Dintr-un sertar…

 

Sfioasă parcă-mi tremuri, închisă-n colivie,
fără întrebări absurde, nu cauți un răspuns,
Ferești timid sub palmă, golul din hârtie,
din care un om de gheață o inimă a smuls.

Nu ai să-mi dai cuvinte, doar adieri suave,
de șoapte înlănțuite în subînțeles sumar,
Și toate cele sfinte se sting în tonuri grave,
când sub clipiri de gene arunci ultimul zar.

Azi nu-mi mai ștergi pe frunte sudoarea înrobirii,
nici prin zulufi nu-mi cauți cornițele drăcești,
Te mulțumești în gânduri, în pragul despărțirii,
să îmi săruți pe tâmple sfruntatele povești.

Îți stă atât de bine în albul lungii rochii,
pe care nu mai picură venin dintr-un condei,
Din răutăți nocturne, un suflet pus pe șotii,
te-împinge spre decizii pe care nu le vrei.

Știi, ușa mi-e deschisă, nu o mai încuie nimeni,
doar vântul o mai gâdilă într-un scârțâit anost,
Destinul ne desparte scurtându-ne de pinteni,
dar nici să pleci nu-ți vine, să stai mai are rost?

Pe-un scaun în cămară, te lași pradă tăcerii,
cu ochii calzi, în lacrimi, ofrandă-mi lași în dar,
O îmbrățișare scurtă, când luna în pragul serii,
Melancolii Nocturne încuie într-un sertar…

 

Din nou, Acasă…

O lumânare vie, ce își consumă ceara, pe podul unei mese, plăpând arde mocnit,
Când, ca un hoț de vise, ți-aș spune bună seara, dar simt că e târziu și cred c-ai adormit.
Mișc pașii în tăcere, dar prea sunt plini de apă, un scârțâit mecanic și un ecou absurd,
Rup umbrele înghețate pe albul care rabdă, nemărginita liniște în care mă ascund.

Dau să-mi așez cu grijă, pe un scaun lângă margini, haina-mi ponosită de relele trupești,
Să pot să-mi aprind pipa din resturi vechi de pagini, în care năluciră bastardele povești.
Nu mai sunt Eu, același, cărbune frânt în palmă, a cărui frunte veșnic, pleca sub obidiri,
Acum am ochii limpezi, privirea mult mai calmă, de-mi răscolești trecutul cu veșnici amintiri.

E cald, încă în cămară, dar focul cere lemne, și-n sărăcia noastră adusei tu vreun vreasc?
Resimt acea povară, a iernii fără semne, ce sufletu-mi îngheață când gelozii se nasc…
Nu s-a schimbat nimic în cămăruța noastră, același praf de stele se scutură prin jur,
Același ger năprasnic ne suflă în fereastră, stâlcind lumina pală într-un abis obscur.

Pe albul lung de-o viață, stai prinsă în perete, icoană a unei speranțe ce nu m-a întâlnit,
Și-n foaie printre rânduri, strecori mereu regrete, avându-te în gânduri ce mult te-aș fi iubit.
Un gramofon romantic îndoaie în surdină, linii de vioară sub resemnări târzii,
O notă muzicală ce adânc mă-înclină, mă-ntoarnă înspre lume, să vărs melancolii…