Nu vreau să pot să-ți mai vorbesc despre iubire,
ce legături mai țese între noi acest cuvânt,
Cazi umbră unui vis învăluit în nălucire,
vibrând pulsul tăcerii fără deznodământ.
Îmi lași Nopțile Albe să-mi umple călimara,
în lacrimi fir de viață mi te așez în rând,
Luptând cu mine însumi când mă răpune Fiara,
icoana ta, în suflet, mi-e casă și mormânt.
Nu știu să-ți fiu în gânduri Viteazul din poveste,
ce doar șoptind te înalță spre un albastru pur,
Puterea unui Mâine ce duce peste creste,
forjându-ți Orizontul într-un nou contur.
Atât îmi sunt de simplu, încât privirii tale,
nu-i dai preț de o clipire un tremur șopotit,
Purtat mă simt de doruri, dar nu-ți mai ies în cale,
să nu-mi împiedic pașii de punctul din Sfârșit.
Nu vreau să-ți fiu povară sau un Apus de Soare,
când răsăritul fraged mai urcă prin priviri,
Dar îți voi fi în preajmă, o veșnic non-culoare,
o barcă de salvare, vâslind prin amintiri.
Candela ce-ți topește, mustind aieve feerie,
c-un licăr de lumină, durerea, fumegând a vis,
Va murmura povestea într-o altă Poezie,
nu Eu, nu-mi va fi mie sortit ce-ți este scris…
Melancolii Nocturne 