Doină…

 

 

Doină…

Astăzi ți-am spus că te iubesc?
eu nu mai știu, mă pierd în gânduri,
din dragoste, atâtea rânduri
s-au scurs prin vremuri, nefiresc,
fără a ști dacă-ți trăiesc
sau îngropat în patru scânduri,
ridic din munții mei de vină,
frânturi de stea, ciot ce suspină,
cu chipul negru, ars de vânturi,
un singur vers, dar câte cânturi
s-au scurs prin vremuri nefiresc,
fără a ști, dacă tu știi că eu iubesc…

Astăzi ți-am spus că-mi este dor?
ca floarea în câmp făr’ de petale,
cu sete mă topesc de jale
sub cer albastru, fără nor,
nici strop de ploaie cază-n zbor,
eu, singur, mă usuc sub soare
mi-e sufletul stropșit de vină,
bătaia inimii ce-abia suspină,
fără ecou, în glas mă doare,
te-ai dus, tu, primăvară care
sub cer albastru fără nor,
știai să-mi fii un vânt de dor…

Astăzi ți-am spus că ești frumoasă?
eu nu mai știu cum e-n simțire,
dar te trăiesc din amintire,
când liniștea în ochi m-apasă,
când visele îmi intră-n casă,
trăiesc cu foc a ta iubire;
chiar dacă-n veci te port cu vină,
chiar dacă ochii mei suspină,
nu-mi vei muri în clevetire,
îți sunt monah, mi-ești mănăstire,
când visele îmi intră-n casă,
vei fi cum știi, așa frumoasă…

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Elegie târzie

 

Elegie târzie

Ți-am dat un chip senin plin de cuvinte,
cu glasul nopții frânt în zeci de rânduri,
m-ai învățat să simt ce poate numai Luna simte,
tăceri ce calm se așază reci, în gânduri.

Când numai Vântul, singur, șoaptele aleargă,
ești vis, pe străzi ce le-am crezut demult pustii,
uitat sub întuneric, un felinar mă întreabă,
de niscaiva lumină, ceva împrumut, o zi.

Cătând prin buzunare, un ac de siguranță
îmi venină suflarea lipsită de răspuns,
ce n-ai știut tu însăți când mi-ai plecat din viață,
cum ți-am răpit iubirea și-o țin ferit, ascuns.

Pe malul unei clipe, azi îmi fumez destinul,
vărs lacrimi de cerneală ce n-au niciun ecou,
din amintirea noastră rămase amar, pelinul,
și fumul ce dansează cu vechiul iz de nou.

Pe dor se-așterne bruma, pe inimi plouă rece,
iar noaptea între nouri, de ochii mei te-ascunde,
de-aș ști s-ajung la tine, o altă zi n-ar trece,
așa din anotimpuri, mai rupem doar secunde.

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Ea, mereu în gânduri…

 

Ea, mereu în gânduri…

 

S-a ridicat mică din frunze fără s-aștepte-n urmă vântul,
Norii au rupt cerul în două sub ploile ce-i scaldă gândul,
Privirea Ei, două mărgele, două sclipiri ce frâng înaltul,
Legată fiind printr-o codiță ce-o împiedica să facă saltul.

Cu chip rotund, galben în mare, roșind timid în obrăjori,
Se scutură zâmbind spre soare, surata ei mai mare-n nori.
Azi a învins înc-o furtună dar parcă vremea i-a venit,
Să încerce o nouă aventură în orizontul infinit.

Se frământa plină de gânduri ce o așteaptă pe pământ,
Niciuna din cele plecate nu mai întoarse vreun cuvânt.
Privea cu teamă și dorință apusul ce cădea în zare,
Se hotărî să mai amâne, nu e suficient de mare…

 

De-aș fi știut cum, te-aș fi iubit altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Doi. Noi…

 

Doi. Noi…

Aceeași masă veche, două scaune, mult întuneric fără noi,
povești ce și-au trăit în vremuri vechi, pe rând, dezamăgirea,
și-o cană de cafea ce se împărțea cu multe zâmbete la doi,
poartă ecoul unei vieți din care azi a mai rămas doar amintirea.

Nu spun nimic cuvintelor ce cad umbrite în lacrimi de argint,
ca toate ploile ce-ai adunat sub genele atinse de tăcere,
inspir adânc, prin visele în care tot mai rar te văd și simt,
suflarea vie a dorului ce arde-n piept, lipsit de mângâiere.

Mi te păstrez într-un sertar al inimii fără să am cumva regrete,
mi-ai desenat un cer pe care albastrul nostru încă nu s-a stins,
tot de la tine am un ceas ce-mi șiruie destinul alb, pe un perete,
în fiecare vers pe care sufletul din mine încă nu l-a scris.

Aceeași masă veche, două scaune și zorii unei alte zile fără tine,
priveam prin geam cum timpul a dat uitării iubirea dintre noi,
eram pierdut, străin de tot, până te-am regăsit trăind în mine,
și-atunci am înțeles că despărțirea nu-mparte dragostea la doi.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

 

Poezie de Dragoste (în versuri simple…)

 

Știi… mi-am dorit cu toată inima o altă poezie,
cum poate niciodată în versuri nu mi-ai fi citit,
să dau glas amintirii cu a mea melancolie,
să-ți luminez privirea când zorii te-au trezit.

Da… m-am gândit la tine în orice ceas din noapte,
cum să îți așez în rânduri blândețea ochilor iubind,
la taină am stat cu Luna, să-mi spună despre toate,
să-mi spună că ești bine, că te-a văzut zâmbind.

Cât ești Tu de frumoasă, nu pot scrie-n cuvinte,
ce rost o colivie când zborul ți-este drag,
când soarele și cerul îți sunt la fel de sfinte,
cum năzuiești speranța de a mă regăsi în prag.

Am fost și am să rămân aici, să te-aștept, știi bine,
chiar dacă voi încărunți precum un vechi bătrân,
te voi picta în poezii cu drag, și azi, și mâine,
din Timpul care trece, ce oameni mai rămân?

Te văd parcă prin rânduri, citindu-mă departe,
prin visele ce-n gânduri mai poartă amintiri,
poate din întâmplare vom cere aceeași carte,
să ștergem pe copertă praful unei vechi iubiri.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Elegia Ei…

 

Elegia Ei…

Te-a scuturat prin ierburi vântul, din toate ploile târzii,
cad clipele pe rând cu gândul, că luna iar te va pieri,
fără să-mi scrii pe cer cu soare albastrul, în senin apus
cerni sângeriu în non-culoare, îmi iei din toate Timpul scurs…

Sub stele, noaptea nu mai vede zâmbind Tăceri, în vis sunt eu,
n-am chip, dar ochii-mi sunt aievea două făclii ce ard mereu,
două cuvinte ce n-au șoaptă pe buzele cu care îmi simți
amara inimă ce-așteaptă să te întorci, măcar s-o minți.

Că te-am iubit nu-ți este taină, o știu și frunzele din drum,
ce au grăbit această toamnă dintr-un neant de foc și scrum,
dând pașilor năluca vinei de a te desprinde din trecut,
într-un sertar sfârșitul zilei, va fi uitat și apoi pierdut.

Prin suflet încă mai porți umbre ca semn al doliului etern,
când dorul încă se ascunde, fără bilet, în orice tren,
mă vezi în toate ale tale, câte-ți mai sunt din ce-au rămas,
privești cu zorii înspre zare, dând amintirilor un ceas.

Ți-ai stinge ochii fără vise, te-ai dezbrăca de dragul meu,
tăcerile ce ne-au fost scrise sunt cicatrici ce ard mereu,
ți-ai otrăvi dorul din sânge de n-ai fi Tu în orice vers,
o inimă ce încă-și plânge singurătatea-n univers…

Pierdut ți-e zâmbetul din vremuri când peste toate străluceai,
atâtea măști ascunzi, și tremuri, s-au stins cireșii vechi de mai,
te simți închisă într-o oglindă din care n-ai să te desprinzi,
uitarea poate să te-atingă, dar amintirea… cui s-o vinzi?

 

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

 

Gânduri de dor…

 

Gânduri de dor…

C-un „te iubesc” ar trebui să plece în aste rânduri, orice gând,
ducând furtuna valurilor înspumate de tăcere dinspre tine,
mi-am înecat în liniște și cumpătul, și firea, o veșnicie așteptând,
și tot trecut-au nopți de dor ce nu se mai sfârșeau cu zori, în zile.

Avut-am aripile frânte, în lanțuri, în turnul unui aspru întuneric,
în care luna singură la inimă mi-e felcer, temnicer pe viață,
legând scrânciobul dragostei de suflet, te întrezăresc himeric,
purtând ecoul șters a celor două buze, amprenta unei inimi ca de gheață.

Prin ochiul meu de sticlă, viața fără tine părea o mare tot mai calmă,
destinul meu părea o pulbere de vină într-o clepsidră pierdută în nisip,
mi-am vândut glasul umbrelor să-mi poarte în taină, tăcerile din palmă,
dar blestemat mi-e sufletul că-ți scriu din vers în vers, etern îndrăgostit.

De-aș fi știut că îți voi ajunge o pată de cerneală la o margine de rând,
m-aș fi ascuns printre cuvinte precum năluca unei insule în depărtare,
la care doar cu inimă-n derivă, fără catarg și fără vele albe pentru vânt,
mai poți ajunge să privești apusul viu și înseninat al altui răsărit de soare.

Te-aș fi iubit mai mult decât oceanul vorbelor din fiecare zi din viață,
te-aș fi iubit în liniștea tăcerilor cu iz de fum și aromă neagră de cafea,
când pașii tăi porneau la drum, aș fi fost calea plină de speranță,
te-aș fi iubit mai mult… dar nu vei ști cât pot iubi în lipsa Ta.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

O altfel de Scrisoare… (Sonet Italian)

 

O altfel de scrisoare… (Sonet Italian)

Îmi șuieră prin gânduri atâtea semne de întrebare,
lăsând sub pragul nopții doar Tăcerea ca răspuns,
pe-un cer pictat cu întunericul prin care ai străpuns,
m-am tot privit prin ochii tăi lipsit de vindecare.

De mi-ai deschis și inima când mă știam ascuns,
ferindu-mă de glasul lumii, nu m-ai dorit ca Soare,
dar cheia vieții noastre încuiată în vechile sertare,
cândva a zugrăvit doar vise în care n-am ajuns.

Castelul nostru de nisip cum știi, căzu fără furtună,
când dragostea și-a frânt din vină aripile în zbor,
eternul azi în valuri, mi te-a desprins din mână.

Sfarmi peste gene gândul, ce ochii mi-l cunună,
și-mi zgârii în fereastră lumina unei alte nopți de dor,
scânteia care mi-a rămas, ești Tu, un ciob din Lună.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

 

Gânduri târzii și alte regrete (Rondel)

Trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise,
ca doi străini pe care soarta aspru-i urgisise,
cu gândurile împrăștiate în lumi fără hotar,
cu bruma dragostei pusă sub lacăt, în sertar,
ne stingem ochii în fața ușilor închise.

Niciun cuvânt pe chipul zâmbetelor stinse,
încerc să te compun din amintiri demult ucise,
când îmi cădeai frumoasă în mângâiere, cât de rar…
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

Ne îmbracă îmbrățișările ce nu au fost deschise,
întorc în rânduri freamătul iubirii interzise,
când ochii mei te devorau cu sufletul în jar,
când sânii tăi mă alintau pe buze cu nectar,
pierdurăm toate stelele ce soarta le promise,
trăim aceeași noapte în var, un doliu fără vise.

 

Felicitări, draga mea! Eram sigur că vei reuși din prima încercare!
Întotdeauna am crezut și voi crede în tine…
De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk

 

pe curând… (Nu-mi spune)

 

pe curând… (Nu-mi spune)

Și ți-ai întors, tăcut, privirea să nu-ți văd chipul plâns,
pe-o masă, în plic, îți las iubirea și vise ce s-au strâns.
Un ceas mai stau în viața ta, curând va fi târziu,
dar mai e timp de o cafea, și-apoi, pe drum, pustiu.

Nu mă asculți? nu spui nimic? verși lacrimi în tăcere?
obrazul meu e ars de frig, al tău vrea mângâiere.
În ochii noștri, un licăr pal cutremură o noapte,
câte iertări curg în zadar când Timpul ne desparte.

Întind spre tine brațe reci, ce rece ți-e făptura,
și gemi adânc, te strângi, încerci, înlănțuindu-mi mâna,
îmi pui sărutul nefiresc în palmă cu regrete,
n-am cum să-ți spun cât te iubesc, ce groază mi-e, ce sete!

Citesc pe chipul tău dureri ce nu au glas să zbiere,
împăturești în mângâieri speranțe efemere.
Ultimul fir din ceas de dus, se scurge în clepsidră
pașii mi-s grei și m-au răpus, iar inima mea strigă.

Nu mi-am dorit să plec așa, c-un dor fără odihnă,
pe-un drum pe care dragostea nu are timp de tihnă.
Promite-mi, dacă poți să-mi ierți secunda de greșeală,
că-n loc să plângi și să mă cerți, mă vei uita… în haină.

De-aș fi știut cum, ți-aș fi spus altfel,
Cu drag, Mishuk