IV Simt

IV. Simt... Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre, 
ce traversează noaptea, 
luminând cu lampa palidă, 
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.

Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența 
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.

Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări 
prin care soarele
trecea-n secret. 

Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.

Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!

Cu drag, Mishuk

ei


III. ei


Fecioară,
tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci
ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,
în întunericul ce crește,
ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.
Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,
înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,
stând întins pe patul nostru de vise,
îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri,
hotărât să regăsesc chipul singurei femei
pe care lumina nu clipește
iar timpul o dezbracă de secunde..
Un singur cuvânt îți este scris în pupile,
și naște, și moare într-o clipire,
răsfirându-se prin viața mea, adânc,
înăbușind pașii următoarei primăveri,
ce pare că azi, prin tine a renăscut.

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,
nici delirul în zbuciumul profetic,
nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite
însetate de sânge,
flămânde în carne,
nu mi te pot lua.
Să nu-mi atingi acest sărut,
pentru că…
poartă o lacrimă înăuntru.
Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

Cu drag, Mishuk
Fiery infinity symbol with light feather of bird from blue bright flame on black background.

Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk

Balada unui poem ucis

Balada unui poem ucis

Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.

Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.

Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.

Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.

Cu drag, Mishuk

Strigă-mă!

Strigă-mă! (în pași de vals)

Zâmbești și azi într-o icoană mută,
citindu-ți gândurile închise în sertar,
trăiesc întunecatul crud coșmar
al unui dor ce parcă nu vrea să te ascundă.

Știi câte lacrimi curseră în zadar
din ochii ce simțiră această soartă crudă,
câte tăceri am scris când inima te-ascultă…
sub umbra unui palid lampadar.

Te-ai dus cu visele uitându-mă într-o gară,
prin care trenul dragostei nu a mai oprit,
o haltă părăsită a inimii ce nu și-a mai dorit
alt Răsărit în cea din urmă seară.

Trăiesc același veșnic anotimp,
un anotimp al amintirilor, al nopților de ceară,
când parcă toată disperarea în mine zbiară,
tu ai plecat, iar eu aștept să fiu găsit.

Inima îmi zice c-ar fi timpul să te las,
ai calea ta acum, spre alte zări,
un far străin, pe țărmul unei alte mări,
te luminează în cuvinte fără glas.

Curând vei pune capăt fără de urmări,
destinului ce te întoarce pas cu pas,
luând în sensul invers acelor de ceas,
căldura ultimei îmbrățișări…

Cu drag, Mishuk

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk

Peniței mele…

 

Peniței mele…

De la un capăt la altul te înșiri pe rând,
legând forme rotunde ca în zile cu soare
când zâmbetul tău e doar o unduire mlădioasă
peste care luneci precum o mireasmă proaspătă
de pepene galben.
Atunci mă topesc și eu (sub valsul tău)
asemeni unei cupe de înghețată,
în linii arămii de caramel,
învăluind vocalele tale
în siropul de zahăr al unei frenezii duminicale.

În alte zile buchisești litere ascuțite
al căror ecou se rupe-n consoane
ce mă pătrund până în măruntaiele sufletului,
cernind ploi reci, cu iz de furtuni,
ce mătură sub ropotul strident fiecare mal
ce îngustează drumul nostru către înserare.
Atunci cerul meu e negru,
iar pustiul strălucește fără de lumină,
doar din jarul ce mocnește
sub cenușa semnului sub care m-ai născut.

De la un capăt la altul mâzgălești pagini goale,
vărsând din cerneluri, mai vechi și mai noi,
cuvinte diforme în anotimpuri vocale,
legate într-o carte în care ce dai, nu iei înapoi.
În alte zile strângi rânduri din basme uitate,
copilul din tine parcă trăiește povești,
te-împrăștii în joacă visând mai departe,
prin glasul iubirii sub care trăiești.

Din toate Tăcerile am ales să-mi dai nume,
o bătaie a inimii într-un vârf auriu,
îmi zgârii prin suflet amintiri fără urme,
din toate cuvintele ce-mi sunt azi sicriu.

Cu drag, Mishuk

 

Glasul Sufletului…

Glasul Sufletului…

Coboară Noaptea peste gânduri cu ploi de stele albe-n vânt,
Așez Tăcerile, în rânduri, din ochii tăi ce încă plâng.
Când urcă Luna peste toate speranțele ce le-am pierdut,
Doar glasul inimii mai poate să vindece un suflet rupt.

Când urcă Zbuciumul în fire, ne țesem visele în alb,
Când nopțile sunt alte zile, când frigul doar ține de cald,
Coboară Liniștea-n cădere, cuvântul tău scade în avânt,
Ce doruri fără mângâiere, tu le trăiești iar eu le cânt.

Coboară-ți Pasul cu iertare pe drumul unui crud destin,
Sau fii cu mine Călătoare pe o cale cu un cer senin.
Când urcă în Amintiri ecoul acelui glas ce îți zâmbea,
Încearcă Tu să fii Eroul și dă-mi puterea de a-ți fi stea.

Cu drag, Mishuk

Visul unui om mărunt…

 

Visul unui om mărunt…

Nu te cunosc de fel cum te pictez în rânduri,
din când în când mi te așezi cuminte în calendar,
cerneala ta mă picură în noapte peste gânduri,
iar visul este veșnic vrednic, un galben felinar.

Mi-ai scris la ceas târziu o altfel de scrisoare,
din nou fără de timbru, plic sau puncte de final,
urme de scrum, miros de fum și dorul care doare,
acoperită în frunze, o filă albă de jurnal.

Nu te privesc ca pe un semn ce naște o întrebare,
dar ne desparte o umbră, doi pași, cuvinte care tac,
și doar neliniștea mai poate să schimbe în culoare,
non-sensul anotimpului ce-n gri ne-a îmbrăcat.

Doi oameni de zăpadă ce-și pierd îmbrățișarea,
câtă funingine în ochi am stors din doi cărbuni,
când zorii deschid zările adâncă-i depărtarea,
albastrul pal adulmecă o nouă zi de luni…

Am întrebat tăcerile și frigul ce arde prin cămară,
de mi-au adus vreo șoaptă în acest cumplit război,
poate că-n cazul nostru răbdarea-i doar o fiară,
ce mușcă adânc, la sânge, cratima din Noi.

Mă lași să-ți fiu copacul pierdut de-orice pădure,
ce plânge dorul frunzelor ce astăzi nu-i mai sunt,
prin ramurile crude vezi cum vântul lasă urme,
în negrul unui suflet, un vis de om mărunt…

Cu drag, Mishuk

 

 

Scrisoare…

 

Scrisoare…

Din ceas târziu, pierdută-i vremea, simt ploi lipsite de culoare,
Un tren cu fumul tot mai negru, alunecă spre margini goale,
Prin vânturi răsfirând iubirea, cernind în suflet doine triste,
Un gol adânc ce despărțirea i-a dat un sens, rol, să existe.

Din ceas târziu, sub lună plină, cu pas lipsit de umbră-n rând,
Adulmec liniștea senină, dar zbucium greu îmi port în gând,
Îmi este dor să-ți spun pe nume… printre străini, străin sunt Eu,
Oameni puțini, dar ce de lume și nici un frate în graiul meu.

Din ceas târziu, sărmană Mamă, te scriu în limba noastră sfântă,
Așez în versuri munți de teamă din care un caval te cântă,
Așez în lacrimi de cerneală albastrul Dunării de-acasă,
Jelind pe ultima vocală, ecoul mării, încet, revarsă.

Din ceas târziu, îți caut chipul ce se întinde-n zori și-n zare,
Vopsită în patru anotimpuri ești veșnic caldă, primitoare,
Senină când e zi cu soare, tomnatică-n melancolii,
Cu glas de privighetoare când viscolul suflă-n făclii.

Din ceas târziu, trecută-i vremea, în vers, am rupt frânturi din tine,
Din culmi, pe tâmplele scrobite, scobori în șipot, cristaline,
Atâtea lacrimi neînrobite prin codrii verzi fără stăpân,
Nu te-am uitat măicuță dragă, îți sunt copil, al tău Român.

Cu drag, Mishuk