Te scriu fără nume…

„Azi nu, nu mai vreau să minţi…”

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”  

 

     

Sympathy For The Devil… ( it burns me inside!!!! )

Nu mai am putere să rabd în capătul holului şi fac primul pas. Mă îndrept hotărât spre uşă, hotărât să intru, pentru că ştiu că eşti acolo şi mă aştepţi cumva. Îţi simt mirosul zâmbetului larg de „ţi-am zis eu” şi privirea superioară ce îmi va întâmpina această pornire disperată, această nevoie acută de a fi un mic masochist în faţa ta.
Mai sunt doi paşi şi mâna-mi pare hotărâtă să ciocănească dar ezit. Mi-e teamă de acel „intră!!!” ţipat din fundul patului, de acel mâner ce-mi arde palma uneori şi mă opresc. Mă opresc, căzut din nou pe gânduri, aşteptând ca ceva, cumva, să se întâmple. Ca niciodată, nu vine nimic. Nimic nu intră, nimic nu iese şi totul este doar un hol, gol, ca adâncul fierbinte al stomacului meu.
Şi totuşi, de data asta n-am să o fac! De data asta am să-mi întorc paşii pe altă cale şi n-am să mai privesc înapoi aşa cum nici tu nu ai privit niciodată înainte. Aşa nici nu vei şti cât am venit de devreme şi cât am plecat de târziu, nici nu vei şti cum am aşteptat plin de emoţii deznodământul unui gest inconştient, ca tu să deschizi uşa şi întâmplător, să mă găseşti acolo. Azi, nu…
O altă zi, o altă carte, răsfoiesc printre pagini, în căutarea unor cuvinte noi care să mă ducă cu gândul departe de tine. Poate că ochii mei nu ştiu să mai citească sau poate că tu exişti peste tot, în rutina fiecărei zile, în răcoarea fiecărei umbre.
Şi Da, e cald. Cât poate să fie de cald când, ca o şuviţă blondă arsura fierbinte a razelor de soare se joacă pe chipul meu, sufocându-mi aerul liniştit şi calmul muncit cu greu. Respir rar, în ritm cu balansul trist al inimii mele. Am să te pun pe foaie aşa cum nu ai fost niciodată. Într-o zi, nu azi…
Dar până atunci, oboseală din gând şi oboseală din mâini nu vor să te mai scrie decât aşa cum eşti tu…
Raluca nu era blondă, dar îi plăcea să-şi nuanţeze părul în culori vii în care soarele să-şi oglindească chipul sclipind în armonii vesele şi zgomotoase. Avea pe atunci, un mic pisic cu care îmi tortura răbdarea şi-mi ustura zilele, avea şi nerv, dar şi eu aveam gânduri malefice şi-un dor de ducă grozav, şi totuşi nu puteam să plec atâta timp cât ea nu-mi ascundea lumina.
Nu i-a plăcut niciodată că scriu, ce scriu sau cum scriu. Nu, nu i-au plăcut niciodată cuvintele cu care deseori încercam să-i descreţesc fruntea. Spunea ea, că de fapt sub Ele îmi ascund adevăratul chip, întunericul din suflet şi grotescul gândurilor răutăcioase care într-o zi vor ieşi la lumină şi nu-mi va zâmbi frumos. Ochii ei nu minţeau şi nu puteam să spun nu, deşi aveam nevoie să-i spun că se înşeală. Şi nu s-a înşelat. Zâmbesc acum amintindu-mi cum totu-mi părea o joacă pe atunci, până când cel din urmă vânt ne-a stins.
Acum, peste ani, întâlnindu-te pe tine, îmi dau seama că nu s-au schimbat prea multe, sau poate doar am încărunţit sub povara timpului şi-a apăsării din suflet. Un „offf” pe care tu mi l-ai dăruit şi pentru care n-am găsit niciodată cuvinte urâte, să-l umplu, să-l scutur sau să-l alung.
Mai Priveşte o secundă în oglindă, şi citeşte-ţi pe buze cum ascuţişul limbii tale înţeapă întorcând cuvinte pline de venin. Cuvinte care ne dor, şi doare.
Dar până la urmă sunt doar cuvinte… şi rămân aşa chiar dacă nu ţi-am spus… Fiecare, cu demonii lui.

Photo by Spiridon Andreiana Nicoleta      http://www.nikowd.com/

Scrisoare pentru o… Cunoştinţă

Draga mea Cunoştinţă,

 

Nu conteneşti să mă uimeşti.
Dacă ai fi o glumă, probabil aş râde intens, dar tu exişti şi asta surprinde toate concepţiile mele asupra lumii reale.
M-am trezit azi de dimineaţă visând că citesc unul din mesajele tale pline de ameninţări în care spui că faci şi dregi şi… Şi ce!? Recunosc, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut telefonul printre cearşafuri. Nu era nimic şi nimeni, aşa că am răsuflat uşurat…Aş mai fi dormit un pic, dar mi-am amintit că aseară mi-a fost rău şi nu voiam să pierd o secundă din faptul că mă simt bine. Aşa sunt eu, nu te ascult niciodată când îmi spui să merg la medic, căci până la urmă tu îmi eşti îndeajuns. Probabil vei creşte mare şi vei fi un doctor de succes, atunci îmi va fi frică şi de tine, şi cu siguranţă nu ne vom mai vedea, exact cum îţi doreşti. Dar poate, cândva, într-o zi ploioasă, întâmplător ne vom întâlni şi ne vom saluta ca două Cunoştinţe vechi, grăbind apoi pasul în direcţii opuse chiar dacă avem aceeaşi ţintă. De sub umbrelă, cu siguranţă ai să-mi arunci acelaşi zâmbet pe care-l ascunzi şi-acum când crezi că nu te văd. He heee, cred că e singurul lucru ce nu se va schimba vreodată la tine. Şi totodată cred, că nu voi mai mânca niciodată pepene roşu, asta bineînţeles după ce vom deveni cu adevărat două Cunoştinţe.
Aşa sunt eu, răzbunător şi crud. Dar tu cum eşti?
O Cunoştinţă veche ai cărei papuci stau răsturnaţi în faţa camerei de cămin, ale cărei unghii sunt însetate de carne şi ai cărei nervi stau ca o bombă cu ceas, gata oricând să explodeze ţesând o ploaie de cuvinte şi vânătăi…Şi toate de dragoste.
Draga mea Cunoştinţă, mi-e dor şi doare.
A venit primăvara, o primăvară pentru care ai promis multe, dar pe care, cu putere de la sine, ai uitat să o împlineşti. Şi mă refer la primăvară… Promisiunile sunt pentru naivi…
Doi ochi măslinii m-au făcut fericit atâtea clipe, dar câte ceasuri n-am îndurat cu lacrimi, spuneam eu de la frig, să te aştept, ca tu să mă întrebi de ce-am plecat atunci…
Atunci nu am plecat, doar m-am retras într-un loc mai liniştit şi te-am aşteptat. Ştiai foarte bine unde sunt dar n-ai avut puterea să mă cauţi. Sau poate se numea orgoliu, mândrie?
Da, draga mea Cunoştinţă, indubitabil mint. Sunt Om, şi nu cred că există om întru totul sincer. Eu unul recunosc că am neghină în ochi şi vină asupra multor lucruri ce s-au întâmplat sau urma-vor să se întâmple. Dar sunt cu un pas înaintea ta, şi ştii de ce? Pentru că eu am fost singurul ce a iubit în această poveste şi cu toate astea tu eşti cea care face reproşuri. Şi de aici…mai e mult până departe.
Că ai greşit ţi-e greu să recunoşti şi de aceea încerci să mă alungi… Acum îmi ceri mai mult, chiar imposibilul, să-mi fii o Cunoştinţă. Păcat că nu mă poţi vedea acum cum râd de toate acele cuvinte cu care ai vrut să mă loveşti. Nu ai ştiut să-mi spui exact cum simţi…ce simţi, niciodată.
Acum ca o Cunoştinţă veche ce mă simt, mă ridic şi mă scutur de praf, de tot praful pe care mi l-ai aşezat pe tâmple de-a lungul secolului ce a trecut. Căci pentru mine ai fost un veac, ce nu s-a scurs uşor. Nu pot decât să-ţi dau o ultimă îmbrăţişare scrisă, să te sărut pe frunte şi să închid ochii. Plec din nou, dar să ştii că pe oriunde te vor duce paşii, poţi oricând să faci popas la mine, pentru că eu TE IUBESC pentru ceea ce eşti.
Pe curând… Semnat,  a ta Cunoştinţă.

 

Şi tu nu mai eşti…

Din toate cele câte mă înspăimântă, cel mai mult îmi este teamă de Vocea Ta… Şi nu mi-e teamă pentru că ai avea o voce grotescă ci pentru simplul fapt că nu mă pot împotrivi în faţa ei. Îmi sfarmi orice urmă de mândrie, orice fărâmă de orgoliu, mă calci în picioare şi apoi treci mai departe. Mă laşi singur în viaţa asta, condamnat la tăcere…condamnat la uitare.
Cândva, cu aceeaşi voce, îmi gâdilai auzul cu tot felul de cântece zumzăite parcă într-un murmur albastru. Albastru, pentru că pe atunci încă te visam în culori, şi culorile erau vii, chiar de era Toamnă…
Prima frunză galbenă se desprinse, şi îşi porni domol zborul, purtată de vânt, să îmbrăţişeze pământul. Un aer rece, o grimasă, o ţigară fumegând şi toată iarba gălbejită de sub copacul meu, îmi trezeau un aer trist de melancolie în gânduri. Aş vrea să ştiu să te cânt cum n-am făcut-o până acum dar poezia mea e tristă, din peisaj lipsesc doar stropii mici de ploaie care să-mi picure hârtia. Privesc pe foaia albă în care am însemnat cu sânge albastru un ultim „Te Iubesc”  în versuri… Tu nu mai eşti şi acesta nu e un cântec de adio dar Chitara îmi cântă un sonet fals, cu acele cuvinte calde dar grele, în care mult aş vrea să te auzi; te regăsesc pentru o clipă doar ca să te pierd din nou…
O noapte albă, un vânt turbat, o ploaie rece, un vuiet cald şi un bar în care nu există străini ci doar prieteni ce nu s-au cunoscut încă. Stau singur la masă citind dintr-o bere această iarnă ce mi-a îngropat sufletul în nămeţii ei. Timpul e departe de a înţelege cum, de ce şi unde m-a pierdut. Las geană peste geană şi gândul alb chezăşie destinului ce parcă pentru mine n-ar avea de scris o simplă cale dreaptă.
Mai aprind o ţigară din care sorb cu sete fumul nociv ca o binecuvântare. Aceeaşi cerneală dar alte rânduri, alte cuvinte cad ca nişte bombe pe albul de hârtie sub apăsarea dureroasă a sufletului meu. Aceeaşi chitară, alte acorduri şi-o voce străină ce nu-mi dă nimic. Nu-mi dă nimic din tine…
Mai vreau în liniştea nopţii iubire prin sunete calde să-ţi cer… Efemer… Totul e efemer, un vis ce pare aieve.
Pierdut în adâncul violet al unui fotoliu, retras în cel mai întunecat colţ al camerei mele, aştept bătaia de miezul nopţii a unui orologiu imaginar. Pentru noi timpul a murit demult lăsându-ne doar frenezia unui vis ce nu a fost să fie…
Un ghiocel a fost îndeajuns şi primăvara a încălzit pământul dar nu îndeajuns să-mi scuture mintea obosită de tine. Într-adevăr îmi e mai cald zâmbesc mai mult dar paşii mei întorc acelaşi drum. Privesc în sus spre geamul prin care câteodată priveam în jos, în joacă.
Acum, Răsăritul se vede altfel pentru mine, dar mai e timp să-ţi las o însemnare. În Verde cu pixul cu care îţi scriu, în verde chitara cu care îţi cânt, în verde se îmbracă întreaga suflare odată cu primele raze de soare. Şi glasul meu e crud, dar nu e verde, e pur şi simplu trist.
Azi am fost să te văd şi tu nu ai fost să mă vezi. Tu nu mai eşti…   
Privesc străin cum timpul trece, cu zile mai reci, cu zile mai senine, cu nopţi pline de singurătate şi linişte desăvârşită. Te visez adesea, te visez aşa cum erai tu când ne-am cunoscut, o fire zăpăcită, veselă, un zâmbet larg, de pepene roşu prea copt, şi mult, mult chef de ceartă. Din toate astea, în faţa mea, nu ai păstrat decât nişte reproşuri efemere…
Din toate cele câte mă înspăimântă cel mai mult îmi este teamă de vocea ta…că nu am să o mai aud niciodată.

O poveste nouă…

 

Toamna învăluise oraşul într-o nuanţă cenuşie prin care, când şi când, soarele mai ascuţea cuţite fierbinţi pe frunţile noastre, încă neobişnuite cu anotimpul mohorât.
Zilele mele treceau una câte una neaducând nimic nou în rutina zilnică de care eram mai mult decât sătul. Aceeaşi paşi, fără de ţintă, urmăreau trasee nedesenate pe străzile aglomerate ale capitalei. Praf, fum, gunoi şi feţe grăbite, obosite şi îmbătrânite parcă de doza maximă de sictir cotidian mă făceau adesea să-mi ridic semne de întrebare. Şi totuşi… 

Totuşi, ceva urma să se întâmple…
Ne-am întâlnit în acea după-amiază, undeva pe holurile gării de metrou. O întâlnire ciudată, în patru, în care păreai trasă mai mult fără de voia ta. Te-ai prezentat zâmbind, şi preţ de câteva clipe ai îngheţat timpul în loc, apoi te-ai aşezat tăcută pe un scaun aşteptând parcă izbăvirea unui semn de întrebare sau staţia de destinaţie. Desigur, cea din urmă veni prima…
…Şedeai tăcută la masă, trăgând, în plictiseală, de bere şi sorbind când şi când câte o ţigară mentolată din pachetul meu. Nu fumezi, dar împrejurările te îndemnau să consumi acest fapt. Asistai detaşată la toate discuţiile fără noimă ce se perindau prin preajma simţurilor tale obosite, şi fără să-ţi dai seama îmi captivai întreaga atenţie. În mintea mea se aglomerau întrebări peste întrebări, ce-şi căutau începutul. Mai întâi un zâmbet, apoi priviri fixe ce ţinteau adâncurile ochilor tăi. În valuri largi de fum ne ascundeam scânteia emoţiei. Cuvinte seci, subiecte anoste, învăluiau de fapt nevoia de comunicare, de cunoaştere.
Era timpul să mergem. Drumul spre casă l-am transpus într-o lungă plimbare, plăcută, pe malurile Dâmboviţei. Probabil ţi-am părut un măscărici atunci, gura mea sporovăind zeci şi zeci de prostii. Te-am retras uşor de grup, să ne cunoaştem, şi spre surprinderea mea nu te-ai speriat. Şi uite aşa, in capul meu, câteva rotiţe îşi potriveau mersul. Am râs, am glumit şi într-un final am ajuns…
Au trecut zile, săptămâni în care te vedeam când şi când, mai mult în conjunctura situaţiilor. În mintea mea totul se sucise, un amalgam de sentimente, nehotărâre şi decizii pripite… În tot acest timp tu ai fost mereu deschisă, zâmbitoare şi nici un rid nu avea să încrunte blândeţea privirilor tale. Mă întâmpinai mereu, cu un salut cald, primitor, ca pe un bun prieten. Eu nu ştiam…să te ascult. Şi totuşi, te caut altcumva.
A venit şi iarna, Crăciunul… şi acea seară când tu ai apărut la braţul lui, v-am privit încurcat, fără să ştiu de ce se întâmplă şi ce ar trebui să spun. Simţeam cum sângele îmi freamătă în tâmplă…şi am plecat. Nu eram acolo pentru tine şi cu siguranţă nu mă aşteptam să mişte ceva dar…s-a mişcat.
Ianuarie. E luna în care ţi-am spus „la mulţi ani” întâia oară, şi tot ianuarie e luna în care am uitat să-ţi mănânc negresele, nu-i aşa? Dar pe lângă toate astea ianuarie e luna care m-a apropiat tot mai mult de tine, fără să ştiu…
În pragul primăverii am aflat că El a plecat…Ea nu mai este.

 Acum când ştiu toate acestea, mi-e teamă să încerc să descui o uşă pe care nu ştiu dacă am să mai reuşesc să o deschid vreodată. Privesc pe fereastră, cum liniştea se aşează pe calmul ochilor tăi, pierduţi între rândurile cărţii ce veşnic o porţi pe braţe. Dacă am să bat, îmi vei deschide?

 

Matematică imposibilă (partea II)

„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.

E timpul să îmi „sting”  visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…

Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.

Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el  … ( I.L. Caragiale)