Război (în doi)

 

Inconștiența naște fluturi… unii mai albi, mulți în culori,
Cu nonșalanță mi te scuturi, de visul celor zburători.
Înclini să naști furtuni, în spume, de malul mării să izbești,
Acele valuri ce n-au nume, cu mii de fulgere cerești.

Pe fruntea ta nasc iarăși riduri, din ochii tăi văpăi mă ard,
Și te-ai înconjurat de ziduri ce n-am putere să le sparg.
În turn stă străjuită-n fiere, inima ta, cuprinsă-n lanț,
Din lacrimi țipă de durere, și printre gratii face danț.

De jos privesc mai sus de tine, de sus cobor privirea-n noi,
Săgețile-n vârfuri venine, ne otrăvesc pe amândoi.
Îți aperi cu înverșunare, nimicul ce îți e îndeajuns,
Și totuși pe catarge-n zare ai agățat un LEU… Răpus.

Cuvinte cad din Turnul Fricii, săpând tranșee între noi,
Nefericită în capricii, tu, Melizandă, ceri război!
Și îmi ridic sulița-n coaste, sortit de-ar fi să fiu martir,
Îmi voi preda întreaga oaste, privirii tale de safir.

Îți voi lăsa, jos la picioare, mândria să o calci de vrei,
Voi da întunericului Soare și Iadului mulți Dumnezei…
Dar lasă-ți inima să vină… să bată liber cum va ști,
Să își aleagă EA destinul, sub umbra cărui va muri.

Purtăm acest Război cu sete, sfărmând puținul ce-l trăim,
Ne umplem sufletu-n regrete, ce poate nu le dovedim.
Azi stau și-aștept. Ziduri înalte, îmi taie calea către tine,
Dar știi că ce îmi bate-n piept, la fel va bate-n ziduri, mâine.

Odată cu venirea nopții, tăcerea cade între noi.
Nici somnul nu ne fură veghea, nici liniștea, pe amândoi.
Stăm așteptând cu înfrigurare, o nouă zi, alt început…
Un nou Război, o zi cu soare, o îmbrățișare… un sărut.

 

Love-Cute-Best-Relationship-I-Love-You-Phrases-Sweet-Quotes-547

Te scriu fără nume…

Azi nu, nu mai vreau să minţi…

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”