Ziua în care Adevărul doare

 
Din ciclul ” 12 Scrisori Sinucigașe ”
 
Poemul 1: Ziua când Adevărul doare
 

Privirea-ți caută pământul sub gândurile ce te-apasă.
Nu pot să te privesc în ochi, nu poți să-mi spui nimic, deci lasă.
Tăcerea cade între noi, serbând nemernicia firii,
Cu care am aruncat noroi pe rând, în flacăra iubirii.

Ce rost, atâtea întâmplări înșiruirăm azi, zadarnic,
Când totul se împarte-n doi finalul poate fi doar tragic.
Purtarăm vina împreună, și umerii ne-apasă greu,
Dar vinovat întotdeauna voi fi mereu, mereu doar Eu.

Mă simt uscat, fără putere, să te ridic, cu ce cuvânt?
Când vâna plină de durere săpat-a singură mormânt.
În suflet pot să am iertare, dar singură tu nu mă vrei,
De ce când plângi, în mine doare, de ce te închizi în ochii mei.

E nefiresc să dai doar ură acum când sunt pe drumul bun,
Când de păcat și de minciună  nu mă ating, când mă adun.
Ești sfântă, albă pentru mine și toate, toate câte-au fost,
Îmi fac mult rău dar îți vreau bine, renunț a căuta vreun rost. 

Eu te-am iertat și vreau iertare, nu vreau să las totu-n trecut,
Știu, știi,  Azi Adevărul doare și totul pare că s-a rupt.
Dar nu-i așa, o simți prea bine, din răzbunare mă lovești,
Din Toate dau să fiu cu TINE, căci te iubesc chiar când greșești.

suicide_image

Matematică imposibilă (partea II)

„Toate primăverile încep cu tine…”, aşa-ţi spuneam. Şi voiam să-ţi mai spun încă multe, dar tu râdeai de mine şi îmi tachinai zbârlionţii cu degetele tale lungi şi subţiri.
Îmi amintesc atât de bine acea dimineaţă senină, în care soarele-şi reflecta toată lumina pe chipul tău împlinit de acel zâmbet mare, de pepene roşu, în care eu te priveam tăcut, peste ochelari, cu o privire mută, deşi în suflet fierbeam aproape fără suflu. Te jucai obraznic în clopoţeii rozalii ai zambilelor ce ţi le dăruisem cu o emoţie ce încă nu o mai simţisem. Iubeam acele flori şi iubeam această primăvară ce avea să înceapă cu ele şi cu tine…
Şi nu era decât o primă parte a zilei în care tu erai atât de plină de viaţă şi calmul meu nerostit te irita când de fapt fără să ştiu, aveai alte gânduri…
– Să mergem în parc, atunci…şi fără să aştepţi un răspuns m-ai tras de mână în urma ta. Păşeam amândoi pe bulevardul încă înămeţit şi plin de băltoace, pe care, cu grijă parcă, nu ezitai să le striveşti luciul amorţit.
Eram ca doi copii ieşiţi la joacă trăindu-şi dragostea adolescentină, bucurându-se de fiecare rază de soare, de scârţâitul leagănelor ruginite şi de glasul întregii naturi ce se trezeşte în murmurul dimineţii. Îmi amintesc acum, îmi amintesc acel chip curat, picurat când şi când cu mici pistrui, pe care ochii, când ascuţiţi, când două perle negre, dădeau o formă imposibil de definit matematic. Şi-ţi sărutam chipul, îţi mângâiam obrajii, şi-mi încurcam degetele în părul des şi arcuit, pe care mai în glumă mai în serios mă tot ameninţai că-l tai. Şi te strângeam în braţe, tu îmi spuneai că sunt puternic, că nu te poţi opune, dar capul tău îşi culca cuminte fruntea pe pieptul meu…
Şi ai plecat…ai luat cu tine totul, fără un cuvânt, lăsându-mi vina de a nu te înţelege.

E timpul să îmi „sting”  visul şi să deschid ochii. E destul de târziu, dar tăcerea din sufletul meu aduce un pic cu tăcerea din ochii tăi. Pe marginea patului, cu chipul în palme încerc să alung negura resemnării şi să merg mai departe. Un ceai, poate o cafea, pâine prăjită, gem şi biscuiţi, un mic dejun servit fără de poftă pe care mă gândesc serios să-l sar. Sub duş, apa fierbinte parcă îmi readuce un pic forma vioaie. E timpul să plec dar aceleaşi gânduri, aceiaşi paşi, acelaşi drum mă fac să mă întreb mereu unde cauţi tu iubirea, când ea de fapt…cuminte te aşteaptă undeva. Mi-e dor şi doare, şi asta se vede când eu te caut în toate femeile pe care câteodată le întâlnesc…Nu eşti aici, nu eşti acolo, probabil eşti prea sus să pot să te mai ating cumva. Mi-ai spus mereu că nu fac nimic cu viaţa mea. Aşa e, o viaţă mică are nevoie de o dramă foarte mare să mai poată schimba ceva şi totuşi…Când ai închis marea în ochi am ştiut că stelele care cad nu pier. Sunt toate acolo sus, doar că, pe un alt cer…

Ai ales să pleci, nu te-am oprit. Din când în când te mai împiedici de mine, citind o carte în care foarte probabil vei afla nişte răspunsuri. Privind prin geamul ferestrei, ai să vezi cerul pierzând culoare şi din norii grei ploaia căzând în mare… Şi atunci ai să înţelegi de ce niciunul din prietenii tăi care ăntre timp au devenit şi ai mei, nu pot să-ţi alunge golul din suflet, iar eu nu mai sunt acolo să-ţi aduc din nou zâmbetul de pepene roşu pe chip… uneori vei lua în braţe una din jucării, cu faţa la perete vei lăcrima şi-ţi va fi dor. Şi mie îmi este, dar cineva, înaintea ta, a făcut asta deja…şi într-un fel m-a pregătit să spun cu grijă cele două cuvinte… Aşa că n-ai cum să mă răneşti dar ai putea…să mă înveţi să te iubesc.

Morala: Cel mai dureros lucru in dragoste e ca sufletul ti-l fura de obicei cel ce are mai putina nevoie de el  … ( I.L. Caragiale)