis? Mâța luă viteză, speriată de ieșirea în decor a marelui urs, ce se răsturnă din pat odată cu plapuma, aplecându-se pe lângă margine. Dând cu fundul de parchetul dur și… rece, descoperi și telefonul ”plimbat” prin praful de sub dulap de vitezomana casei.

     – Mooootttttoooo, vino aici!!! Acum!!!
Pe hol se auziră câteva bubuituri, semn că mâța mirosi pericolul și pentru a se ascunde, se băgase, cel mai probabil, pe sub pian, loc de siguranță maximă, unde știa că nu va fi prinsă. Ursul bosumflat, întinse mâna pe sub dulap să-și scoată telefonul, gândindu-se totodată că poate ar fi cazul ca aspiratorul să nu mai reprezinte doar element de decor. Era stins… După trei vorbe de duh și de sfeștanii, urmară câteva blesteme și… sunetul de mesaj.
     – Ce mama…

” Bună, sunt în trecere prin București. Ajung pe la 16.00. Dacă vrei putem să ne vedem…”

Cu drag, Mishuk

Perfect, Străini

 

Perfect, Străini …
(ultima pagină din Povestea noastră)

 

… Un vânt tăios și rece mătură aleile părăsite, pe care Toamna le acoperise precoce în nuanțe închise, cenușii, și peste care un covor de frunze vechi își risipea odihna. Noaptea e de un clar curat, ce cufundă stelele strălucitoare peste creasta copacilor înalți, ca într-o hipnoză profundă, unde sclipirea micilor puncte argintii mă poartă în brațele unui leagăn al fanteziilor. Închid ochii, trag aer adânc în piept și încerc să îmi alung teama că te voi pierde din nou din toate gândurile. Numele tău apare din neant, ca mai apoi să dispară la fel cum a venit, precum o velă netedă smulsă de torentul unei furtuni, de pe catargul pe care fusese arborată. Ești Tu, mereu, aceeași TU, aceeași ochi arămii, aceleași buze subțiri, năsucul subțire și gropița lui pe partea dreaptă. Aș vrea să te strig dar buzele-mi sunt uscate și frică îmi e să tulbur halucinația liniștii ce îngropă împrejurul într-un întuneric profund. Și parcă aș vrea să-ți mai spun timid, că îmi este dor de tine, de glasul tău, de atingerea ta, Umbră fără Inimă.

 Parcul îmi seamănă mai pustiu azi decât îmi păruse ieri, iar frigul îmi frământă carnea brațelor dezgolite, într-un tremur continuu. E foarte târziu, și m-aș grăbi spre casă, dar ca de fiecare dată, nici acum pașii nu-mi dau ascultare. Același ritm melancolic, parcă mă țintuiește într-o armonie frenetică a amintirilor. Chipul tău creionat în linii subțiri, părul ce nu te ascultă niciodată și ochii mici ce deseori îmi păreau cu mult mai mari, își fac apariția asemeni unei năluci prin aburii ceții ce se ridică răsfirată deasupra lacului. Ești încă vie în mintea mea din care nu cred că am să te pierd prea curând. Și nici nu vreau! Zâmbesc acestui gând cu o satisfacție pe care nu reușesc să mi-o explic. Oare, azi, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Oare azi, cineva s-a interesat de cum te simți, dacă ai nevoie de ceva? Cu siguranță, nu pot ști niciodată, mai ales acum când Timpul a rupt orice legătură picurând zile de liniște și nopți de lacrimi. Romantic, aș spune eu, iar tu mi-ai râde ca în zilele bune când eram copil și… prost. Și inima bate, bate, capul îmi vâjâie, și simt din nou acea amețeală ce-mi cade peste ochi asemeni țesăturii unei pânze de păianjen. Poate dacă…

Poate dacă mă așez pe o bancă și mai aprind o țigară îmi voi mai potoli din pulsul inimii ce tinde să gonească de fiecare dată când te întâlnesc prin gânduri. Poate dacă mă odihnesc un minut, vom putea din nou să mai glumim ca altădată, să schimbăm impresii, să-mi dai sfaturi, ca într-un final să-ți spun că-mi pare rău și că-mi doresc să mă ierți, a câta oară, nici eu nu mai știu. Zilele trecute am citit aiurea un articol în care spunea ceva de genul că femeia care iartă prea mult ajunge să nu mai iubească. Și ai dat like. La început am râs, apoi m-am întristat. Să fie oare adevărat, sunt eu un om imposibil, chiar atât de dificil încât să nu pot să te… În ochii tăi probabil că sunt, cât despre mine, nu știu ce să mai cred. Îmi număr pe degetele amorțite, speranțele ce trec dincolo de noaptea de azi revărsându-se odată cu primii zori de lumină. Cam târziu pentru toate, nu-i așa?

Năluca ta mă privește fix în ochi, încremenind o așteptare înfrigurată. Parcă așteaptă să spun ceva deși eu știu că Tu nu vrei să auzi nimic. Ce pot face altceva mai mult decât să îți Zâmbesc, dar îmi resimt zâmbetul doar ca pe o grimasă a ce ascunde nostalgii din alte timpuri. Te Iubesc dar ruperea ta a lăsat pe jumătate, un gol adânc în jumătatea mea din viața noastră. A lăsat doar partea aceea cu Te Iubesc… și numele tău.

Știi ce mă doare cu adevărat? În relația cu Tine, aveam un plan cu multe steluțe ce trebuia să te facă să te topești în căldura mea sufletească, singuratico!

Mă gândeam mereu că, atunci când ești tristă să te iau și să te strâng în brațe tare. Să te sărut pe nas, pe frunte, pe buze, indiferent, să te sărut până râzi, îmi zâmbești și îmi răspunzi cu o poantă hazlie, cu o tachinare în nota ta obișnuită. Îmi propusesem să nu te mai las să cazi pradă deznădejdii și amărăciunii. Dar atunci (și nici acum) nu te cunoșteam îndeajuns, și n-am știut că tu vei înțelege acest gest al meu ca pe unul nelalocul lui. Asta a fost… În mintea mea de copil prost gândeam că nu pot sta cu mâinile în buzunar privind la tine, la ochii tăi care doar din orgoliu nu lăcrimau. Încercam în felul meu să nu te las să te simți singură alături de mine. Cu toții avem zile proaste, avem nevoie de spațiu și uneori ne mai certăm dar noi am făcut dintr-un nimic, dezastru. Am măturat unul cu celălalt podelele unui loc pe care nu am reușit să-l facem al nostru. Vezi tu năluco, de ce zâmbetul meu, nu e zâmbet în fapt? Te iubesc și duc povara eșecului cu mine ca pe o ambiție personală care mă face să lupt, să cresc, să mă dezvolt. Câteva din cele pe care le-am promis le-am îndeplinit, îmi pare rău doar că nu ești de fel, să te bucuri alături de mine. Atât doar.  Atât doar că mi-ai oprit ceasul, și mi-ai luat tot Timpul din lume. Ce mai există din Noi? Zâmbești? Așa ziceam și eu… îți sunt doar un străin în prezent, o rămășiță a unui an ce l-ai numit pierdut. Îmi pare rău… iubito.

            E Timpul să mă ridic… Aburii îmi îmbracă suflul în lumina palidă a unui felinar rătăcit. Deschid ochii, îmi scutur brațele și pașii înghețați prind a-și urni mișcarea molcom spre casă. Mai am doar câteva minute… Am gândurile curate și mintea obosită. O nouă zi în care mă simt străin în viața mea. Un străin perfect acomodat pe o jumătate de gânduri. Și dacă tai a doua parte am numele întregii povești în culoarea ta preferată… Suntem doi. Perfect, Străini!

Cu drag, Mishuk

 

 

 

Și dacă Dragoste…

 

Și dacă Dragoste…

Eu n-am să sun, nu am să scriu, te voi păstra în taină,
într-un sertar al minții în care mi-am deschis o rană,
Ca pe-o scrisoare veche ce-o simt în piept sub haină,
Tu, Visul Dimineții, întâia-mi cea din urmă, Doamnă.

Zâmbești ferindu-ți chipul, rupând înlănțuirea,
uitând în șoapte numele din sărutări să-l ștergi,
Din mutele atingeri rămase în palme fericirea,
și Albastrul fără valuri… și multe stele reci…

Răpesc mici, vagi iluzii sub brațele-mi greoaie,
acel glas făr de tunet și trupul frag ca de zeiță,
Să-ți simt căldura sângelui și a inimii bătaie,
sub rotunjimea sânului, în sâmburi de dorință.

Mi te ridici ușor, alunecându-mi peste gânduri,
cu trupul curățat divin, de orice fel de Otrăvire,
Bărbia-ți peste umăr, întoarsă în câte alte rânduri,
mi-a frământat Odihna într-un soi de amorțire.

Albastrul viu din care lipsesc doar pescărușii,
se adâncește în focul ce-mi mistuie adâncul,
Te-aș prinde iar de mână să te sărut în pragul ușii,
dar buzele îmi tremură și-mi pierd întreg avântul.

Doar te privesc cu sete, Tăcerea, e în toate celelalte,
mă simți, cât sunt de sigur c-am să mă pierd în Vreme,
Și dintr-o îmbrățișare din Viață treci în Noapte,
lăsându-mi întunericul să-mi cadă peste gene.  

De unde vii, când ai să pleci, ce va rămâne în urmă,
doar gânduri, alte întrebări, scântei sau sentimente,
Numele Meu e astăzi rouă, mâine poate brumă,
o umbră fără chip, adresă și alte semnalmente.

Ți-am ascultat Cuvântul ieri, iar astăzi mi-a fost teamă,
să frâng în vis șirul de litere ce cad supuse-n formă,
Povestea noastră nu s-a scris cum nefiresc, o Dramă,
își joacă personajele dând Dragostei… o normă.

 

… Cu drag Mishuk

Viața ca o pradă…

 

Viața ca o pradă…

Azi nu mai vreau să scriu cuvinte și să mă adâncesc în metafore înșiruite în rânduri versificate, cu măsuri fixe și rimă la final… Azi vreau să scriu un altfel de poezie, în care să îmi măsor Timpul ce a rămas cu răspunsuri la neliniștile ce-mi tulbură odihna nopților târzii.

Și voi începe așa, direct…
Tu, Cetitorule, te-ai întrebat vreodată de ce din momentul în care te naști până în momentul în care te întorci în brațele naturii ce te-a zămislit, singurul tău obiectiv real este acela de a construi?
Unii construiesc drumuri, alții ziduri, dar cei mai mulți trăiesc din vise și speranțe. Speranța unui mâine mai bun ca azi. Împreună construim vieți, și ce e viața dacă nu o înșiruire de cărămizi pe care le așezăm mai cu răbdare, mai cu nervi, cu lacrimi și zâmbete, mereu înainte până la un punct. Da, acel punct despre care nu ne place nicicum să vorbim când în joc e propria persoană.
Am spus mai devreme că toți construim, dar ca să construim trebuie să ne alegem o cale. Și da, calea nu este întotdeauna cea corectă sau pe măsură ce o conștientizăm o alterăm cu multe schimbări mai bune sau mai rele.

Despre mine vreau să cred că sunt în primul rând un Om și apoi Bun, ca la final să rezulte un simplu om bun. Încerc, lupt și mă zbat să nu ridic ziduri, să nu rănesc și să nu dezamăgesc, să construiesc un drum drept și neted pe care pașii celor ce vor să mă însoțească să calce ușor fără riscul de a-și răni gleznele. Și totuși greșesc… Mai ales, greșesc…
Greșesc pentru că nu am toate răspunsurile, pentru că am frici, trăiesc cu teamă, ezit, și deseori răsfrâng asupra celor dragi toate energiile negative adunate asupra oamenilor fără vină. De fiecare dată culeg cenușa unui foc pe care nu reușesc să-l sting în timp util. Sunt neglijent și distrat cu sentimentele celor din jur și asta destramă tot păienjenișul de sentimente pe care mă chinui timp în timp să-l croiesc.

Am ales calea iubirii, să iubesc fără prejudecăți umane, fără limite și fără întrebări. Nu te întreb cine ești, ce ai făcut sau de unde vii. Din momentul în care ne-am întâlnit contează doar cine vei fi și dacă ești dispusă să pui umărul pe perete când zidul casei tremură astfel încât să rămână în picioare. Nu e ușor, dar nici imposibil, pentru că TU nu ești singură. E adevărat că uneori prăbușirea este inevitabilă și atunci unul din doi se stinge. Aduni ce mai e de adunat și îți construiești o altă cale înainte. Uneori oftezi inevitabil, pentru că sufletul uman e întrupat prin sentimente dar… cât poți să te legi de trecut?

O a doua dilemă apare în următoarele trei cuvinte: trecut, prezent, viitor.
Trecutul te-a format, prezentul arată cine ești, dar viitorul? Viitorul este o sumă de necunoscute.
Ieri ai apărut în viața mea și alături de tine am dat drumului meu o nouă direcție. Mi-ai arătat o cale pe care am primit-o și am început să așez cărămizile așa cum Tu dictai inimii mele. M-am împiedicat de multe ori, pe alocuri m-am rănit, dar m-am ridicat mereu și am mers înainte. Simțeam că ești alături de mine și bucuria pe care o numeam fericire îmi sporea puterile în ciuda vremii potrivnice. Ai luptat o vreme alături de mine ciobind în piatră pe alocuri, uneori cu unghiile, alteori cu dinții și câteodată cu inima. Și a Trecut. Tot ieri a bătut și vântul… dând naștere inevitabilului Azi.

Azi, Casa și Drumul sunt doar un morman de moloz… Te caut și te caut, dar nu te găsesc decât prin amintiri. Le adun, le strâng și Țip spre nicăieri. Urletul disperat ia forma unui Ecou surd, ce asemenea unui bumerang, nu face altceva decât să se întoarcă și să-mi lovească înapoi, sufletul. Cu lacrimi nu pot zidi la loc ce a fost iar brațele-mi sunt mult prea moi. Sunt prins în mijlocul vâltorii Trecutului trăind un Azi imposibil, imperfect.

Mâine pare să nu mai știe acel nume de care aș fi vrut să-mi leg destinul și asta mă sperie. Iubesc, și toată iubirea mea e concentrată într-un pumn de semințe pe care aveam de gând să-l semăn pentru tine. Nu mai am nici măcar o umbră după care să alerg, în speranța că dincolo de întunericul ei îți voi regăsi zâmbetul. Mâine de fapt înseamnă niciodată pentru că Tu ai găsit o altă cale și cu siguranță un alt drum.

E atât de obositor să fii om, să exiști, să-ți pese și să iubești. Și totuși, aș putea spune că nimic nu te extenuează fizic și psihic mai abitir ca simpla întrebare De Ce…?
De ce tu, de ce eu, de ce așa și nu altfel, de ce, de ce, de ce….

Prezentul mă arată viu, în putere, dar mă simt prins mecanic într-un corp din care vreau să ies. Mă simt oarecum vânat de neșansa de a-mi găsi drumul potrivit sau poate sunt pe drumul potrivit mie, acela de a merge înainte, singur. Răspunsul îl voi afla curând…

Și de acum ultima întrebare și poate cea mai grea…
Dacă viața e plină de alegeri, de ce nu ne putem alege viața?

 

Despre Zâmbete …

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Despre Zâmbete…

 

M-ai uitat îngerașule, nu-i așa?

Ai uitat că nu demult îți zâmbeam caraghios, precum un țânc ieșit în zi de sărbătoare, la ulița mare, cocoțat pe coama sufletului tău. Eram un nesuferit care, cumva, a reușit să îți amețească răzleț câteva gânduri și o bătaie… de inimă. Eram un copil prostovan care reușea să te surprindă doar prin cuvinte, pentru că altceva…  altceva nu catadicsea să dăruiască în generozitatea lui (he heee!) epică. Pe vremuri, îmi zâmbeai specific genului literar.

Ai să simți că asta a fost demult… iar cufărul uitării și-a ruginit lăcata lăsând armonia lirismului să slăbească ca mai apoi să înțepenească cheițele inimii în dezacord. Un patefon își rumegă în gol o placă veche ce așteaptă doar să fie întoarsă. Unde am pierdut eu, Bibilico, muzica inimii, gândești?

Și da, fiecare ceas a însemnat un secol de durere, înecat în uscăciunea unor lacrimi ce nu mai pot astâmpăra setea din suflet. Mi-e sete de tine, de glasul tău, de ochii tăi, de sânii tăi… Mi-e sete de tine. Și-ți sunt recunoscător că tot datorită ție am învățat să fiu mai viu și să prețuiesc acel Punct de sănătate. Sunt mândru de tot ce ai realizat prin puterile tale, că mi-ai dat un locșor micuț în spatele cortinei, să mă pot bucura și eu în sinea mea că măcar cu gândul ți-am fost alături. La examen.

Sunt gelos… Nu știu de ce, dar sunt gelos. Din teama de a nu te pierde am rătăcit esențialul. Suntem acea narațiune în care cele cinci momente ale subiectului și-au încurcat ordinea. Trebuia ca la sfârșit să-mi spui că mă iubești. La Acel sfârșit al vieții prin care lopătam ca un haotic. Trebuia să fii vesta mea de salvare atunci când brațele aveau să-mi cedeze iar mintea să mă ruineze. Bineînțeles pot bifa încă un eșec cu trofeu (nu-i așa?), pe raftul plin de dezastre din viața mea. Sunt poate doar gelos, fetiță dragă… și nu știu de ce.

În ceasul de pe urmă, îmi port aminte fiecare dimineață în care mă trezeam și îmi spuneam: mâine vei fi aici și mai e puțin până mâine… Pentru totdeauna. Și azi mi-am spus la fel doar că din subiect, m-am dat singur afară din propoziție. Două puncte și două paranteze, ghici ce e, că LoL nu e sigur.
Ești prost! ai să spui Tu, și eu am să te cred. Dar nu suficient de prost încât să nu-mi port masca de om fără orizont.

Trec ceasurile îngropate în minute. Trec minutele ca gândurile și nasc zorii. Ce facem noi în zori? Zâmbim. Dar nu ca și cum ne-am zâmbi unul altuia pentru că e soare, pentru că e primăvară, pentru că plouă și pentru că iubirea ne aprinde inimile de dor, ci pentru că e o altă zi în care trebuie să ieșim din casă.

Și eu te Iubesc!!! Nu îmi imaginam că îmi va lipsi vreodată simfonia modernă a acestor patru cuvinte. Dar da, îmi lipsește. Eu Te Iubesc. Dar nu-mi mai amintesc dacă ți-am spus vreodată… cu inima. Nu mă blestema în gânduri că nu sunt PERFECT. Îmi doresc mai mult, mai bine. Îmi doresc să retrăiesc speranța acelui azi pe care să nu îl vând niciodată pe amăgirea unui mâine. Te iubesc și pentru că Tu ești frumoasă, strălucești, și fiecare pas ce-l lași în urmă întoarce priviri. Tu faci Universul să existe. Universul meu, care nu este neapărat unul mare, cu multe galaxii. Tu ești Universul meu iar Eu sunt toate stelele ce se sting.

E dimineață… Mishuk, deschide geamul, zâmbește-i cu inima, cu sufletul și lasă toate gândurile rele să zbiere afară rând pe rând… Poate Zâmbește și EA…

Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

 

Ciclul: Tu, Eu… Despre Noi și toate celelalte

Poemul 5:

Scrisoarea pe care nu ne-am scris-o niciodată…

Nu ai de ce să-mi știi (nicicum!) aceste gânduri, le-am risipit în voalul unei ploi târzii,
Străină-mi ești de orice veșnicii în rânduri, sub praful stelelor ce scade în nebule pustii.
N-ai fost aici să-mi numeri pașii fără vină, ce-am adunat în tumultul iubirii fără fond,
Când sacrificiul inimii a prețuit mai mult de-o rimă, mi-ai sângerat cuvintele opac, în rond.

Poemul cere în alte feluri dare, sacrificii, să nască chip și trup în mintea unui ochi obtuz,
Cad slovele în non-sens, se pierd în joc de artificii, pe orizontul strâmt al unui univers confuz.
Ce lupte dau pe frontul alb din foaie, penițele ce unduiesc în litere, cerneluri învechite,
Când inima își poartă în suflet crudele războaie, cuvintele se frâng pe buze, nerostite.

Ce sprijin mai găsesc acum, sub tâmpla cătrănită, de gânduri, de furtuni ce nasc rumori,
Când lacrima din ochi, pe gene, pare a fi pornită, tot mai rămâne o noapte albă până-n zori.
N-am cum să leg destinele ce-n sorți au fost ursite, pe prundul unui vis născut în timp, de dor,
Cum cele sfinte cer, amar, a fi afurisite, așa și masa noastră joacă tot mai scurtă de-un picior.

Zâmbesc atât de fals și rar în aste timpuri, străinul din oglindă pare a nu mă recunoaște,
Am ridicat în jurul meu atât de înalte ziduri, încât nici Primăvara în suflet nu-mi mai naște.
Închis-am porțile uitând să faur și o cheie, dând nopții doar, fereastră spre un alt apus,
Cernindu-mi așteptarea în foc, făr-de scânteie, în resemnarea unui punct pe care nu l-am pus.

Tic-tacul unui ceas ce rupe o margine a vremii, în pieptul meu își caută adânc acea culoare,
Să smulgă dragostea din nou, din gheara iernii, ce ți-a închis icoana prin nu știu ce sertare,
Aș vrea să-ți mângâi chipul cu cea dintâi privire, să-ți văd acele semne făr-a le ști vreodată,
Să pot închide plicul, nici gând de împotrivire, ultimei Scrisori, ce am scris-o niciodată.

Cu drag, Mishuk...