Noapte Bună

Închide ochii, de-i târziu… ce rost mai au atâtea lacrimi,
Cuvintele nasc dorul viu și-ți lănțuie sufletu-n patimi…
Zâmbești, dar zâmbetul de azi nu mai e cer de vreme bună,
Încerci să te ridici când cazi, dar cazi din nou oftând spre lună.

În întuneric ești o stea dar soarele ce te încălzește,
A risipit căldura sa și dintre nori nu-ți mai lucește.
Te simți străină între rânduri de vise șterse de culoare,
Lași spaima să îți nască-n gânduri c-ai fi din cele căzătoare.

Plouă pe ochii tăi furtuni al căror vânt turbat vuiește,
Sub rug, văpaia-n doi cărbuni, pâlpâie stins, abia mocnește.
Ce e iubirea, unde pleacă, cum a trecut și cât a stat,
Răbdarea parcă nu-ți mai rabdă o mângâiere, un oftat.

Sub sânul stâng se ofilește o inimă demult, mai caldă,
Și țipă, zbiară, vrea, iubește, se mistuie sperând să ardă,
Întregul trup cu chip plăpând, să aparțină iar iubirii,
Cu sânge de petale-n gând s-au dus pe rând, toți trandafirii.

Te scutură de false rele, dă-ți umbrele jos de sub tâmple,
Ești mult mai sus de alte stele și multe inimi vor să-ți cânte,
Ascultă vocile ce-n suflet bat ca într-o poartă ferecată,
Lasă lumina albă în cuget să smulgă în veci acea lăcată.

Închide ochii și visează seninul unei ploi de vară,
Căci din neant se colorează năluca unui chip de ceară.
Pierde pustiul amintirii ce urlă ca un lup la lună,
Și dă-i un nume povestirii, dar până atunci, hai… Noapte Bună.

 

Doar Tu (Rugăciune)

 

Azi mi-am ascuns sufletul în palmă
Ca un Răspuns, ce îl privești cu teamă,
Azi mi-am închis în tine, inima în tăcere,
Cu lacrimi prinsă-n mine, în versurile mele

Ești tu…
Un val, în spume Tu,
Ești tu, ești tu…

Dar tu, te-ai stins fără un rost anume,
Lăsându-mi scris, cuvinte ce n-au nume,
Cerneala ta, în verde, se lasă scursă-n ploaie,
Când nimeni nu îmi vede tăcerea albă-n foaie

Doar tu…
Mă strigi pe nume, Tu,
Doar tu, doar tu…

Azi ți-am smuls, cea dintâi petală,
Cu șoapte ți-am uns, a sufletului rană,
Și te-am închis cu grijă, să ai a mea tăcere,
Ți-am tăinuit prin vise gândurile mele.

Iar tu…
Te pierzi de mine, Tu,
Iar tu, iar tu…

Și eu, mă sting, o umbră în întuneric,
Atins de frig, privesc spre astrul feeric,
Ce-mi picură-n peniță amarul negru, crud,
Pe foaia albă scrisă, îți stă ecoul surd.

Dar Tu…,
Vrei azi din mâine, Tu.
Tu doar tu, eu pot să… nu.

 

Spune ceva…

 

Întunericul a învins cea din urmă vâlvătaie…
E târziu ca să mai tulbur amorțirea din odaie,
Sub o mantie de vise ce îmi apasă suflul greu,
Rugăciunea vag se pierde în căutarea unui zeu.

… Liniștea difuz îmbracă varul zidurilor goale,
Fără somn, fără cuvinte, fără semne de întrebare,
Doar privind Tăcerea surdă unde gând de gând se leagă,
Inima-mi vrea să te ascundă, în rătăcirea ei pribeagă.

Nu mai vrea să rabde dorul dar nicicum să dea uitării,
Zbuciumul lăsat în urmă, pradă foamei, resemnării,
Când pe cer răsare Luna, când sub stele suflă vântul,
Își dezlănțuie furtuna, numai să-ți simtă Cuvântul.

Amintirile curg ploaie pe obrajii rupți de viață,
În pahar încă topește restul unui cub de gheață,
Fumul acru de țigară parcă-mi țese rând în rânduri,
În cămara în care Noaptea mă încuie între gânduri.

Pe pereți mai joacă umbre, când și când, înșelătoare,
Mai trezesc câte o speranță care, fără sorți, dispare,
Mă aruncă-n val dar valul se zdrobește în mal, de stâncă,
Lăsând doar un gol în suflet, rană rece și adâncă.

Rană ce-nvechește trupul tot mai obidit de zile,
Tâmplele sunt tot mai albe, fanteziile senile,
Mâinile se frâng în tremur sub privirile pierdute,
Ochii mi se închid sub glasul… așteptărilor absurde.