Crâmpei din viitor… (partea I, probabil…)

 

 

     …Un tremur intens îmi tulbură simţirea…Ne-am despărţit şi acum e din nou în braţele mele strânsă puternic. Şi mai topim un sărut lung, o imbraţişare strânsă.
…Într-un final buzele ei se desprind ca un oftat nostalgic lăsându-mi asprimea crudă a despărţirii. Zăpăcit, alerg spre trenul meu, al cărui ultim şuierat îmi anunţă iminenta plecare. Într-o suflare-mi arunc bagajele în vagon, doar aş putea să-i mai văd chipul preţ de o secundă. În ciuda mea, trenul ei prinse deja a-şi urni roatele greoaie în sensul opus. Pentru două ore timpul a gonit împotriva mea scurtându-mi agonia efemeră a speranţelor de altădată. Acum însă, mă aşteaptă două ore lungi şi triste în care toate gândurile mele vor rătăci într-o goană nebună în urma ei…
Personalul îşi amână plecarea, răgaz pentru mine să dau foc unei ţigări. O tânără domnişoară se apropie discret, făcându-mi semn că doreşte să-şi aprindă şi ea una. Zâmbesc, întinzandu-i bricheta. Îi simt privirea cum mă ţinteşte, mă fixează, împingându-mă în peretele vagonului. Încurcat îmi ascund privirea, îmi arunc ţigara şi mă retrag spre compartiment. O salut trecător, îi urez drum bun, apoi…
Tâmpla mea tinde să explodeze… Oare de ce mă port aşa cu mine??? Încerc să-mi adun amintirile, să-mi aduc aminte chipul tinerei lângă care am fumat…În minte nu-mi apare decât imaginea cizmelor negre şi înalte ce-i acopereau genunchii. Abia acum realizez că practic nu am ridicat privirea nicio clipa din lungul podelei.
Mulţumit îmi las capul pe marginea ferestrei privind prin întuneric la luminiţele ce apar când şi când. O apăsare greoaie îmi moleşeşte pleoapele în armonia păcănitului ritmic al trenului…
„Vântul suflă rece şi simt cum frigul mă pătrunde prin toate încheieturile. Iarba moale şi udă îmi aminteşte de ploaia ce a trecut ca o furtună prin sufletul meu. O singură potecă in marea de plopi ce mă înconjoară. Sus pe cer stele sticlesc strălucitor, semn că vremea se îndreaptă.
Mică, într-o rochiţă albă, subţire, stătea în drum aşteptându-mă cu răbdare să mă apropii. Ochii ei ard, ca un foc ce mistuie plin de răspunsuri. Îi cuprind mâna întinsă pornind împreună la pas uşor spre Lumea ei. Nu simt nevoia de a pune întrebări. E doar o copilă, chipul ei cald lăsându-mi liniştea şi siguranţa încrederii. Ne cunoaştem din povestiri…Murmură un cântec ce nu mi-e srăin.

–       Ţi-e dor de ea, mă întrebă fără să mă privească cu o voce scăzută.
Fără de voia mea, îi răspund ”DA” hotărât.

–       Să ştii că şi ei îi este dor. Poate te-ai grăbit.
Tresar. Ezit să-i răspund, şi totuşi…

–       Poate că ai dreptate, dar simţeam că lângă mine nu mai poate. Poate că într-adevăr are nevoie de spţiu, de linişte, de timp… Poate că nu de mine are nevoie.
–       Şi tu… chiar crezi ce spui?
Ne oprirăm. Ochii ei mari mă săgetau adânc în suflet. Zâmbea. Un zâmbet larg, ca o felie de pepene roşu. Îmi aminteşti de EA. Citeam în ochii ei că ştie răspunsul aşa că pornirăm la drum înainte. Poteca şerpuia printre copacii tăcuţi, iar ea, murmura acelaşi cântec. Un cântec pe care-l ştiam cândva…

–       Şi tu, ce faci acum?
–       Învăţ… să iubesc, am continuat pentru mine, în gând.
–       Pentru ea?
De ce nu pot să mint acest copil, de ce simt că-mi citeşte în suflet toate gândurile ascunse.

–       Nu draga mea, pentru mine…şi poate pentru noi.
Vreau să cred că încă mai pot. În viaţa mea au fost şi bune şi rele dar încă nu sunt mulţumit… Oftez la gândul că anii s-au scurs duzină şi eu încă mai copilăresc.
Râde.

–       Copilărim cu toţii, nu doar tu. Crezi că sobrietatea ar schimba ceva? Nu Iulian, ea te place pentru felul tău nostim în care orbitezi în jurul ei, pentru felul tău zăpăcit de a te încurca în cuvinte, pentru palma ta caldă ce-i mângâie obrazul când e prea obosită să mai stea pe picioare. Nu Iulian. Problema ta are altă esenţă, încrederea de a duce un lucru până la capăt. Dacă tu nu ştii ce vrei, crezi că ea ştie? Amândoi sunteţi copii şi vă purtaţi ca atare, chiar crezi că merită să schimbi ceva?
Nu pot să spun nimic şi văd că nici ea nu dă vreun semn că ar aşteapta vreun răspuns. Simt cum în stomac îşi face loc un gol imens. Poate că am greşit într-adevăr şi m-am grăbit. Poate că…prea multe gânduri se învârt ameţitor în mintea mea. Acelaşi cântec…

–       Iulian, ştiai că ei îi este frică de întuneric, căplânge uneori de groaza liniştii ce-i imbracă pereţii în tăcere, de teama singurătăţii? Eşti sigur că mergem pe drumul care trebuie?
Şi m-am oprit. Mi-e teamă să privesc în urmă, să-mi deschid mintea, să gândesc. Ce să fac acum…înainte nu ştiu unde, înapoi nu ştiu cum. Şi melodia îmi răsună…

–       Urmează-mă.
Cu pas domol, dar apăsat urmarăm cărăruia în tăcere. Priveam fiinţa plăpândă a cărei mână strângea cu putere palma mea, păşind fără emoţii, ezitări înainte lăsându-mi liniştea şi timp să-mi aşez gândurile în ordine.
Cerul prinse a se lumina, stelele lăsând loc, una câte una, unei dimineţi însorite. Glasuri vii şi triluri pătrunzătoare sparg tăcerea ca de mormânt a nopţii ce e pe punctul de a se sfârşi. În faţa noastră, o căsuţă mică, un coş fumegând şi un motan mare şi galben tărcat pe prispă. Copila zvâcni din palma mea gonind spre casă, îmbrăţişând motanul, apoi aşteptându-mă cuminte în prag îmi spuse:
–       Iulian, să nu-i spui Mariei, că ştii de Gândacul-Negru de sub uşă. Se va întrista şi e departe, departe de mine. Să nu uiţi să o iubeşti. Pentru noi.

–       Mersi Steliana, acum ştiu care e drumul meu.
Sărutai fruntea şi ochii copilei ce mi-a fost soartă şi călăuză întreaga noapte. Cânt acelaşi cântec ale cărui versuri i le-am scris demult. Acum ştiu că Drumul meu e înainte lângă…”

–       Hei, trezeste-te! Nu cobori, în Brăila?
la chipul blond ce-mi scutura cu grijă parcă, umărul drept. Un pic buimac, încerc să mă dezmeticesc.

–       Cobori, întrebă din nou aceeaşi voce caldă.
–       Da, cobor. Mersi.
În faţa mea, domnişoara cu cizme negre mă privea insistent.

–       Nu mă recunoşti, nu???
–       Raluca!?!



     

” Pentru Meri, aşa cum probabil nu se aştepta.
Cu drag, Mishu…”

     

Anunțuri

Boem…

Din vânturi ce împing tăcerea în lumi de nedescris,
Sub zidurile înalte ce-ascund mister şi vis,
Pe drum de piatră tare ce-ngroapă umbre vii,
Îţi urmăresc parfumul orelor târzii.
Din toate ale tale am strâns într-un poem,
Cuvinte înşiruite pe un şirag boem,
Frânturi cât o scânteie ce ard acum văpăi,
Nu-mi lasă amintirea, îmi fură ochii tăi.

Frumoasă castelană a spiritului meu,
Mi-ai ferecat cu lanţuri şi lacăt trupul greu,
Mi-ai dat şi fierbinţeala ochilor nebuni,
Ca timpul din clepsidră, te vânturi printre mâini.
Şi nu pot ţine pasul, şi nu pot să ajung,
La uşa casei tale… Să pot să te pătrund,
Să mă hrănesc cu focul pasiunii tale,
Să îţi răpesc scânteia ce arde totu-n cale…

Dar tu…
Mă laşi fără suflare să mă topesc de dor
Îngenunchiat în lacrimi să fiu un cerşetor
A cărui existenţă aş vrea să o resimţi.
Un fir din firul ierbii pe care tu te-ntinzi
O frunză din copacul, bătrân, ce îţi ţine umbră,
Un vânticel de vară şi-a lui dogoare blândă,
Să fiu doar lângă tine. pe nume să te chem.
Să îţi şoptesc din strună un cântecel boem.

Linişte…

Soarele prinde să cadă în cumpăna orizontului şi încet, încet ghearele întunericului tind să acapareze peisajul. Tu nu eşti aici, eu nu sunt acolo iar liniştea dintre noi încarcă atmosfera. Cerul e senin dincolo de toate stelele universului dar noi ştim să-l înnourăm cu micile noastre orgolii…
Au trecut zile fără tine şi ştiu că au să mai treacă. Mi-e frică să le număr fiindcă în şirul lor pot părea prea multe, iar gândul meu nu are răbdare şi   linişte să suporte atâta suferinţă…
Soarele s-a stins…Îngropat în întunericul nesfârşit stau si privesc forfota cuplurilor mai vechi sau mai noi. Pentru cei singuri nu pot simţi decât compasiune, în fond, mă număr printre ei. Tu eşti acolo, eu sunt aici, şi un ocean de linişte ne desparte.
Să-mi aprind o ţigară, poate aşa voi zgudui tăcerea ce apasă ca un chin asupra sufletului meu. Un bătrân se opreşte lângă mine tremurând şi-mi pune o întrebare. Privesc prin chipul lui gol şi-ncerc să-i simt din buze frânturi silabice căci vocea lui mută n-are glas pentru urechile mele surde…A plecat fără-nţeles, zâmbind. Zâmbesc şi eu…
Totul se mişcă-n jurul meu în valuri agitate, surprind priviri ce ma fixează şi ochi ce mă ocolesc pierduţi în ignoranţă. Nu am puterea să absorb această forfotă înspumată, să sparg în mii de cioburi oglinda în care tu ai închis orice răbufnire a sufletului meu.
Au trecut câteva ceasuri în care doar timpul şi-a urmat necurmatul mers. Nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi furie-n surdină îmi macină încrederea, ştirbindu-mi răbdarea. Camera goală, pare cu atât mai lipsită de viaţă, cu cât tu nu eşti acolo. Privesc în jurul meu ca-ntr-o oglindă şi-mi vine să râd când văd cât de bine mă descrie această omagine mortuară, de cavou. Timpul vrea să îmi mai dea o lecţie de viaţă arătându-mi că indiferent de cât de rece ar fi în sufletul lui, nu bate pasul pe loc. Şi are dreptate, observ că într-adevăr e rece şi e frig, în sufletul meu. Să fie liniştea de vină sau doar el, singurul si cel mai mare duşman al meu… L-aş omorî…cu o plăcere ancestral-universală (oare există aşa ceva??? ).
Îmi culc capul pe perna ta, şi strâng în braţe acel mic nimic pe care tu îl iubeşti atât de mult. Lumina e stinsă, geamul deschis, iar valurile perdelei îmi dau o senzaţie de tremur intens. Nu eşti aici să-mi spui “noapte bună” şi parcă somnul a uitat de mine. Stau culcat pe o parte şi număr secundele rămase spre dimineaţă.Ceasul ticăie netulburat, însoţindu-ma meticulos in ritmul lui agasant şi monoton. Una câte una secundele se scurg, iar gândul meu tinde să încalece pe cufărul de amintiri. Din valurile de umbre nedesluşite, aceeaşi chitară verde, înt-un colţ rezemată de perete, îşi scoate la vedere chipul. Mi-e dor de ea, mi-e dor să-i cânt până inchide ochii, şi-apoi s-o sărut, să-i şoptesc…Cele două cuvinte care îţi plac atât de mult să le asculţi şi să le sorbi într-un sărut febril…
E dimineaţă… Eu aici şi tu…departe!