Timpul Iubirii…

 

Era o minunată dimineață de iulie când, în dormitorul ei, soarele și vântul se jucau printre perdele gâdilându-i tălpile și alungându-i orice crâmpei de visare…  Prin fereastra întredeschisă, forfota dimineții pătrundea plină de viață în odăița minusculă în care-și trăia lenea matinală. Și ar mai fi lenevit în moalele patului strângându-și puiul de pernă în brațe dacă telefonul nu s-ar fi încăpățânat să sune rătăcit pe undeva printre pungile de cumpărături din bucătărie. Somnoroasă, își frecă pleoapele cu dosul palmei și se ridică să-l caute.
-Da!
La celălalt capăt un râs hohotit îi înțepă nervii, și ei încă adormiți.
-Somnoroaso, încă nu ești gata?  Nu ți-ai băut cafeaua, nu ți-ai fumat țigara?
-Ce vrei, ți-am spus să nu mai suni! Dimineața…
-Păi… nu vreau nimic. Voiam doar să fiu primul care-ți spune că ești frumoasă… și azi. Mă gândeam la tine, și…
-Și ce?
-Și atât…
Simțea că tonul interlocutorului, scădea în bucurie așa că mai domoli și ea din răutate…
-Ce faci?
-Uite, mă pregătesc de muncă și trag cum pot de mine să nu mă prindă patul. Dar tu văd că moțăi și o să întârzii.
-Bine, bine! De-asta m-ai sunat? Te-am angajat cumva pe post de ceas deșteptător?
-A, nuuuu… Voiam de fapt…
-Ce voiai?
-Nimic… De fapt mă gândeam la tine. Și voiam să te întreb dacă… dacă vrei să mergi cu mine la masă. Am făcut paste… cum îți plac ție și…
-Nu știu… Poate. Vedem. Altceva?
-Mmmm… nimic. Te las să dormi.
-Păi…???
-Păi ce?
-Păi spune-mi!
-Ce?
-Mă enervezi! Spune-mi pentru ce m-ai sunat…
-Păi…
-Bine. Pa-pa! 

… Închise telefonul fără să mai aștepte alte bâjbâieli și rătăciri sentimentale din partea interlocutorului. Zâmbea. Se simțea bine, oarecum revigorată după această scurtă conversație inopinată. Fără să se mai gândească, porni spre bucătărie să-și pună de cafea… Rătăci câteva secunde în fața oglinzii de pe hol, apoi mulțumită își luă țigările de pe măsuță, puse apă în filtru și se așeză în așteptare.
Fumul albăstrui se ridica în unduiri orientale, vibrându-i diafragma gândurilor în care se adânci… I se părea că Alexandru o curtează de câteva săptămâni bune, dar felul lui oarecum timid și indirect îl punea de cele mai multe ori în ipostaze ridicole. Era prima persoană pe care o întâlnise și o cunoscuse la noul loc de muncă, un tip drăguț, serviabil dispus oricând să o ajute. Mereu când ridica privirea peste biroul ei, îi întâlnea zâmbetul senin parcă imprimat cu unul din xeroxurile mari de la departamentul tehnic. Nu era micuț, dar trupul lui rubicond, ochii blânzi și mari, tenul măsliniu, părul lung și ondulat îl trăgeau oarecum în sfera dorfilor, iar ea îl tachina în fiecare pauză de țigară. Oricât de supărată sau numai plictisită ar fi fost în acele momente, privindu-l simțea o dezmorțire sufletească…

Lângă cafea o nouă țigară își fumega sfârșitul…
În fața dulapului își exprima nehotărârea cu cea mai aprigă furie. Părea că nici o rochie nu o mai avantajează, astfel încât ajunseseră toate aruncate morman pe patul încă nefăcut. Își trase la repezeală o pereche de jeanși albaștri, un pic prea mulați, un tricou alb, converșii, ochelarii fumurii cu ramă roz subțire, își trecu mâna prin păr… și gata. Zâmbi la gândul că ”Azi e modestă!”

În metrou realiză că în graba cu care a ieșit din casă, și-a uitat pe măsuță romanul de drum. Pentru prima oară se simți străină în acel amalgam de culori și voci ce o înconjurau într-o agitație continuă. Se înghesui într-un colț fără să îndrăznească să se așeze pe vreunul din locurile libere. Își scoase telefonul, dar semnalul prost îi șterse orice chef de navigații virtuale. Muzică nu avea așa că îl scăpă înapoi în gentuță. Când avea cartea, cele 40 de minute de drum păreau o oază de liniște dar azi… Azi își acoperi ochii mai bine sub întunericul lentilelor și cu mult curaj se puse pe observații tacite… ”Se pare că nimeni nu mușcă și… Am ajuns!” 

… În drum spre birou se salută formal cu câțiva colegi, schimbă câteva impresii despre cum va fi vremea și se puse la curent cu ultimele bârfe la o țigară. Starea de mulțumire se transformă într-o stare de bine când peste monitorul ei întâlni zbârlionții răzvrătiți ai fanului numărul unu. Îi trimise pe messenger un emoticon cu limba scoasă.
-Ce faci, urâtule?
-Mâzgălesc o schiță, tu?
-Aștept indicațiile pt. noul proiect. Și mi-e foame. Ce fumăm?
-M-am lăsat!
-De???
-De băut.Apă.
-Ai suuuuc? Dă-mi și mie!!!
-N-am.
-Ești nebun! Hai la o țigară!
-Haidi PA!
-Aaaaaa?

Ana, apăru de niciunde cu un teanc scorțos de dosare gălbejite. N-avea chef de ele, dar munca e muncă, așa că-și luă pixul între dinți și deschise primul dintre ele. Pierdu astfel patru ceasuri cufundată în cifre, și sistemul o anunță că e timpul unei bine meritate pauze de masă și țigară. ”Hooorey!”
-Băi, hai la masă!
-Hai!!!

Amândoi se ridicau zgomotos de la birou și ieșeau zumzăind în râsete pe culoar spre cantină. Alex avea obiceiul să-i ofere zilnic câte o bucurie culinară pe care ea nu avea niciodată puterea să o refuze.
-Băi, o să am nevoie de regim cât de curând din cauza ta.Â
-Nu-ți fă griji, gătesc și de-alea!
-Fugi, măi…

Mai fumau câteva țigări împărtășind ultimele bârfe auzite pe holuri și se întorceau la fel de veseli reluându-și cu bateriile încărcate ordinea de lucru. După job pășeau amândoi agale pe aleile Cișmigiului, servind cu poftă câte o înghețată de pepene roșu, în apusul zilei. Zilele treceau și odată cu ele și arșița sufocantă a verii, lăsând loc ploilor și covorului galben de frunze ruginite… Octombrie venise cu un șirag de zile, care mai de care mai reci și mai urâte întregind tabloul unei toamne ce readuse umbrela în accesoriile ținutei cotidiene. 

… Fără să deschidă ochii simți că e timpul să se trezească. Vântul încă vuia, dar ploaia se oprise și totuși un presentiment de neliniște îi frământa trupul. Se ridică din pat cu gândul să-și găsească telefonul rătăcit prin vreun colț ascuns al garsonierei când pe hol, sub pragul ușii de la intrare găsi un plic alb. Deschise ușa și… Trei trandafiri roșii așteptau cu buzele umede îmbrățișarea unui piept și bubuitul unei inimi… Și totuși pe holul scării nu era nimeni… Plină de emoții scoase hârtia albă pe care caligrafic erau pictate câteva cuvinte. ” Te iubesc, te iubesc și… te iubesc! P.S. Neața, Sunshine! ”
Mintea ei o luă razna plină de emoție: ” Cine și de ce? Să fie…? N-are cum, noi suntem prieteni și el știe bine asta. Mai bine să-l sun… ”  Și totuși se simți lipsită de curaj… Se gândi că timpul va liniști și va potoli orice emoție sau sentiment ce acum frământa sufletul admiratorului secret.

Trecuseră trei săptămâni în care rări ieșirile și plimbările prin ploaie. La muncă se trezi că se poartă distant și că-l evită fără vreo justificare coerentă. Faptul că nici el nu făcea și nu spunea nimic legat de situație o irita constant. Și totuși, cum era de așteptat, inevitabilul se întâmplă odată cu ziua lui de naștere. 

… Alex pășea lângă ea oarecum abătut. Pe fruntea lui păreau adunați câțiva nori ce dădeau semne că-n sufletul lui se apropie furtuna. O furtună secată de cuvinte dar plină de priviri oarbe, rătăcite-n gol. Nu spunea nimic, nici măcar nu zâmbea superior, și asta era total nefiresc lui, așa că se gândi să înceapă ea discuția.
-Ce păpăm bun azi? Unde petrecem?
-Nu știu… unde vrei, nu contează…
-Lasă-mă să fac eu cinste azi cu prânzul, ce zici?
-Nu, nu prea mi-e foame…     

Îi era teamă că discuția ar putea lua o direcție periculoasă dar totuși sperând că poate totul e doar în închipuirea ei îndrăzni să-l întrebe:
-Alex, ce se întâmplă cu tine? Te-ai schimbat…
-La fel și tu!
Deci era adevărat… el era îndrăgostit! Se simți datoare să lămurească problema.
-Îmi pare rău… dar eu nu simt la fel…
-Ce să simți?
-Nu te iubesc, Alex…
-Ți-am cerut eu?
-Nu, dar toată situația asta, o resimt ca o presiune…
În acel moment, lacrimile îi încețoșă vederea șiroind printre gene. Se întoarse cu spatele spre el… și continuă:
-Nu te iubesc. Vreau să rămânem prieteni și atât… Atât, Alex.
Râsul lui isteric o surprinse fantastic…
-O să plec draga mea. Curând, foarte curând, am să plec.  Hai să bem ceva… Ceva tare.
-Vino la mine. Nu vreau să fii singur azi, la mulți ani.

Era pentru prima oară când îi trecea pragul… Plasa cu sticlele de votcă se odihnea pe pat în timp ce ea se duse să aducă pahare, gheață și lămâie. Îl găsi întins în așteptare privind tavanul. Televizorul mormăia ceva pe unul din canalele de știri în timp ce alcoolul curgea prin sufletele celor doi dezmorțindu-le simțurile.

Se surprinse îmbrățișată într-o atingere ce nu-i fu deloc displăcută. Sărutările curgeau pe obraji, pe gât pe umeri, pe buze într-o dezordine înflăcărată. Se ridică deasupra lui, își ridică tricoul lăsând în cădere, umbra a doi sâni perfect rotunzi. În lumina rece a camerei două trupuri înfierbântate se rostogoleau printre cearșafuri. Gemetele și sudoarea întregeau un tablou al pasiunii explozive iar la final adormi cu tâmpla pe pieptul lui odihnindu-și trupul și visele, fericită…” La mulți ani, dragul meu…”

Când zorii aduseră prima scânteie de lumină, prin păienjenișul genelor observă că el plecase. Pe măsuță aceeași trei trandafiri cu buze umede… Simțea fiorul dragostei încolțindu-i în inimă! Ziua trecu fără cuvinte, fără telefoane, fără mesaje, nici un semn! Week-end-ul trecu și el îngrozitor de greu, iar nerăbdarea de a-l întâlni îi frământa nervii precum unui aluat. ” De ce nu sună, de ce nu spune nimic? ”

În noaptea de dinaintea zilei de luni nu reuși deloc să se odihnească. Un coșmar îi tulbură liniștea somnului și întunericul îi induse o stare de teamă. Gânduri care mai de care mai terifiante își făceau loc asiduu în mintea ei. Se simțea rău, obosită și îngrijorată. Odată cu lumina ce își făcea loc în imensitatea întunericului se ridică din pat și se pregăti de plecare. Ploaia șiroia printre umbrele și trecători, dar ea nu mai avea timp și răbdare să se ferească. În inima ei simțea că ceva rău urmează să se întâmple. Fără să mai aștepte liftul urcă scările celor trei etaje…

Biroul lui era gol, de toate lucrurile fistichii și amuzante ce-i încărcau dezordinea cotidiană. Își scoase telefonul dar o voce robotică o anunță că numărul format nu e alocat.

La Personal află că Alex s-a retras din funcție și a părăsit compania. Pământul se rupse sub ea iar cerul îi pică pe umeri.  ”A plecat? Unde și de ce!!! ”  Se interesă de adresa lui, dar nimeni nu știa nimic…Îi venea să țipe, să urle dar închise ochii și își înghiți durerea.  Se simțea tot mai rău așa că plecă acasă. Se opri direct în baie unde își vărsă veninul. Trupul ei era vlăguit și lipsit de putere. Fără să înțeleagă ce se petrece cu ea, își luă toată durerea sufletească sub plapumă, închise ochii și lăsă lacrimilor libertatea să purifice 1durerile inimii. Adormi cu sufletul alb, sub prima zăpadă a iernii…

… Primăvara aduse un zumzăit de viață în tot ceea ce o înconjura. Grădinile îmbrățișau petece de verdețuri iar copacii înmugureau vibrând sub ciripitul agitat al vrăbiuțelor. Era o zi însorită de sâmbătă, așa că se îmbrăcă lejer își luă romanul și își îndreptă pașii spre Cișmigiu. 

Poposi pe o bancă lângă locul de joacă, copiii provocându-i o stare de bucurie și liniște. Deschise cartea și se pierdu printre rânduri. Povestea romanului părea parcă scrisă din povestea vieții ei. O iubire ascunsă sub semnul prieteniei, un moment de pasiune și apoi o viață sub semnul dezolant al singurătății. Singura urmă a iubirii fiind un prunc ce va crește fără tată. Lacrimile dădeau un aer trist acelui chip ce totuși nu a uitat să zâmbească. Își îmbrățișă pântecele pe care soarele îl mângâia cu căldură. Era copilul lui, și ea a ales să-l păstreze și să-i ofere toată iubirea pe care acel suflet ce zăcea în adâncul ei nu a știut să o împărtășească… Pe EL a încercat să îl uite dar în scurt timp a ajuns să-l regrete… A încercat să-l urască dar noaptea se trezea din somn plângând de dorul lui… Așa că a ajuns să se împace cu ideea că el face parte din viața ei, și iubirea lui a luat forma unui băiețel ce-i va purta numele…

… Primăvara își ducea zumzăitul plin de viață îmbrățișând natura cu sărutări verzi în care gândurile oamenilor prind culoare și substanță, însă pe chipul ei se citește toamna celor trei trandafiri cu buze umede ce așteptau îmbrățișare și bubuitul unui piept înflăcărat…

” De ce n-am știut că te iubesc, atunci? ”

  

Se spune că timpul vindecă răni… dar cicatricile rămase ne vor aminti mereu, tot ce a fost.

 

 Tears_can_clean_your_soul_by_andreyardei

Anunțuri