I. Începuturi…

I. Începuturi...

Chiar și Noaptea tremură în noapte, 
când ziua se rupe din toate,
în două clipe, 
gemene în secundă,
ea, Luna, descrește în nuditatea-i desculță,
o glumă cerească făcută soarelui,
un flirt nevinovat,
în care mâinile aleargă inocente
pe unde buzele au sărutat 
tăceri arzătoare.

S-a desprins,
stingându-și veșnicia în prezent, 
n-ascultă de vânturi pustii,
nu-i pasă că-s ceasuri târzii,
pe căi ferit-ocolite
de pasul luminii,
ticsite de năluciri ce-și scutură spinii
și groaza unei eclipse eterne, 
cu gândul se așază între perne.
E liniște în șoapte,
iar Noaptea tremură singură-n noapte.

Am închis ochii privindu-i tăcerea,
un chip fără chip într-o formă iubită,
un trup de femeie, o Ană zidită
în sufletul meu.
Ea, luna nopților, nu mai e lună.
Cu drag, Mishuk




Prolog

Prolog

Vă rog, puțină liniște, bunăvoință și răbdare,
în odaie se află o singură oglindă,
în oglindă se află o singură odaie.
în rest doar golul umple nuditatea acestui act:
Poetul!
un om invizibil,
înecat într-o mare a memoriei și a conștiinței,
și care, prin întunericul ochilor săi,
construiește geometrii de lumină prudentă,
cu mâini mincinoase
și nu-și clădește realitatea din ciment,
ci din noaptea minții și din miezul timpului.

Se zice că-n ochii lui, lumea s-a făcut mai mică,
o poezie simplă,
una în care întotdeauna ne vorbește despre doi,
despre El... și despre voi.
Va fi un poem de dragoste, fără urmări, 
precum un fulger în repaus
deprins cu tăceri fără chip
într-un univers de imagini sfărâmate
pentru că nimeni, nici chiar el,
nu-și poate recunoaște propria umbră.
Cu drag, Mishuk

Nu ești aici

Două stele, soarele și luna…
Capitolul 1. Lacăte

Nu ești aici, iar eu…

…Nu sunt acolo,
nu împărțim același vis,
cuvintele pe care ți le-am scris,
în altă primăvară,
nu s-au stins, dar știu să doară.

Nu sunt urmașul zeului Apollo,
dar mânuiesc, umil, un fel de liră,
un fus pe care zilnic notele mi te deșiră
fără ecou, la ceas de seară,
în ochii dorului ce-n mine zbiară,

Nu sunt flămând,
dar setea de iubire mă topește,
o gheară în inimă mă otrăvește,
purtând spre tine gândurile
prin fereastră…
unde-mi ești tu, cine-ți sunt eu,
noapte albastră…

Nu sunt senin,
dar nici furtuni nu port pe umeri,
un cer uscat fără de stele să le numeri,
un orizont ce nu se vede-n ceață,
închis într-un sertar, sub alte foi din viață.

Nu sunt tăcut,
te plâng chiar dacă vocea mea e mută,
în piept, un zbucium urlă ca o brută,
un tunet într-o liniște ce înfioară,
închis într-un trecut, cu cheile pe-afară,
mă simt pierdut!

Nu sunt cununa
stelelor ce îți apasă peste tâmple,
câți spini mi-am smuls sperând să se întâmple,
destinul scris în cartea frunzelor,
înveninându-mi mâna…
doar dragostea mai mută Soarele și Luna.

Cu drag, Mishuk

istockphoto-1193876972-612x612

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Să nu dai cu pietre după fluturi…

Atât de mult am așteptat să te iubesc,
nici n-am simțit cum trece Timpul peste mine,
cărarea ninsă alb cu amintiri fără de tine,
e doar un drum pe care nu vreau să mă regăsesc!
Ai vrea să știi că pot să-ți spun că-mi este bine,
că toate visele din rând, pe rând se împlinesc,
dar ruginit-au stelele sub umbra lunii pline,
de cât de mult am așteptat… să te iubesc!

Atât de mult am așteptat să te trăiesc,
că fluturii mi se topeau fără de vers în călimară,
nu-mi mai legau cuvintele în fir albastru de cerneală,
într-un tablou prin care viața curge totuși, nefiresc!
În stacojiul vremii, năluci cu chip de ceară,
mi-au răscolit adâncul, din dor să mă trezesc,
dar Dragostea din mine, înlănțuită ca o fiară,
e numai pentru tine… eu încă te trăiesc!  

Atât de mult am așteptat să te întâlnesc,
mi-s aripile obosite în zboruri de îndepărtare,
eu, plic fără adresă, într-o poștă oarecare,
tu, cardinală, într-un punct pe care-l ocolesc!
Ce dor îmi e să-ți fur zâmbind o sărutare,
să-ți sorb cafeaua în zori, când vrei să mă trezesc,
tu ești femeia care nu există într-o viață oarecare,
eu nu exist în viața ta… pot doar să te iubesc!

Cu drag, Mishuk