E timpul să îți stingi lumina ochilor ce pierd putere, Căci e târziu, hai, lasă Noaptea să îți poarte mângâiere. Tăcerea Șoaptelor, în umbră, revarsă gândurile în vise, Ajută-mă să-ți fiu aproape în toate Lumile promise.
Închide ochii fără grijă, și nu vei pierde o secundă. Cu dragoste te înconjoară, iubirea mea, caldă, fecundă, Așază-ți chipul spre fereastră, așază-ți inima în lumină, Ca Eu, din Orizontul Vieții, să-ți suflu liniștea deplină.
Zâmbește doar, spre luciul Lunii, cu genele împerecheate, Ca pulsul inimii să rupă zăbrele, lanțuri ferecate, S-alerge liber peste zare, să scuture frânturi de stele, Ca întregind o jumătate, să fii Tu parte vieții mele.
Nu împotrivi cu dor secunda, dă voie pleoapelor s-apună, Îți sunt aproape în orice clipă, la doar o strângere de mână, La doar o șoaptă depărtare, un pas pe bolta întunecată, Sunt liniștea ce îmbracă trupul când frigurile nu te rabdă.
Adu-mi fiorul unui murmur, pe buzele ce n-au clipire, Când fața întunecată a Lunii te va trezi din amorțire, Purtându-mi-te printre versuri pe albul ce se naște gol, Atunci Eu voi închide ochii, șoptind… Iubire, Somn Ușor!
Și iată-ne din nou, față în față! nu spui nimic de obicei, doar mă privești tăcut și absent, Mimându-mi toate gândurile reci, un sloi de gheață, același EU, trăind un veșnic alt prezent.
Nu simți nimic, durerea care mă încearcă, e prizonieră, prinsă doar în lumea mea, Nu e suficient să-mi spui că mâine o să treacă, când știu că TU nu poți simți altundeva.
M-așez să îți vorbesc; fără cuvinte, ai să-mi răspunzi cu același mut și crud motiv, Ce dragoste se naște sufletul s-alinte, când Universul Vieții e zbucium instinctiv.
Și ai dreptate în gânduri, cad fără de pereche, Iubirea prinde rod mult, mult mai târziu, Când orice șoaptă vie supusă la ureche, închide pulsul Inimii într-un uitat sicriu.
Când îmi zâmbești sub încruntarea tâmplelor aprinse, fiorii se transformă în crude amintiri, Mi-ai spus de atâtea ori că toate ușile îmi sunt închise, pierdut în Orizontul fostelor iubiri.
Îmi ceri să nu-mi cobor privirea resemnat în vină, pe ochii mei apasă lacrimi, sec-amar, Nici Soarele nu-mi mai aduce pace și lumină, trăiesc în viciu, rondul aceluiași coșmar.
Fă-mi loc în liniștea Tăcerii ce te înconjoară, cât să respir, să mă desprind din Visul meu, Să prind puteri, să pot porni la Drum, a câta oară? voi reuși, de mai există un Dumnezeu…
TU caută să crezi mai mult în Mine, TU caută încredere mai multă să îmi dai, Și poate într-o dimineață lângă Tine, va răsări un înger, dragoste să ai…
O voi găsi, doar știu că singură m-așteaptă, pierdută undeva sau rătăcind prin jur, Lumina ei va sfărâma înlănțuirea ca de piatră și Calea Inimii va prinde iar contur.
Tăceri. Atât de multe tăceri stau între noi, spate în spate, țintuindu-ne lipiți unul de celălalt. Ești micuță, iar eu sunt cald. Suntem Doi oameni atât de diferiți, rătăcitori prin propriile gânduri și amintiri. Ale noastre sunt povești, trăite în alte vremuri și în alte timpuri, de care nici surâsul faptului împlinit nu se mai lipește. Cu toate astea știu că încă mă iubești… ”Și eu, la fel” răsună ecoul cu care ne tachinăm zi de zi.
Zorii întârzie să apară, dar te simt trează, privind undeva departe, în gol. Poate mai vrei să dormi sau, poate, pur și simplu nu vrei să mă trezești, dar simt și știu că prezența ta mă liniștește. Zâmbesc privind prin fereastră la încă multele stele ce veghează odihna în liniștea nopții. Iarna pare învinsă și căzută-n genunchi, dar viforul ei răsuflă încă pe sub marginile neînchegate ale ramelor, vâjiind subțire din răstimp în răstimp. Degetele picioarelor se înghesuie amorțite sub pătura mult prea scurtă să ne acopere trupurile cvasiinerte. Trăim încă acele momente în care, sub vraja iubirii, împărțim și tremurul și căldura deopotrivă. Totuși am să mă ridic să-i fac cafeaua și să-i fumez o țigară numai de dragul de a trăi un pic din intimitatea ei. S-a ridicat înaintea mea, fără să mai apuc să îmi duc gândul până la capăt. Am închis ochii să nu mă vadă treaz, mimând o respirație adânc obosită. Și s-a dus. A ieșit pe vârfuri din cameră, trăgând după ea și ușa. O aud împiedicându-se de papucii mei rătăciți prin tot holul și bodogănind scurt o ocară printre dinți. Cafeaua fierbe, țigara arde, și ea se bucură de cel mai intim moment al ei, nocturna dimineață. Ce-ar fi dacă i-aș scrie în câteva cuvinte tot ce simt, cum simt, și poate câteva versuri. Sau mai bine să-i scriu Adevărul, după care o să mai ațipesc și eu un ceas…
– Mișu?! Vocea Ei caldă îmi frânge păienjenișul genelor alungându-mi dulceața somnului de dimineață. – Da, Bibi…
– Trezește-te, e opt! Cât mai vrei să dormi?! Monstrule! Mă ceartă, râzând. Trage pătura de pe mine, lăsându-se cu tot corpul și cu greutatea ei infimă peste trupul meu.
– Hai, nu fi leneș, ridică-te și treci să-ți bei ceaiul!
– Dar nu dorm… sunt treaz demult. Mint. Mă privește peste ochelari și pe ton dictatorial îmi trântește un ha! Hotărât, și se retrage în bucătărie. Mă ridic să o urmez. Stă la masă citind ceva prin telefon. Ridică obrazul fără să mă privească, o sărut după care îmi iau ceaiul, aprind o țigară și… mai dorm câteva minute în mintea mea.
– Ceva nou pe la zodii? Mai e porc, șobolanul?
– Îhîîî… (râde)
– Vreun banc… porcos?
– Mîmm…
– Mă duc la baie, să știi. Brusc îi reveni Amazonul de cuvinte!
– Să nu stai o mie de ani, cum faci tu, ai înțeles?
– Da…
– Și să ieși repede!!!
– Da…
– Nu că DA!
– Atunci, NU!
– Mișuuu! Mi-e foame, dacă nu vii, nu te-aștept!
– Papă tu.
– Porcule!!! Râd! Cu asta mă binedispune în fiecare dimineață. Îi mai răpesc o sărutare, îmi aprind încă o țigară după care îmi iau telefonul și mă retrag… Mă va aștepta, flămândă sau nu, că n-are ce face. Și intru la duș…
– Te iubeeesc, maimuțico!!!
– Nuuuu! Sunt lup în zodiacul cu animale care ne reprezintă caracterele! Tu ești bufniță. Sâc! He he!!! (o aud cum râde și se bucură)
Mă întind pe pat. Ea își aranjează chipul în fața oglinzii, nemulțumită de puținele cosmetice pe care și le-a adus… Azi e ultima zi înainte de a se întoarce acasă. O săptămână de vis se încheie lăsând în sufletul meu acea emoție tristă a despărțirii. Mai am încă câteva ceasuri în care mă voi putea bucura de nebunia pasiunii ce arde în copilul acesta răsfățat și îndrăgostit ce se fardează în fața mea. Privesc conturul firav al acestui trup minunat în formă de violoncel. Pe umeri goliciunea pestriță e acoperită suav de părul negru în reflexii castanii ce se revarsă rebel în onduleuri și valuri curbe. Ochii ei mici, închiși la culoare mă privesc atât de feminin clipind ritualic la orice mișcare. – Și zici să nu mai dau cu verde?
– Nu… nu mai da… În fiecare zi altă culoare, aceleași discuții. Mă ridic și o îmbrățișez de la spate, privindu-ne amândoi în clarul oglinzii.
– Ești așa frumoasă când ești tu: albă, curată, naturală… Ești minunată! O sărut încet pe umărul rece și…
– Minți! Nu mai dau deloc, dar să știi… Îi înghit cuvintele sub o sărutare pătimașă. Și ea adoră ca nimeni alta să fie sărutată, mângâiată, alintată și răsfățată. Râde și se joacă ciupindu-mă în încercarea de a scăpa. Dar nu, astăzi nu-mi scapă. Vom face dragoste din nou, ca și cum ar fi întâia oară.
– Vino aici, Bibilico!!!
Iubirea există mai presus de cuvinte. Sunt deasupra ei, unde privirile noastre se răsfrâng perpendicular ca pe un ax. Sclipirile din ochi nasc scântei, iar buzele cad în sărutări flămânde pe sânii tari și rotunzi. Îți simt dorința ca focul unui vulcan gata să erupă iar eu vreau să fiu ars de focul iubirii tale… Minutele trec în aceeași surdă tăcere cu care am început ziua. Privesc prin albul de var al tavanului goliciunea mea sufletească. Cu bărbia pe pieptul meu, îmi răsfăță barba împrăștiată pe obraz… Îmi mângâie genele ștergând urmele unor lacrimi proaspete.
– Ce prostuț ești… Hai nu fi trist, vine vacanța iar și ne vom vedea din nou, ce naiba!
– Știu, Bibi, dar nu pot să alung amarul acesta… Gândul despărțirii e ca un fior ce-mi mistuie toate sentimentele.
– Dar nu ne despărțim, Mișu… Hai, nu fi copil acum. Trebuie să ne lăsăm zâmbind, ca să ne amintim frumos unul de celălalt. Știi, seara când mă bag în pat și închid ochii, vreau să îmi amintesc de chipul acela cu zâmbet mare, cu sprâncene stufoase, răvășite și mereu încruntate. Iar te strâmbi? Nuuuu, nu vreau chipul de bufon! Râsule! Da, dragule! Nu vreau să-mi amintesc chipul tău trist cu gene ude și ochi înlăcrimați…
– Offf….
– Și nu mai ofta atât! Că nu suntem la înmormântarea pisicii. Dacă ești cuminte, poate data viitoare… vei primi și pisicuța… După care oftezi… Porcule și animalule! Gataaa, am zis!!! Zâmbește și ridică-te că e târziu și pierdem trenul. Lasă-măăă!!! Cheamă taxiul!
Cu greu am reușit să răzbat prin puhoiul de oameni ce se înghesuia în vagon. Într-un final i-am găsit și locul și i-am așezat sus trolerul. Acum doar să mai prind momentul să-i dau scrisoarea…
– Dragule, hai să mai fumăm o ultimă țigară.
– Te iubesc, Bibilico. Stăm amândoi pe peron, fumând, fără să mai spunem nimic. Fiecare cu gândurile lui, fiecare în altă parte. Nașul fluieră anunțând plecarea. O mai sărut puternic, strângând în brațe acel trup mic și firav într-o ultimă îmbrățișare, o mai privesc o dată în ochi și o las să se urce în tren. Sper ca dragostea mea să fie la fel de puternică și răbdătoare, precum a ei.
– Te iubesc, Bibi…
– Si eu, la fel… Te iubesc. Niciun alt cuvânt. Trenul prinde a se urni, dar Bibi pare înțepenită în pragul ușii. Deodată, aceasta se închise mecanic și chipul ei dispare. Încerc să fac doi pași spre ieșirea de pe peron, însă mă opresc. Mă întorc, privind cu ochii goi cum trenul se mișcă încet, încet , tot mai departe de mine. ”Te iubesc, Bibilico… pe curând. Să nu mă uiți!”. Nu am știut niciodată să-mi iau la revedere, să mă despart sau să mă rup cu adevărat de cineva.
Privesc această Gară mare în nordul căreia mă simt singur într-un ocean de oameni străini. Fiecare chip, fiecare expresie îmi pare că aduce un sentiment comun, de neîmplinire. De ce oare suntem nevoiți să ne îndepărtăm unii de ceilalți, să ne rupem, să ne înstrăinăm? Mi-e inima obidită de ciudă și neliniște fiindcă n-am apucat să-i spun nimic din tot ce îmi doream să-i spun, din tot ce am pregătit înainte să sosească, pentru că n-am avut curaj. În adâncul buzunarului… lângă pachetul de țigări, va rămâne uitată scrisoarea ce nu va ajunge niciodată să fie pătată cu lacrimi, sub ochii celei pe care o iubesc. Toate gândurile și planurile mele zac pe o foaie de matematică, împăturită într-un plic. Ochii mei se ridică în urma trenului, iar glasul îmi murmură tremurând: Da, Bibi, vreau să fii soția mea… vreau să ne ducem până la capăt destinul, mereu împreună. Te iubesc… Bibilico.
De-acum te-ai dus și m-ai lăsat aici, Eu zile n-am iar nopțile-mi par mici, Singurătățile dintre pereții goi, Te-au smuls pe Tine din întregul Noi.
De-acum privesc la stele singur, fără vină, Mă rog și Soarelui, și Lunii să îți dea lumină, Să nu-ți amestece cărările prin lumi străine, În Gara Vieții noastre, mai pleacă un tren… cu Mine.
Ți-ai adormit cu precădere, în tihnă, sufletele împăcate, Dar lacrimile-mi tind să zbiere și liniștea e prea departe. Ce zbucium ai lăsat în mine, câte întrebări fără răspuns, Din orizontul cald, subțire, ai rupt pe veci acel surâs…
Mi-ai împânzit cerul de stele, niciuna însă n-are chip, Sunt albe, reci, fără putere, cu trupul surd din monolit. Nicicând nu au visat la viață, fiorul trainicei iubiri Nu a sfărmat sloiul de gheață lăsând inerte amintiri.
Că am greșit, știu! Ce iertare mai pot să cer când EA s-a stins, Lăsând atâtea pagini goale pe sub coperta unui vis? Din întuneric nicio clipă nu am pășit cu adevărat, Dintr-o încercare fals timidă mă întorc aievea vinovat.
Îndrăgostit sunt de Tăcere, dar glasul meu ridică valuri, Trăind intens orice Cădere ca un vechi vas izbit de maluri. M-adun din resturi ce suspină, îmi curăț ochii și-ți vorbesc, Te cert pe tine fără vină, pe EA nu pot, căci o iubesc.
Tu taci, privindu-mi frigul morții ce-mi zguduie carnea pe oase, Îmi stingi arsura în vraja nopții sub versuri gri, neputincioase. Îmi legi destinul scris în palmă în stihuri oarbe, fără glas, M-aduci în astă primăvară cu tot ce a fost. Unde sunt EU, cel ce-am rămas…
Melancolii Nocturne 