Te Chem…

 

Te Chem…

Te Chem, fără să-ți strig pe nume, cu inima în tremur toată,
Ce ne-a fost scris în astă lume a întrupat în Alb, o pată,
Sub care stă ascunsă-n rânduri povestea noastră de iubire,
De-ar fi să vii cuminte-n gânduri, de-ar fi să vii, mi-ai da de știre…

Se pierde glasul înnoptării fără de seamăn, în cuvinte,
Și doar Tăcerea depărtării mai poartă șoapte, simțăminte,
Ascunde în dureri sub tâmple, același semn de întrebare,
De va fi oare să se întâmple, va fi doar pură întâmplare?

De-ți voi purta pe umeri gândul, în câte valuri mă voi frânge,
Cum zilele își poartă rândul și așteptarea Ta mă strânge,
La ceas târziu în miez de noapte, precum o stâncă în cădere,
Voi fi din nou nisip sub ape în care-mi caut mângâiere.

Nu-mi caut liniștea durerii, nici cerul clar, senin sub soare,
Vreau la Apus, în faptul serii, să-ți mângâi părul la culcare,
Să-ți liniștesc frigul pe umeri, iar somnul să îți fie lin,
Din multe zâmbete să numeri, mereu cu unul mai puțin.

Mi-e dor de Ochii din poveste ce mă privesc din foaia goală,
Chiar de-s micuți au zări celeste și cad în ploi din călimară,
Cu zbucium și cu nerv fierbinte, adu-mi furtunile în viață,
Să-mi iasă Focul Viu din minte și inima prinsă în gheață.

Te Chem, spune-mi din nou pe nume, așa cum numele mi-l știi,
De rătăcești pierdută-n lume eu te adun prin poezii,
M-așez prin gândurile tale pline de temeri efemere,
Și ne iubim prin cărți poștale… două străine emisfere.

Cu drag, Mishuk

 

 

Ultimul Drum…

 

Ultimul Drum…

În Drumul meu am adunat atâtea albe amintiri,
precum mă știi, un om îmbătrânit din vreme în vreme,
Sub mantia cernită în friguri reci, am vise, multe povestiri,
am gânduri peste care sufletul, odihna își așterne.

Sunt singur, călător pe Calea semnelor de întrebare,
răspunsurile mele în câte rânduri goale s-au pierdut,
Icoana Ta îndepărtată, mai mult decât o urmă călătoare,
mă îndeamnă să te caut prin veșnicia unui timp Trecut.

În Drumul meu am adunat pe buze vechi cuvinte,
ce-au prins a jelui flămând în șoapte frânte în vânt,
Blestemele aduse în inimi, din temeri, celor sfinte,
mi-au zdruncinat din temelii întregul simțământ.

Te rătăcesc de ochii mei să uit cumva de suferință,
dar inima te vede-n gânduri, cazi vie, ploaie peste tot,
Îmi port cu resemnare privirile în întreaga-mi umilință,
când din cerneluri versul nostru astăzi, pare un complot.

În Drumul meu e înnoptare din neguri, pentru totdeauna,
când ai ales să pleci din mine, cu soarele din cer te-ai dus,
Și m-ai păstrat în Umbră, cu nopțile, cu stelele, poate cu luna,
pictându-mi cerul negru pal… cu un superb apus.

Din când în când în zare mi te simt, te văd în licăr de lumină,
îmi îndârjești speranța de a te regăsi frumoasă pe pământ, cumva,
Din toată neființa-mi învăpăiat se animă, dragostea suspină,
și alerg în viitor printre fantasme… dar fără a te afla.

În Drumul meu cad frunzele Destinului în arămiul vremii,
sub vuiet surd și lacom, dând gust de verde crud,
Priviri în Orizont ridic peste întinderi, sub vânturile iernii,
cu tremur ascult vântul, încă sperând să te iubesc… să te aud…

Cu drag, Mishuk

 

Împăcare…

 

Împăcare…

Cheia se răsuci de două ori în yală scoțând un pocnet scurt, și numai trosnetul clanței ce nu voia să cedeze sub apăsare mai tulbura liniștea încremenită din întunericul holului. Era destul de târziu, și totuși chiar și la această oră nepotrivită trebuia să-i vorbească, să-i explice cauzele declinului ce a urmat după acea perioadă neagră de agonie. Și-a pregătit ore în șir cuvintele, dar copleșit de emoții, aproape amețit, se împiedică la fiecare pas, golul din stomac fiind acum mai mult decât un cârcel nervos.

Migrena nopților pierdute prin baruri, înecate în nori de fum și valuri de tărie erau doar premisa unei scuze față de sine în faptul cauzei pierdute. Fiori reci îi acopereau întreg trupul, când, în diminețile târzii. prin geamul ferestrei se răsfira lumina slabă a lămpii de noapte. A mai avut câteva încercări de a se întoarce, dar teama de a nu o speria îl încremenea pe trotuarul de vis-a-vis.

Ieri a aflat de la Radu, că un tip nou în gașcă îi face curte și că ea începe să cedeze. Inima îi bătea intens, dar prin vene nu simțea decât ace reci de gheață ce broboneau în sudoare pe chipul încremenit. Se întoarse în grabă, fără cuvinte pentru amicii de pahar, în cămăruța strâmtă simțindu-și nebunia stoarsă de vlagă, asemeni unui burete. Ce ultimele puteri căută prin sertare scrisoarea ei, pe care Ani, draga de ea, i-o aduse într-o după-amiază la birou
– Alex, ce-i cu tine, unde-ți ții telefonul? De ce nu răspunzi, știi bine că toți ne facem griji, chiar dacă s-a întâmplat… și restul cuvintelor au căzut în gol precum ropotul ritmic al unui șuvoi de apă. O privea inert, fără să înțeleagă murmurul buzelor ei, fără să audă vocea glasului ei, așteptând să termine.
– Mulțumesc, Anuță! Fii pe pace, voi fi bine… vom fi bine, toți. Mulțumesc.
– Alex, ne-ai speriat pe toți. Ea e supărată, dar te-a iertat, și tu știi prea bine. Ți-a scris, pentru că nu mai binevoiești a ne răspunde la telefon. Ai dispărut ca un tâmpit, deși nimeni nu ți-a reproșat nimic.
– Îmi pare rău, Anuță… știi..
– Știu, fraierică! Acum nu fi prost, pune mâna și sun-o! Sau mai bine ar fi să vii acasă, eu cred că te așteaptă. Te iubește, bolovane Te pup și te las, mai am și eu neastâmpărații mei, care parcă sunt leiți frate-meu. Tu i-ai făcut mă, sau eu? Mă suni, da? Haidi pa!
– Mulțumesc, Anuță. Te sun… Pa-pa…

Lacrimile îi curgeau în șiruri pe foaia în care cuvintele se lăbărțau în șiruri pătate de cerneală. Încuiase în mintea lui fiecare cuvânt, fiecare formă de buche, din scrisul oblic-alungit ce picura-n sufletul lui miere și venin. O iubea cum nu iubise niciodată în viață, și simțea că, pentru el, în universul ăsta nu va mai exista o altă femeie. O iubea din toată inima, cu bune și rele, cu bucurii și necazuri. Mai mult de teama de a trăi departe de ea era doar teama de a o pierde ca prostul pe nimic. Își stinse tremurând țigara, își spălă ochii roșii-obosiți, își trase geaca în fugă și ieși alergând din casă. Ușa rămase deschisă, iar camera părea la fel de goală precum sufletul lui.

Se opri în fața blocului, căută în buzunare cheile, închise ochii, trase adânc din aerul rece de iarnă să-și calmeze emoțiile și intră în scară. Nu mai avu răbdare să cheme liftul și porni pe scări. Nouă etaje i se părură prea puține pentru a-și aduna curajul, așa că mai poposi câteva secunde în fața ușii după care intră. Spera că poate o prinde într-una din nopțile albe, când de nevoie, mai zăbovește pe sofa din camera de zi cu ochelarii priponiți spre vârful nasului, rătăcită printre cărțile și caietele ei de cursuri, teme, lucrări și programe școlare.
Știa că va veni și momentul când se va întoarce acasă spășit, și era hotărât să suporte tăcut, întreg vacarmul plin de reproșuri pe care doamna profesoară i le administrează când e prins cu tema nefăcută. De data asta era doar vina lui, din moment ce singur a ales să se închidă și să rătăcească pentru o vreme printre străini.

În casă, o liniște de mormânt și un întuneric ce sfida chiar și cele mai morbide descrieri din romanele lui King. Pe masa din bucătărie câțiva biscuiți cu fulgi de ciocolată erau împrăștiați în jurul unui pahar cu lapte, ușa de la baie întredeschisă și asta pentru că nu și-a făcut niciodată timp să repare încuietoarea, în camera de zi chitarele lui nemișcate, scrumiera plină, iar din dormitor, nicio dâră de lumină. Nu știa dacă să deschidă ușa, dacă să se întoarcă și să renunțe. Îi era îngrozitor de teamă de reacția ce avea să urmeze în momentul în care ea îl va surprinde în casă. Îi era teamă de un atac de panică, dându-și seama că ceea ce făcu el acum, nu era chiar un fapt ușor de digerat. Ceasul trecuse de ora două, în noapte. Se gândi că dacă nu ar fi uitat să-și ia telefonul, poate ar fi sunat. Cu siguranță nu, nici el nu credea asta… dar își mai luă puțină încredere. Deschise ușa încet și intră în cameră.

Dormea adânc și leneș, dar pe chipul ei se putea citi o liniște cald-îmbietoare. Prin fereastră, lumina lunii mângâia cosițele ei castanii, împrăștiate pe cuprinsul întregii perne, și trupul micuț și firav acoperit peste umeri cu pilota albastră. Gleznele dezgolite, lăsau la vedere degetele ei subțiri și lunguiețe pe care înainte de culcare avea obiceiul să le pigulească în joacă. Îi era dor de toate acele obiceiuri, ”ritualuri” și momente comice de noapte bună. Rămase surprins de faptul că nu dormea pe mijlocul patului cum obișnuia atunci când se știa singură. De nicăieri gândul că poate îl aștepta începu să prindă contur. Ca întotdeauna, pufnea în somn murmurând, lucru care îi mai liniști din emoția momentului. Se dezbrăcă în liniște și se întinse pe o parte a patului, cu spatele, ferindu-se să o atingă. Nu voia să o sperie sub nicio formă. Totuși chiar dacă nu o trezea acum, dimineață ce reacție va… Gândul nu avea să-și cuprindă forma de întrebare, deoarece simți sânii, ca mai apoi tot trupul ei cum se lipi într-o îmbrățișare pe sufletul lui… Buzele ei se lipiră într-un suflu cald pe umărul lui, șoptind:
– Te iubesc, fraierică, somn ușor…

Cu drag, Mishuk

Gânduri…

 

Gânduri…

Te scutură de întrebări și lasă-mi semn o urmă-n amintire,
Două cuvinte, un blestem… Chiar dacă nu îți stă în fire,
Lasă-mi în Carte zile întregi de așteptări nemărginite,
Am tot sperat c-ai să înțelegi. Mi-s gândurile obosite…

E iarnă, știu… Ce friguri simți când te deschizi în suflet,
Ce rece cade tocul în cerneală scrijelind surdina unui vuiet,
Să-mi tulbure Tăcerile într-un dreptunghi învins de teamă,
Nu-ți mai surprind ecoul unui plâns, mereu pe ton, în altă gamă.

Te scriu cum nu te-am cunoscut pe cursul literar al vieții,
Așa cum te-am citit când mă trezeai din gândurile dimineții,
În bruma rece de iubire ce ți-o purtam cu tremurul pe buze,
Mă simt asemeni unui scrib, prea vechi să-i cânte unei muze.

Cu fericirea îmbrăcată-n praf, te-ascunzi sub mantia de friguri,
Pierdută-n labirintul monograf, și tu vei învăța ce înseamnă ”singuri”,
Apoi, Ce se ascunde după nori nu poartă în clar, un chip de fericire,
Sunt alte vise în culori, minciuni, iertări… Se duce timpul. Fără tine!

Cu soarta-n palme, dar străini de ea, călătorind prin viață clandestin,
Ne consumăm dorințele de „a avea”… bogați cu prea puțin.
Atâtea bucurii pe dos cumva, ai așezat la mine în gânduri,
Și astăzi parcă te cunosc, tu… Umbră,  ce-mi născui din rânduri.

Cu drag, Mishuk

Rond Nocturn

 

Rond Nocturn

De-ți suflă vântul iernii în Litere cuvinte fără de lumină,
când felinarele iubirii în amorțiri s-au stins la rând, pe rând,
Te întrebi dacă nici Luna nu mai știe cum împărăția ei divină,
a împletit cu întunericul în ploi frânturi de dor în gând.

Mai rabdă inimii un Timp, să-și plângă în taină ultima încercare,
când nefiresc și aspru, festinul nebuniei pare atât de întâmplător,
Urmând pe Calea Frunzelor scăderi și alte semne de întrebare,
ce naște rod pustiului în iz de vis fără de ceas deșteptător.

Ai ațipit cu ochii larg deschiși privind cu taină liniștea geroasă a Tăcerii,
perna de lângă tine odihnind doar locul încă viu pe unde Ea ți-a fost,
Albul de var îngroapă în lacrimi reci singurătatea în care Tu te sperii,
neant al unei alte nopți pierdute în rondul de speranțe și iluzii, fără rost.

Nu-ți tălmăcești din bună-vrere credința trainică, în valuri ucigașe,
oceanul tău se cere limpede și-n vremuri înțesate de furtuni,
Cuvintele-ți curg surde pe albul unor vechi, prea vechi răvașe,
dar sufletul tău macină făini diverse dragostei de oameni buni.

De-ai ști să ierți, întâiul te-ai ierta, și poate împăcat ai merge mai departe,
Dând chip și Amintirii ca ultimă povară, să poarte ochii Zânei de care ispitești,
În stihuri potrivite, din dragoste în versuri, să-i întrupezi în cânt, o carte,
Rondul Nocturn al unei vechi iubiri din care nu te regăsești…

Cu drag, Mishuk

Tu știi…

 

Tu știi…

Tu știi că-mi este dor de tine și-ți vreau Cuvântul înapoi,
Și câte nopți treceau sublime, când gândul îmi era la Noi.
Când te găseam, mereu departe, cu ochii plânși și glas scăzut,
Când încercam să-ți trec prin șoapte, ți-eram străin. Și te-ai temut.

Tu știi că te întâlnesc de-o viață prin Lumi în care n-am Trecut,
Prin fum, vâltori, te pierd în ceață, și tot te caut neîntrerupt.
Aceeași Tu, doar din privire te recunosc sub orice chip,
Dar te desprinzi când Timpul vine în firul galben de nisip.

Tu știi că te vedeam Regină prin universul nostru scris,
Pe o scenă ce n-avea cortină de care însă te-ai desprins.
Cuvintele-mi tăcură toate, cerneala se uscă pe toc,
Și Lumea merse mai departe în alte roluri, un alt joc.

Tu știi că mă lipsești de gânduri, de bucurii sucite-n rost,
Ce litere să-ți pun în rânduri când despre mine spui… ”Ai fost”.
Am fost, e adevărat, o formă, inefabil, un Trecut,
Pe care fără nici o noimă l-ai rătăcit și s-a pierdut.

Tu știi cum zbiară în Tăcere din lanț, o inimă căzută-n jug,
Cum ard cuvintele în fiere ca vrăjitoarele pe rug?
Tu poți să-mi iei din noapte luna, când soarele pe cer e stins,
De stânci m-a prăvălit furtuna, când orb am fost, iubind un vis.

Tu știi ce dragoste nebună îmi poartă sufletul pe valuri,
Te-am pus la inimă stăpână cătând în zări, pe mare, maluri,
Cătând să îmi răzbesc spre tine focul moștenit din zodii,
Ce-mi fierbe sângele-n suspine precum sămânța unei rodii.

Tu știi că-ți sunt îndrăgostit, dar las Tăcerea să ne rupă,
În altă Viață ni-e sortit, în asta însă e doar luptă.
Tu știi c-aș vrea să-ți fiu aproape, aș vrea să te aud din nou,
Cuvântul meu, răspuns la șoapte, ca un ecou spre alt ecou…

Cu drag, Mishuk

 

Migrene…

Migrene
Se întoarnă Toamna în gânduri către tine, suflet drag,
cu vânturi reci, cu nori și multe, multe ploi amare,
Te văd cum o aștepți timid și visătoare, mereu în prag,
oftând în tremur ca un foc, aproape stins, pe lumânare.
În ochii tăi Lumina s-a închis, pierdută în întuneric,
în dosul palmelor ce-ascund frivol, durerea sacră,
Dând Corbilor speranța unui vis de Plumb, himeric,
să-ți poarte umbra de mireasă, dincolo de Poartă.
Nu plânge dar, din suflet poartă aripi negre către mine,
veninul nopții ce-a trecut, ți-l duc eu spre departe,
Când tunetul din piept străpunge cerul, fulgeră-mă-n tine,
să-ți vindec sufletul, să-ți vindec inima. Eu simplu, altă Carte.
Așază-mă în litere și leagă-mă-n cerneluri prin cuvinte,
să-ți umplu golul ce adânc te macină în valuri de tristețe,
Melancoliile să-ți meargă către toate cele sfinte,
iar Eu să-ți umplu inima cu vorbe de blândețe.
Tu, floare albă de cireș, ce Toamnei îi cazi ofrandă,
pune-mă-n rânduri, în povești, să simt fiori când tremuri,
Deschide-mi geamul când citești în aer de lavandă,
și-ți voi aduce-n viață Nou… și vechi din alte vremuri.

Cu drag, Mishuk

O Gară pentru doi…

 

O Gară pentru doi…
(partea întâi)

 

Ca în orișicare povestire, amintirile se leagănă pe marșul leneș al unui tren ce a uitat să-și împacheteze în fum vremea și vremurile. Dacă m-ai privi în ochi, mi-ai întâlni pentru o clipă gândul hoinărind aiurea și toate visele, precum niște jucării stricate, părăsite și uitate.
E un început rece de Toamnă, în care frunzele aproape că și-au pierdut rostul existenței, călătoria lor fiind aproape de final. Vântul și ploile, le scutură și le spală, lăsând în urmă doar acel covor arămiu al uitării…

Ai fost odată Frunză, azi nu mai ești,
Ești doar o amintire pictată în povești,
Îmi fluturai pe cale, să-mi cazi sub tălpi târziu,
Ce-a mai rămas din tine? Doar un copac. Pustiu.

Rând pe rând, unul câte unul, Trenurile vin și pleacă de nicăieri spre nicăieri, sufocând sau pustiind peroanele arhaicei noastre gări. Toamna îmbrățișează acest mic Univers boem în care Iubirea își are casă, masă și cimitir. Viața, și-a etalat în ochii lumii, cea mai imprevizibilă Scenă a ei. Uneori, și Tu, și EU, suntem actori de rol principal fără măcar să știm, cum alteori doar banali spectatori, rătăciți întâmplător într-un episod ce nu ne aparține. Câteodată destinul improvizează și mai încarcă decorul cu o ploaie în asfințit, o eclipsă de idei și de resurse, astfel încât off-urile să pară mai aspre și dorurile mai grele. La Final însă, fiecare alege să tragă cortina în felul său…

Alarma a sunat devreme, a deschis ochii și privind albul de var de pe tavan încercă să-și adune gândurile dispersate în cotloanele minții. Probabil trecuseră cinci minute, deoarece alarma sună din nou, iar ochii lui fixau același vis, EA. Aceeași melodie, devenită obsesie cânta și ca alarmă, și ca ton de apel pentru numărul ei. Refrenul acela îi măcina inima, dar totuși părea singura mângâiere a sufletului său obidit.

” M-am îndrăgostit dintr-o întâmplare, dar nu întâmplător te iubesc,
Nimic nu contează, rost nu are, dar contează că… te mai iubesc! ”

Opri melodia înainte de ultima măsură din refren, hotărât fără a ști de ce, să meargă și azi să o aștepte. Se pregăti în grabă, își strânse neglijent coama într-un coc dezordonat, luă ultimele două pachete de țigări, bricheta și ieși pe ușă. Renunță la ceai și la mic dejun, pentru că mintea îi tot dădea ghes să nu întârzie. De mai bine de două luni era prins în interiorul acestui misterios și ciudat joc, din care nu se putea desprinde. Și totul a început cu un vis…

Erau el, Gara de Nord și o zi de week-end, ca oricare alta.
Era cu puțin trecut de ora zece când își aprinse prima țigară pe peron, în spatele tabelei de afișaj pentru plecări și sosiri. Mai avea aproximativ o oră și jumătate până va ajunge primul tren în gară, așa că își puse căștile și se pierdu în păienjenișul de gânduri.
Fără să-și dea seama memorase versurile nostalgicei melodii și acum le murmura ritmic și apăsat, rezemat de-un stâlp. Nu băga de seamă că oamenii treceau pe lângă el, că unii îl observau, că alții zâmbeau, șoptea cuvintele ca și când ea ar fi fost în fața lui și l-ar fi ascultat. Toate acele cuvinte nu erau decât suferința unei inimi înfierbântate și răzvrătite. A evadat singură din închisoarea în care ai încercat să o afunzi, sperând că se va îneca în veninul rece al propriilor lacrimi. Te-ai înșelat amarnic când credeai că o vei uita și fără să știi ai descoperit că dragostea nu moare când vrei tu.

Refrenul parcă îți accentuează obsesiv nevoia de a fi lângă ea și ea lângă tine, pictând culori arămii în lumina ochilor tăi palid-căprui. Din când în când, găsești puterea de a-ți mâzgăli un zâmbet fals pe umbra chipului astfel simpla lui prezență acolo, să fie doar un mic eufemism la adresa vieții ce a luat-o de lângă tine.
Îți amintești prima întâlnire, primul sărut, au fost tot acolo, tot pe peron. Tu ca un prostovan, nici nu îndrăzneai să o privești, numai Dumnezeu știe ce lupte se dădeau în sufletul tău. Ea te-a luat de mână, te-a trezit și te-a sărutat. A fost poate cel mai teribil cutremur din viața ta de până atunci. Micuță, firavă, dar o femeie cu adevărat puternică, care cumva a rezistat multor intemperii, chiar și când barca tindea să se ducă la fund. Inevitabil, într-un târziu, s-a scufundat și iată-te aici, acum așteptând… Așteptând să se întoarcă.

De undeva, de pe stâlpii înalți ai Gării de Nord, o voce tot mai plictisită anunță mecanic sosirea trenului în gară. Ai vrea să te duci să îi iei o cafea dar te minți că nu mai este timp deși știi foarte bone că trenul… va pleca așa cum a sosit, Fără EA…
Îți mai aprinzi o țigară, ca mai pe urmă, să te pierzi absent în mulțimea de oameni ce șiroiește într-un șipot nestăvilit, fiecare grăbindu-se spre unde are drum. Tu însă ești Omul care așteaptă, singurul om din acea gară care nu vine, nu pleacă și care din vreme în vreme, își mai ridică ochii din profunzimea gândurilor și privește aproape tremurând emoția unei speranțe.

Zâmbești. Peronul e tot mai pustiu iar chipurile oamenilor ce se retrag din vagoanele trenului, îți sunt tot atât de străine precum nimeni le ești tu lor. Oftezi încercând să umpli golul ce ți-a cuprins întreg sufletul și cu aerul de a alunga o muscă invizibilă, scuturi genele și ștergi obrazul de cele câteva lacrimi ce ți-au scăpat. Poate nu a fost să fie nici azi… Ți-e dor de glasul ei, de râsetul ei cu accent… ți-e dor să-i spui pe nume, două silabe, două cuvinte și o sărutare. Îți amintești dragule, toți acei fluturi de care nu i-ai spus? Îți amintești de clipele în care simpla bătaie în ușă, te făcea să te simți mai mic decât un urs…
Poate că îți vine să plângi dar masca a încremenit acel zâmbet sub care se ascunde întreaga ta durere de OM. Acestea sunt momentele în care ți-ai dori să poți rupe Timpul, să-l legi de un scaun și să faci tot ce își dorește ea să fii… un OM.
Dincolo de toate astea, un singur gând mai aleargă sălbatic lipsit de jugul suferinței. O iubești cum soarele iubește pământul și cum luna iubește întunericul. O iubești… Și te întrebi dacă astăzi s-a gândit cineva să-i spună cât e de frumoasă…

     – Hei, Motto, ce faci?
Tigruța ronțăia indiferentă un rest de creion chimic, așezată pe lângă pieptul lui, fâlfâind din coadă și oferindu-i un ignor total. Se simți bulversat de întreaga situație. El era încă în pat, sub cearceafuri deși în mintea lui se derulase drama unei zile petrecute în așteptare. Își căută telefonul cu acea panică a omului ce nu conștientizează realitatea. Să fi fost oare, numai un vis? Mâța luă viteză, speriată de ieșirea în decor a marelui urs, ce se răsturnă din pat odată cu plapuma, aplecându-se pe lângă margine. Dând cu fundul de parchetul dur și… rece, descoperi și telefonul ”plimbat” prin praful de sub dulap de vitezomana casei.

     – Mooootttttoooo, vino aici!!! Acum!!!
Pe hol se auziră câteva bubuituri, semn că mâța mirosi pericolul și pentru a se ascunde, se băgase, cel mai probabil, pe sub pian, loc de siguranță maximă, unde știa că nu va fi prinsă. Ursul bosumflat, întinse mâna pe sub dulap să-și scoată telefonul, gândindu-se totodată că poate ar fi cazul ca aspiratorul să nu mai reprezinte doar element de decor. Era stins… După trei vorbe de duh și de sfeștanii, urmară câteva blesteme și… sunetul de mesaj.
     – Ce mama…

” Bună, sunt în trecere prin București. Ajung pe la 16.00. Dacă vrei putem să ne vedem…”

Cu drag, Mishuk

Perfect, Străini

 

Perfect, Străini …
(ultima pagină din Povestea noastră)

 

… Un vânt tăios și rece mătură aleile părăsite, pe care Toamna le acoperise precoce în nuanțe închise, cenușii, și peste care un covor de frunze vechi își risipea odihna. Noaptea e de un clar curat, ce cufundă stelele strălucitoare peste creasta copacilor înalți, ca într-o hipnoză profundă, unde sclipirea micilor puncte argintii mă poartă în brațele unui leagăn al fanteziilor. Închid ochii, trag aer adânc în piept și încerc să îmi alung teama că te voi pierde din nou din toate gândurile. Numele tău apare din neant, ca mai apoi să dispară la fel cum a venit, precum o velă netedă smulsă de torentul unei furtuni, de pe catargul pe care fusese arborată. Ești Tu, mereu, aceeași TU, aceeași ochi arămii, aceleași buze subțiri, năsucul subțire și gropița lui pe partea dreaptă. Aș vrea să te strig dar buzele-mi sunt uscate și frică îmi e să tulbur halucinația liniștii ce îngropă împrejurul într-un întuneric profund. Și parcă aș vrea să-ți mai spun timid, că îmi este dor de tine, de glasul tău, de atingerea ta, Umbră fără Inimă.

 Parcul îmi seamănă mai pustiu azi decât îmi păruse ieri, iar frigul îmi frământă carnea brațelor dezgolite, într-un tremur continuu. E foarte târziu, și m-aș grăbi spre casă, dar ca de fiecare dată, nici acum pașii nu-mi dau ascultare. Același ritm melancolic, parcă mă țintuiește într-o armonie frenetică a amintirilor. Chipul tău creionat în linii subțiri, părul ce nu te ascultă niciodată și ochii mici ce deseori îmi păreau cu mult mai mari, își fac apariția asemeni unei năluci prin aburii ceții ce se ridică răsfirată deasupra lacului. Ești încă vie în mintea mea din care nu cred că am să te pierd prea curând. Și nici nu vreau! Zâmbesc acestui gând cu o satisfacție pe care nu reușesc să mi-o explic. Oare, azi, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Oare azi, cineva s-a interesat de cum te simți, dacă ai nevoie de ceva? Cu siguranță, nu pot ști niciodată, mai ales acum când Timpul a rupt orice legătură picurând zile de liniște și nopți de lacrimi. Romantic, aș spune eu, iar tu mi-ai râde ca în zilele bune când eram copil și… prost. Și inima bate, bate, capul îmi vâjâie, și simt din nou acea amețeală ce-mi cade peste ochi asemeni țesăturii unei pânze de păianjen. Poate dacă…

Poate dacă mă așez pe o bancă și mai aprind o țigară îmi voi mai potoli din pulsul inimii ce tinde să gonească de fiecare dată când te întâlnesc prin gânduri. Poate dacă mă odihnesc un minut, vom putea din nou să mai glumim ca altădată, să schimbăm impresii, să-mi dai sfaturi, ca într-un final să-ți spun că-mi pare rău și că-mi doresc să mă ierți, a câta oară, nici eu nu mai știu. Zilele trecute am citit aiurea un articol în care spunea ceva de genul că femeia care iartă prea mult ajunge să nu mai iubească. Și ai dat like. La început am râs, apoi m-am întristat. Să fie oare adevărat, sunt eu un om imposibil, chiar atât de dificil încât să nu pot să te… În ochii tăi probabil că sunt, cât despre mine, nu știu ce să mai cred. Îmi număr pe degetele amorțite, speranțele ce trec dincolo de noaptea de azi revărsându-se odată cu primii zori de lumină. Cam târziu pentru toate, nu-i așa?

Năluca ta mă privește fix în ochi, încremenind o așteptare înfrigurată. Parcă așteaptă să spun ceva deși eu știu că Tu nu vrei să auzi nimic. Ce pot face altceva mai mult decât să îți Zâmbesc, dar îmi resimt zâmbetul doar ca pe o grimasă a ce ascunde nostalgii din alte timpuri. Te Iubesc dar ruperea ta a lăsat pe jumătate, un gol adânc în jumătatea mea din viața noastră. A lăsat doar partea aceea cu Te Iubesc… și numele tău.

Știi ce mă doare cu adevărat? În relația cu Tine, aveam un plan cu multe steluțe ce trebuia să te facă să te topești în căldura mea sufletească, singuratico!

Mă gândeam mereu că, atunci când ești tristă să te iau și să te strâng în brațe tare. Să te sărut pe nas, pe frunte, pe buze, indiferent, să te sărut până râzi, îmi zâmbești și îmi răspunzi cu o poantă hazlie, cu o tachinare în nota ta obișnuită. Îmi propusesem să nu te mai las să cazi pradă deznădejdii și amărăciunii. Dar atunci (și nici acum) nu te cunoșteam îndeajuns, și n-am știut că tu vei înțelege acest gest al meu ca pe unul nelalocul lui. Asta a fost… În mintea mea de copil prost gândeam că nu pot sta cu mâinile în buzunar privind la tine, la ochii tăi care doar din orgoliu nu lăcrimau. Încercam în felul meu să nu te las să te simți singură alături de mine. Cu toții avem zile proaste, avem nevoie de spațiu și uneori ne mai certăm dar noi am făcut dintr-un nimic, dezastru. Am măturat unul cu celălalt podelele unui loc pe care nu am reușit să-l facem al nostru. Vezi tu năluco, de ce zâmbetul meu, nu e zâmbet în fapt? Te iubesc și duc povara eșecului cu mine ca pe o ambiție personală care mă face să lupt, să cresc, să mă dezvolt. Câteva din cele pe care le-am promis le-am îndeplinit, îmi pare rău doar că nu ești de fel, să te bucuri alături de mine. Atât doar.  Atât doar că mi-ai oprit ceasul, și mi-ai luat tot Timpul din lume. Ce mai există din Noi? Zâmbești? Așa ziceam și eu… îți sunt doar un străin în prezent, o rămășiță a unui an ce l-ai numit pierdut. Îmi pare rău… iubito.

            E Timpul să mă ridic… Aburii îmi îmbracă suflul în lumina palidă a unui felinar rătăcit. Deschid ochii, îmi scutur brațele și pașii înghețați prind a-și urni mișcarea molcom spre casă. Mai am doar câteva minute… Am gândurile curate și mintea obosită. O nouă zi în care mă simt străin în viața mea. Un străin perfect acomodat pe o jumătate de gânduri. Și dacă tai a doua parte am numele întregii povești în culoarea ta preferată… Suntem doi. Perfect, Străini!

Cu drag, Mishuk

 

 

 

Și dacă Dragoste…

 

Și dacă Dragoste…

Eu n-am să sun, nu am să scriu, te voi păstra în taină,
într-un sertar al minții în care mi-am deschis o rană,
Ca pe-o scrisoare veche ce-o simt în piept sub haină,
Tu, Visul Dimineții, întâia-mi cea din urmă, Doamnă.

Zâmbești ferindu-ți chipul, rupând înlănțuirea,
uitând în șoapte numele din sărutări să-l ștergi,
Din mutele atingeri rămase în palme fericirea,
și Albastrul fără valuri… și multe stele reci…

Răpesc mici, vagi iluzii sub brațele-mi greoaie,
acel glas făr de tunet și trupul frag ca de zeiță,
Să-ți simt căldura sângelui și a inimii bătaie,
sub rotunjimea sânului, în sâmburi de dorință.

Mi te ridici ușor, alunecându-mi peste gânduri,
cu trupul curățat divin, de orice fel de Otrăvire,
Bărbia-ți peste umăr, întoarsă în câte alte rânduri,
mi-a frământat Odihna într-un soi de amorțire.

Albastrul viu din care lipsesc doar pescărușii,
se adâncește în focul ce-mi mistuie adâncul,
Te-aș prinde iar de mână să te sărut în pragul ușii,
dar buzele îmi tremură și-mi pierd întreg avântul.

Doar te privesc cu sete, Tăcerea, e în toate celelalte,
mă simți, cât sunt de sigur c-am să mă pierd în Vreme,
Și dintr-o îmbrățișare din Viață treci în Noapte,
lăsându-mi întunericul să-mi cadă peste gene.  

De unde vii, când ai să pleci, ce va rămâne în urmă,
doar gânduri, alte întrebări, scântei sau sentimente,
Numele Meu e astăzi rouă, mâine poate brumă,
o umbră fără chip, adresă și alte semnalmente.

Ți-am ascultat Cuvântul ieri, iar astăzi mi-a fost teamă,
să frâng în vis șirul de litere ce cad supuse-n formă,
Povestea noastră nu s-a scris cum nefiresc, o Dramă,
își joacă personajele dând Dragostei… o normă.

 

… Cu drag Mishuk