Se mai întâmplă să….

Se mai întâmplă să….

… Un vânt, parcă turbat, dar jucăuș, sfârteca liniștea nemărginită, dând ocol și răscolind din timp în timp covorul arămiu al frunzelor căzute. E o noapte târzie de octombrie, cu o lună imens rotundă, intens luminată și un covor de stele pe un cer limpede sub care vara încă se ceartă cu sora ei mai veche și roditoare însă blândețea acestei toamne parcă mângâie natura în liniștea ei.

Un huhurez își fâlfâie aripile zgomotos în vecinătatea ei. Ana, întoarse capul și privi îndelung pasărea ce-și înecă zborul în întuneric. Deși rătăcită, știa în sinea ei că înapoi, să se întoarcă, nu mai are rost, înainte, însă, n-avea unde ști, așa că pașii ei căutau poteci orbecăind la întâmplare. Trecură patru zile și trei nopți de când a plecat din Casă doar ca să dovedească Universului că pasul Ei e încă sănătos. Fără frică-n ochi, n-avea teamă în înfruntarea ce a pus-o de față cu întreg întunericul din noapte și cu întreaga singurătate din zi. Momentele de liniște păreau intens funebre și o făceau pe alocuri să grăbească Timpul, dar se domolea când păienjenișul gândurilor se aglomera și o coborau în sine. Era liberă și, pentru întâia oară, fericită.

De pe înălțimea unei costișe mai răsărite, i se păru, în vale, că zărește într-o margine, ferit de ochii lumii, un licăr de lumină, ce scânteia viu și aproape ritmic în coasta întunericului.

”Am să merg într-acolo, și fie ce o fi!” își spuse, dând un imbold sufletului ei încremenit de oboseală… Coborî totuși fără grabă dealul, scuturându-și hainele ponosite și pregătindu-și cuvintele în fața necunoscutului. Noaptea e încă tânără, iar timpul nu i-a fost niciodată dușman. Privi cu smerenie ca într-o rugăciune pe cerul înstelat spre o stea anume, o stea micuță aproape lipsită de lumină, dar pe care o simțea adesea aproape, în inima ei…

Un gard din lemn bătut de secole, uscat de vânturi și putrezit de ploi înconjoară un iaz sub împărăția broaștelor care, în momentul în care Ana cea blândă salută, începură o simfonie în bariton. La capătul cel mai întunecat se zări coliba legată în iederă groasă prin care răzbea ca o gură ruptă, ferestruica oazei de lumină. Marginea iazului lăsa loc de o palmă pasului iar fata își lipi tâmpla și urechea de peretele rece și umed, pipăind la fiecare pas zidul în căutarea unei intrări… Nu se auzeau voci, pași sau zgomote, afară de numai murmurul lemnului ce trosnea în focul vieții. Prin ochiul, parcă spart în zid, privi în interior… ”Un Univers… în Univers….”

O cameră largă, perfect rotundă, o masă de lemn vechi, perfect rotundă, cu rădăcini ce sfârtecau pământul aspru și bătut, un jilț de catifea vișinie întors cu spatele spre fereastră și un pat de odihnă, larg, bătrân și acoperit în cearceafuri de un alb văruit. Pe masă o sticlă și două pahare dintr-un cristal aproape lacrimă și o cutie cenușie din lemn exotic afumat…..

Observă în dreptul jilțului cum un fum alburiu ca o ceață densă și rece afundă camera într-un iz de mosc și lemn dulce… O mână îi făcu un semn scurt, din două degete:

Intră, te rog… și în dreptul ei peretele se rupse ca o poartă de castel….

Odată trecut pragul avu o mare surpriză….. Hainele ei zdrențuite se schimbară ca prin minune…. Întreaga ei ținută părea desprinsă din poveștile cu prinți și prințese pe care le citise cu veacuri în urmă, alături de mama ei ce încă nu era o stea pe cerul infinit. Totul era negru, dar fin, blând și cald la atingere.

Brandy?
Da! Răspunse hotărât la ceea ce simți în fire a fi o întrebare, fără a cunoaște însă și vreun sens.

Picături roșiatic-arămii de toamnă se revărsau limpede în cristalul adânc al paharului, licoarea aproape magică, împrăștia o aromă tare și dulce și răsunau ca o odă în glasul sirenelor. Se apropie și ridică paharul.

O țigară?

Se întoarse către Stăpânul Casei adâncit în jilț:

De ce nu? Nu mai fumase niciodată. Babacul tatălui ei fuma pipă și la ocazii trabuc. Își aprinse țigara și trase încet, să nu se înece cu fum… Suflă, lăsând fumul să acopere cumva claritatea unui prim schimb de priviri…. Era un domn, elegant, foarte elegant, ceva ce nu-i fusese dat să vadă în casa ei. Era un domn ce-i furnica pielea și-i cutremura întreg corpul doar privind-o.

Vino mai aproape, Ană!

Ar fi vrut să se împotrivească, dar picioarele porniră singure. Se așeză pe marginea jilțului și trase un nou fum din țigară. Sorbi din licoare și îngăimă scurt:

Tu…?
Eu!

Se ridică și-n ochii Ei se părea înalt cât Lumea. Îi cuprinse obrajii între palmele mari, dar blânde și o apăsă pe buze cu o sărutare. Ana se simțea moale, topită ca un bulgăre înghețat în sânul primăverii. Și totuși, nu are nume…

– ­Te așteptam, Ană! Te aștept de o viață!!!!

Ochii lui erau ca doi cărbuni de jad, pieptul lui ca scutul lui Atlas… iar glasul, lira lui Orfeu!!!

 …There’s a lady who’s sure all that glitters is gold
And she’s buying a stairway to Heaven
When she gets there she knows, if the stores are all closed
With a word she can get what she came for
Ooh, ooh, and she’s buying a stairway to Heaven…

Dânsul. murmura încet un cântec pe care nu-l știa, dar pe care îl auzise cândva, în vis. Legată în brațele lui se legănau pe șipotul cuvintelor ce curgeau flămânde de alte cuvinte, pe care le strângea între dinți. Focul trosnește ca lemnul în șemineu, iar Ritmul, ca o gondolă pe apele liniștite ale Adriaticii în inima Veneției… Trupul lui de zeu olimpian îl resimțea ca pe o stâncă în imensitatea furtunii dezlănțuite. Rochia căzu pe jumătate lăsând goliciunea trupului să-i dezvăluie pieptul delicat și sânii fragezi ce n-au simțit până-n acel moment atingeri străine…Vârful degetelor lui îi electrizau nurii, iar buzele lui mușcau cu sete…. Fără ca să-și dea seama, cumva era în mijlocul patului, între cearceafurile de mătase ce parcă o încolăceau în timp ce el îi aprindea trupul milimetru cu milimetru… Scăpă fără să vrea un geamăt scurt, apoi altul mai intens, dar într-un final realiză că degeaba se opune, vor curge la nesfârșit….

O amețeală de culori, sunete și temperaturi de tot soiul îi zăpăci simțurile…. De nicăieri, simți cum o mână puternică o zguduie ca mai apoi să smulgă din Templul Înrobirii….

– Anăaaa, plânge fetița!

În secunda doi cerul ei luă foc. Deschise ochii, lângă ea….Vasile! Un om!!! Un om care sforăie mormăind cuvinte înecate în salivă…. Ochii îi lăcrimau sincer, iar primul gând…. cuprinse un cuțit. Al doilea, un topor….
” de ceeee, de ceeee, nu, nu vreau!” Mintea ei plină de furie își imagina cele mai întunecate culori… Plângea cu ochii în pumni, iar scara spre rai acum e doar o autostradă spre iad… Smiorcăind se ridică din pat și intră în camera fetiței, pe care o luă în brațe legănând-o, sperând să o adoarmă. Într-un final copila se liniști, iar ea se duse la baie, se așeză pe wc, aprinse o țigară, sorbi o cană de must rece și boci din nou. ”de ce eeeu?”
Se întoarse în pat și se așeză cât mai la margine, ferită de orice atingere a lui Vasile, privind cerul senin, cu stele multe și o lună mare ca un cerc, murdar pe alocuri de noroi, cum o priveau pe Ea,  Ana, prin geamul ferestrei de la etajul 8 în care apa caldă vine când vrea ea.

casa bună

V. Negare…

V. Negare…

S-a întunecat și azi! pe cer, văd numai stele,
nu văd lumina ta, nu simt căldura ta…
sunt toate reci ca ele,
și vrei s-adorm din nou fără să știu de tine,
fără să îți văd chipul, fără să-mi fie bine…
Nu am peniță să-ți mai scriu iubirea ce ți-o port.
Ne-am stins în Doi, când ai plecat, ne-am stins de tot,
lăsând în Noi o junglă-n care nu mai rage nici o fiară,
albastrul Pelikan mi s-a uscat în călimară,
stiloul… înecat și el, în praf, pe policioară,
a amuțit!

Tăcerile s-au regăsit
îmbrățișând, în palide nuanțe ca de ceară,
albul suprem…
Exact, această foaie goală…
în care mint, și mint, și mint… și mint într-una!
Mă mint că astăzi nu, dar Mâine răpesc Luna,
înveșmântat pe tâmple cu nopțile din zile,
când cenușiul vremii, uitarea din privire,
ridică ziduri false lipsite de iubire…
în amăgirea gândului că totu-mi va fi bine.

Chiar dacă eu,
mă simt același Eu, privindu-mă-n oglindă,
nu-mi recunosc nici suflul, nici fața suferindă,
cum barba poate îmi este, astăzi mai sârmoasă,
pleata mai căruntă,
privirea un pic mai ștearsă,
mâna tremurândă, îmbătrânit de vânturi,
tu, lună, mi-ai fost Lună în câte vieți și rânduri,
fumând aceleași gânduri care nu cuvântă
nu am uitat să-ți scriu, dar mâna nu m-ascultă…

Cu drag, Mishuk


IV Simt

IV. Simt... Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul
și m-am oprit.
Printre degetele mele se scurg umbre, 
ce traversează noaptea, 
luminând cu lampa palidă, 
în pupilă,
inima unui singur cuvânt.
Iluzii.

Te trăiesc așa cum primăvara
își consumă existența 
în inima veșnic vie
a unui etern îndrăgostit.

Ești un foc albastru
ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,
să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri,
un sentiment.
Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,
dar eu ți-am iubit toate acele întunecări 
prin care soarele
trecea-n secret. 

Nemângâiat,
când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,
când buzele topeau fiecare silabă nerostită
a nefirescului firesc,
te-am iubit cu o inimă de piatră,
din care firele de nisip curgeau șiroaie
pe trupul încremenit de timpuri.

Tăcerea arde,
dar eu simt.
Te simt!

Cu drag, Mishuk

ei


III. ei


Fecioară,
tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci
ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,
în întunericul ce crește,
ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.
Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,
înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,
stând întins pe patul nostru de vise,
îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

Am înotat către tine, întreaga noapte, prin gânduri,
hotărât să regăsesc chipul singurei femei
pe care lumina nu clipește
iar timpul o dezbracă de secunde..
Un singur cuvânt îți este scris în pupile,
și naște, și moare într-o clipire,
răsfirându-se prin viața mea, adânc,
înăbușind pașii următoarei primăveri,
ce pare că azi, prin tine a renăscut.

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,
nici delirul în zbuciumul profetic,
nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite
însetate de sânge,
flămânde în carne,
nu mi te pot lua.
Să nu-mi atingi acest sărut,
pentru că…
poartă o lacrimă înăuntru.
Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

Cu drag, Mishuk
Fiery infinity symbol with light feather of bird from blue bright flame on black background.

Nocturne. Noi

II. Nocturne. Noi

La ceasul întâi din noapte, sub cerul fără stele,
trenul vieții s-a oprit.
Mișcările de dragoste s-au domolit,
ca într-o gară
ce nu a cunoscut niciodată călători.
Eu,
singur, vers pe o pagină albă.
și Tu…
Tu, lună a nopților, nu mai ești Lună!

Privește-mă!
Sunt acolo unde nu-i nimic de văzut,
în strălucirea întunericului brut,
ce ascunde tainic, frigul din inima noastră
veșnic nemuritoare.
Ascultă-mă!
Îți voi vorbi într-o limbă de piatră,
țesând o zăpadă ce nu aparține acestei lumi,
aducând în spatele pleoapelor tale
o iarnă sub piele,
un poem ce repictează prin cuvinte,
un cer pentru doi,
un alt Univers, dincolo de tot ce înseamnă Noi.

Iar acum, Tu, cititorule,
ai simțit vreodată că stai
în miezul timpului tău?
Eu, nu! M-am născut și-am trăit
în afara poemului
unde telefonul inimii tale sună mereu ocupat,
dar împreună suntem curioși să știm cum zboară poezia,
ce fel de aripi poartă înspre nori,
acest descântec neînfrânat, împotriva iubirii.

Cu drag, Mishuk

Balada unui poem ucis

Balada unui poem ucis

Azi plouă cu venin din toate gândurile mele
ce-au adunat mănunchi într-un ocean sărac de rânduri,
numele strâmb încondeiat în pulbere, pe pat de scânduri,
a zilei nopți în care nu mai văz lumina unei alte stele.

Mi-ai reclădit neliniștea adânc, într-un pahar cu apă,
pe jumătate-s gol, dar uite, jumătate-s fiert de soartă,
cu simțurile ascuțite-n capul frânt al unui colț de masă,
fără condei și fără muză, nu sunt poet, doar un străin acasă.

Mi-am izbit tâmplele fierbinți de ceasul unei inimi care,
s-a mulțumit să dea un var clipind, o poză amintirii,
pe calapodul unui vis mi-a supt din vene sângele iubirii,
lăsându-mă întunecat, sub cerul negru, înnoptat, fără de soare.

Îmi mor cuvintele în rând, dar simt Tăcerile cum zbiară,
n-ai ști cum cânt-o inimă, de-n suflet plânge o vioară,
un scârțâit ce frânge în vieți un Timp ce nu se mai întoarce,
atâta am avut să-ți dau, tumultul unei furtuni ce astăzi tace.

Cu drag, Mishuk

Strigă-mă!

Strigă-mă! (în pași de vals)

Zâmbești și azi într-o icoană mută,
citindu-ți gândurile închise în sertar,
trăiesc întunecatul crud coșmar
al unui dor ce parcă nu vrea să te ascundă.

Știi câte lacrimi curseră în zadar
din ochii ce simțiră această soartă crudă,
câte tăceri am scris când inima te-ascultă…
sub umbra unui palid lampadar.

Te-ai dus cu visele uitându-mă într-o gară,
prin care trenul dragostei nu a mai oprit,
o haltă părăsită a inimii ce nu și-a mai dorit
alt Răsărit în cea din urmă seară.

Trăiesc același veșnic anotimp,
un anotimp al amintirilor, al nopților de ceară,
când parcă toată disperarea în mine zbiară,
tu ai plecat, iar eu aștept să fiu găsit.

Inima îmi zice c-ar fi timpul să te las,
ai calea ta acum, spre alte zări,
un far străin, pe țărmul unei alte mări,
te luminează în cuvinte fără glas.

Curând vei pune capăt fără de urmări,
destinului ce te întoarce pas cu pas,
luând în sensul invers acelor de ceas,
căldura ultimei îmbrățișări…

Cu drag, Mishuk

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk

Peniței mele…

 

Peniței mele…

De la un capăt la altul te înșiri pe rând,
legând forme rotunde ca în zile cu soare
când zâmbetul tău e doar o unduire mlădioasă
peste care luneci precum o mireasmă proaspătă
de pepene galben.
Atunci mă topesc și eu (sub valsul tău)
asemeni unei cupe de înghețată,
în linii arămii de caramel,
învăluind vocalele tale
în siropul de zahăr al unei frenezii duminicale.

În alte zile buchisești litere ascuțite
al căror ecou se rupe-n consoane
ce mă pătrund până în măruntaiele sufletului,
cernind ploi reci, cu iz de furtuni,
ce mătură sub ropotul strident fiecare mal
ce îngustează drumul nostru către înserare.
Atunci cerul meu e negru,
iar pustiul strălucește fără de lumină,
doar din jarul ce mocnește
sub cenușa semnului sub care m-ai născut.

De la un capăt la altul mâzgălești pagini goale,
vărsând din cerneluri, mai vechi și mai noi,
cuvinte diforme în anotimpuri vocale,
legate într-o carte în care ce dai, nu iei înapoi.
În alte zile strângi rânduri din basme uitate,
copilul din tine parcă trăiește povești,
te-împrăștii în joacă visând mai departe,
prin glasul iubirii sub care trăiești.

Din toate Tăcerile am ales să-mi dai nume,
o bătaie a inimii într-un vârf auriu,
îmi zgârii prin suflet amintiri fără urme,
din toate cuvintele ce-mi sunt azi sicriu.

Cu drag, Mishuk

 

Glasul Sufletului…

Glasul Sufletului…

Coboară Noaptea peste gânduri cu ploi de stele albe-n vânt,
Așez Tăcerile, în rânduri, din ochii tăi ce încă plâng.
Când urcă Luna peste toate speranțele ce le-am pierdut,
Doar glasul inimii mai poate să vindece un suflet rupt.

Când urcă Zbuciumul în fire, ne țesem visele în alb,
Când nopțile sunt alte zile, când frigul doar ține de cald,
Coboară Liniștea-n cădere, cuvântul tău scade în avânt,
Ce doruri fără mângâiere, tu le trăiești iar eu le cânt.

Coboară-ți Pasul cu iertare pe drumul unui crud destin,
Sau fii cu mine Călătoare pe o cale cu un cer senin.
Când urcă în Amintiri ecoul acelui glas ce îți zâmbea,
Încearcă Tu să fii Eroul și dă-mi puterea de a-ți fi stea.

Cu drag, Mishuk