Ea, mereu în gânduri…

 

Ea, mereu în gânduri…

 

S-a ridicat mică din frunze fără s-aștepte-n urmă vântul,
Norii au rupt cerul în două sub ploile ce-i scaldă gândul,
Privirea Ei, două mărgele, două sclipiri ce frâng înaltul,
Legată fiind printr-o codiță ce-o împiedica să facă saltul.

Cu chip rotund, galben în mare, roșind timid în obrăjori,
Se scutură zâmbind spre soare, surata ei mai mare-n nori.
Azi a învins înc-o furtună dar parcă vremea i-a venit,
Să încerce o nouă aventură în orizontul infinit.

Se frământa plină de gânduri ce o așteaptă pe pământ,
Niciuna din cele plecate nu mai întoarse vreun cuvânt.
Privea cu teamă și dorință apusul ce cădea în zare,
Se hotărî să mai amâne, nu e suficient de mare…

 

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

 

Doi. Noi…

 

Doi. Noi…

Aceeași masă veche, două scaune, mult întuneric fără noi,
povești ce și-au trăit în vremuri vechi, pe rând, dezamăgirea,
și-o cană de cafea ce se împărțea cu multe zâmbete la doi,
poartă ecoul unei vieți din care azi a mai rămas doar amintirea.

Nu spun nimic cuvintelor ce cad umbrite în lacrimi de argint,
ca toate ploile ce-ai adunat sub genele atinse de tăcere,
inspir adânc, prin visele în care tot mai rar te văd și simt,
suflarea vie a dorului ce arde-n piept, lipsit de mângâiere.

Mi te păstrez într-un sertar al inimii fără să am cumva regrete,
mi-ai desenat un cer pe care albastrul nostru încă nu s-a stins,
tot de la tine am un ceas ce-mi șiruie destinul alb, pe un perete,
în fiecare vers pe care sufletul din mine încă nu l-a scris.

Aceeași masă veche, două scaune și zorii unei alte zile fără tine,
priveam prin geam cum timpul a dat uitării iubirea dintre noi,
eram pierdut, străin de tot, până te-am regăsit trăind în mine,
și-atunci am înțeles că despărțirea nu-mparte dragostea la doi.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

Știi… mi-am dorit cu toată inima o altă poezie,
cum poate niciodată în versuri nu mi-ai fi citit,
să dau glas amintirii cu a mea melancolie,
să-ți luminez privirea când zorii te-au trezit.

Da… m-am gândit la tine în orice ceas din noapte,
cum să îți așez în rânduri blândețea ochilor iubind,
la taină am stat cu Luna, să-mi spună despre toate,
să-mi spună că ești bine, că te-a văzut zâmbind.

Cât ești Tu de frumoasă, nu pot scrie-n cuvinte,
ce rost o colivie când zborul ți-este drag,
când soarele și cerul îți sunt la fel de sfinte,
cum năzuiești speranța de a mă regăsi în prag.

Am fost și am să rămân aici, să te-aștept, știi bine,
chiar dacă voi încărunți precum un vechi bătrân,
te voi picta în poezii cu drag, și azi, și mâine,
din Timpul care trece, ce oameni mai rămân?

Te văd parcă prin rânduri, citindu-mă departe,
prin visele ce-n gânduri mai poartă amintiri,
poate din întâmplare vom cere aceeași carte,
să ștergem pe copertă praful unei vechi iubiri.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk…