Te-ai întrebat vreodată…

 

Te-ai întrebat vreodată de ce în loc de gânduri,
nu ne așezăm la masă, vorbind mai pe înțeles,
Să nu-ți mai vând  iubirea, colorată în rânduri,
când zorii se revarsă, pentru un zâmbet șters.

De ce trăim Destinul, dând chip singurătății,
când Tu, la fel ca mine, împarți același vis,
Plătim cu lacrimi prețul și dreptul libertății,
fugari din viciul dragostei pe care l-am respins.

Te-ai întrebat vreodată cum ne ridicarăm ziduri,
cum ne-am furat din stele amarul nopților târzii,
Cum chipul nostru tânăr, s-a îngropat sub riduri,
îmbătrânind în suflete dorința de a se iubi.

De ce lăsăm Tăcerii, dreptul de a decide,
de ce atâta teamă să recunoști cum simți,
Când Dragostea te mistuie și nu o poți ucide,
chiar de-ți ferești privirea, nu vei putea să minți.

Te-ai întrebat vreodată, sub munții de durere,
de mai poți găsi lumina ce naște-n zori de zi,
Tu mă țineai de mână când povesteam sub stele,
noi, veșnic împreună, și poate doi copii.

Furtuni plânse și vânturi ne țin închiși în Toamnă,
ne acoperă cu frunze ursita scrisă-n cărți,
De-mi vezi aceste gânduri, mult prea iubită Doamnă,
îți voi strânge în volume absența multor nopți…

 

Portretul unei Muze

 

Mi-ești încă tânără. O floare, ce nu-și cunoaște anotimpul,
Ce în tremur crud și alb înalță trupul fraged înspre soare,
Ai apărut când poate, pentru tine, clar, nu sosise timpul,
Să-ți scuturi boabele de rouă, când primăvara geme de răcoare.

Nu spun nimic, dar din tăcere, parcă îmi citești în gânduri,
Apoi Zâmbești privind prin geam, spre nicăieri anume,
Ți-aduni cuvintele și le pictezi suav, în câte zeci de rânduri,
Gravând cu nonșalanță Ecoul surd al unui val în spume.

Ai picurat pe note albastrul unei simfonii de seară,
Cedând Amurgului scânteia unui întuneric blând,
Ștergând pe chipul semilunii zâmbetul de ceară,
Te-ai așezat cuminte, pe tâmple, într-un descânt.

Ai plămădit în mine ispita unui gând fără culoare
Ești umbra a cărei șoaptă îmi freamătă vibrant în trup,
Când orice mângâiere o simt febril, precum o sărutare,
Ești sămânța unui univers din care nu vreau să mă rup.

Mi-e noaptea prea senină, iar somnul s-a pierdut departe,
Nici zorii n-au răbdare să mai întârzie vreun ceas,
Înlănțuită-n versuri te-aș închide într-o carte,
O temniță a cuvintelor prin care să-mi dai glas.

Te-aș închide într-o oglindă, cu margini marmorate,
Într-un perete alb, din care să-mi inspiri oricând,
Să-mi stăpânești neantul unui vis ce ne desparte,
Să-mi oglindești iubirea de care mă ascund.

 

Tot ce-ți spun acum (uită până mâine)…

 

Mi-aș așeza dorul în rânduri în aste vremuri fără soare,
Dar în tăcerea unor gânduri, de unde Timp să-ți cer iertare…
Ți-ai ferit chipul din fereastră, ai stins speranța așteptării,
Și tot ce-a fost în viața noastră, s-a dus pe apele uitării.

Lipsit de-o urmă de lumină, când toate sunt târzii, pierdute,
Când numai stelele animă, Tăcerea unei plângeri mute,
Pe caldarâmul fericirii, nisipul spulberat în praf,
Poartă speranțele iubirii spre Fum, Tărie și Taraf.

Înec amarul, dar otrava înveninează întregul cuget,
Oricât de adânc ar fi paharul, nu pot să mi te scot din suflet,
Nici fumul gros ce-mi frânge pieptul, zdrobind a inimii bătaie,
Nu-i smulge Dorului acceptul, de a mă Curăța în ploaie.

O scripcă veche lin doinește, amurgul unei mari iubiri,
Notă cu notă, îmi dănțuiește umbre de lacrimi în priviri.
Doresc să mor, Azi pentru Mâine, de nu există altă cale,
Să-mi frâng dorințele febrile și dorul mângâierii tale.

E frig și viața nu cuvântă, pe străzile pustii din suflet,
Doar Vântul parcă-n șuier cântă, amarul unui veșnic plânset.
Pășesc fără de  țintă în zare spre necuprinsul Orizont,
Ca un soldat ce-n dezertare a nimerit același front.

Atâtea amintiri cu Tine, se dezlipesc acum din Noi,
De unde atâta Rău în Bine, de ce împărțim totul la doi…
Te-ai dus, și mi-ai răpit iubirea lăsându-mi doar Melancolii,
Cum ți-am promis, ai nemurirea, în toate Nopțile Târzii…

 

Poemul Decăderii

Printr-o fereastra întredeschisă, când vântul joacă între perdele,
Transpune-mi simfonia scrisă în false tonuri de Tăcere.
C-un joc apatic de lumină dezbracă-mi ritmul de culoare,
Pe care Tu, Tu, Lună Plină, îl nuanțezi într-o chemare.
Curăță-mi glasul de durere, închide-mi ochii, creionează,
Orchestra, întregul cer cu stele, un Felinar și ploi, dansează,
Deschide-mi inima ce rabdă doar amintiri și așteptări…
Mă voi trezi lipsit de grabă, cerșind Destinului urmări.
Mă îmbrățișează în suflet ceața, când dintr-o pipă-mi fumeg gândul,
Atât de ieftină îmi simt viața, atât de drag îmi e pământul,
Din Focul fără de scăpare, de voi renaște iarăși viu,
Împrăștia-voi peste mare, cuvintele ce-mi sunt sicriu.
Voi înălța pe note surde, Iubirea veșnică într-o carte,
Când zorii unei zile crude, cu sânge alungă blânda noapte,
Îți voi cere să mă lași, pe buze, să îmi așez un vechi sărut,
Când ai fost singură între muze, iar eu un Demon din trecut…

De departe, Tu…(Un Voyeur)

 

S-au strâns atâtea gânduri lipsite de răbdare,
dar calmul tău ascunde, absurd și nefiresc,
Sub liniștea firavă, când zâmbetul dispare,
un potop de lacrimi ce nu se mai opresc.
N-ai glas să rupi tăcerea sau să ridici vreo piatră,
din inimile goale de care te lovești,
Îți porți grăbită pașii pe o linie surpată
de vocile din suflet ce-ți spun să îl iubești.

Pe străzi pustii în noapte, sub cerul plin de apă,
îți scuturi de tristețe privirea în zadar,
Te rătăcești prin șoapte, căutând speriată,
lumina salvatoare a vreunui felinar.
E groaznic de întuneric, când vrei singurătate,
când ca doi străini împărțiți același pat,
Aștepți să închizi ochii, să te trezești departe,
într-o viață în care era demult plecat.

Printr-o fereastră mică, din zori, de dimineață,
îți urmăresc cu gândul, destinul nesfârșit,
Cum îți faci cafeaua sau ceaiul fără viață,
sorbind dintr-o țigară, momentul liniștit.
Cu o mișcare rece, strângi părul de pe tâmple,
iar ochii tăi revarsă sclipiri spre nicăieri,
Și cazi îngândurată, sperând să se întâmple,
o zi caldă cu soare, ceva mai mult ca ieri.

Aș vrea să-ți vin aproape, să îți răpesc durerea,
să-ți pun din nou pe buze un zâmbet fericit,
Dar inima mi-e înfrântă și îmi îngrop tăcerea,
din prima zi în care m-am îndrăgostit. 
Ferit după perdele, mă mistui plin de gânduri,
îmi freamătă în suflet dorința de a-ți vorbi,
Mereu lângă fereastră, scriindu-ți mii de  rânduri,
lacrimi în cuvinte, fără ca tu să știi.

S-au strâns și-n mine gânduri ce nu-și mai au răbdare,
când la fereastra ta, luminile s-au stins,
În liniștea absurdă lipsit de orice culoare,
sorb dintr-o țigară o nouă zi, învins.
A mai trecut un Azi, așteptând un Mâine,
e timpul să las viselor să-mi nască noi povești,
Să întâmpin Primăvara cu gânduri mai senine,
în care fără astâmpăr, exiști și mă iubești.

hqdefault

Oglindirea unei Muze

 

Mi-e frig adânc și tremur tot, în colțul meu uitat de lume,
Pe-al cărui negru Orizont, ești ca o stea difuză, ce arde fără nume,
Stropind în largul întuneric, un freamăt galben, un licăr de lumină,
Întregul meu imperiu luciferic, mi se cutremură în vânt, suspină.

Ai răsărit târziu, deasupra unei mări întunecată la vedere,
Ce spumegă în patru zări, nemângâiată, în valuri de tăcere,
Lovind absentă, în stâncile ce ridicau adevărate ziduri,
Înveninându-mi sufletul, cărunt pe tâmple, rupt de riduri…

Mi-am ridicat din valuri spumele ce măturau cernit nisipul,
Mi-am curățat de umbre și de zbucium, Liniștea și Timpul,
Mi-am așezat în gânduri o ordine senină a firii ancestrale,
Să nu te simți străină pe țărmul destinat împărăției tale.

Cine ești Tu, de unde vii, ce vrei să schimbi, acum nu mai contează,
Știu doar că într-o bună zi vei fi aici, și cerul parcă mi se luminează,
Gonind din noapte întunericul și pâcla ce-mi îneacă albastrul din privire,
Doar revărsând seninul, cu primăvară-n glas și mângâieri sublime

Citindu-mă de undeva departe, te simt țesând pe cerul nopții, un șuvoi de stele,
Legând cu ițe dor și alte mii de șoapte, ți-ai cununat povestea-n gândurile mele,
Cu un zâmbet numai, într-o oază vie, pictată parcă în murmur de cuvinte,
Îmi mistui călimara, îmi mistui suferința, îmi mistui cele sfinte.

 

46564700-1246927298

Scrisoare către o Cititoare

 

Se îneacă Luna într-un val sublim de întuneric,
lăsându-și înserarea sângerândă, grabnic peste zi,
Și căutarea mea sfârșește murmurând în vers poetic,
pe lângă felinaru-ți unei alte, străine, poezii.
Atât mi-e voie dat, să-ți scriu cuvinte înșiruite,
pe albul infinit, în nudul unei foi veline,
Pe care toate gândurile zac, cu grijă înlănțuite,
sub gerul unei ierni ce a înghețat orice suspine.

A mai trecut o zi fără să-ți știu măcar un nume,
iar noaptea nu-mi aduce încă, vrednic un răspuns,
Privesc nemărginit același colț, ferit de lume,
în care steaua unui Noi, lumina și-a ascuns.
Străini lângă fereastră însămânțăm frânturi de gânduri,
le scufundăm apoi în fumul aspru de țigară,
Și ne-întrebăm oftând de unde vin aceste rânduri,
și dacă suntem noi, doar halte, în calea unui tren de seară.

Singură, ți-e teamă să-ți deschizi prea larg fereastra,
să nu te-nghită umbrele în tăceri de dor nebun,
Să îți inunde sufletul și mai pe urmă, toată casa,
cu o dragoste târzie, să-ți facă viața scrum.
Cine-mi ești Tu, scrisoare fără nume, fără timbru,
fără petale îți oferi sublim poziția de muză,
Ispita unui zbucium ce îmi grăbește parcă Timpul,
și-mi soarbe Șoapta nerostită aprig, de pe buză.

Cine ești Tu, Străino, sălbatecă ființă,
ce te înfrupți din liniștea unui nebun nocturn,
Și arzi avid în mine un gând de neputință,
răspunsurilor tale să le deschid un drum. 
Scrisoarea mea sfârși-va sub a Ta privire,
fără să îți văd ochii cu care-mi vei citi,
Banalul din cuvinte și teama din simțire,
tremurul Speranței că poate vei zâmbi.

favim-com-35724