Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

O poveste nouă…

 

Toamna învăluise oraşul într-o nuanţă cenuşie prin care, când şi când, soarele mai ascuţea cuţite fierbinţi pe frunţile noastre, încă neobişnuite cu anotimpul mohorât.
Zilele mele treceau una câte una neaducând nimic nou în rutina zilnică de care eram mai mult decât sătul. Aceeaşi paşi, fără de ţintă, urmăreau trasee nedesenate pe străzile aglomerate ale capitalei. Praf, fum, gunoi şi feţe grăbite, obosite şi îmbătrânite parcă de doza maximă de sictir cotidian mă făceau adesea să-mi ridic semne de întrebare. Şi totuşi… 

Totuşi, ceva urma să se întâmple…
Ne-am întâlnit în acea după-amiază, undeva pe holurile gării de metrou. O întâlnire ciudată, în patru, în care păreai trasă mai mult fără de voia ta. Te-ai prezentat zâmbind, şi preţ de câteva clipe ai îngheţat timpul în loc, apoi te-ai aşezat tăcută pe un scaun aşteptând parcă izbăvirea unui semn de întrebare sau staţia de destinaţie. Desigur, cea din urmă veni prima…
…Şedeai tăcută la masă, trăgând, în plictiseală, de bere şi sorbind când şi când câte o ţigară mentolată din pachetul meu. Nu fumezi, dar împrejurările te îndemnau să consumi acest fapt. Asistai detaşată la toate discuţiile fără noimă ce se perindau prin preajma simţurilor tale obosite, şi fără să-ţi dai seama îmi captivai întreaga atenţie. În mintea mea se aglomerau întrebări peste întrebări, ce-şi căutau începutul. Mai întâi un zâmbet, apoi priviri fixe ce ţinteau adâncurile ochilor tăi. În valuri largi de fum ne ascundeam scânteia emoţiei. Cuvinte seci, subiecte anoste, învăluiau de fapt nevoia de comunicare, de cunoaştere.
Era timpul să mergem. Drumul spre casă l-am transpus într-o lungă plimbare, plăcută, pe malurile Dâmboviţei. Probabil ţi-am părut un măscărici atunci, gura mea sporovăind zeci şi zeci de prostii. Te-am retras uşor de grup, să ne cunoaştem, şi spre surprinderea mea nu te-ai speriat. Şi uite aşa, in capul meu, câteva rotiţe îşi potriveau mersul. Am râs, am glumit şi într-un final am ajuns…
Au trecut zile, săptămâni în care te vedeam când şi când, mai mult în conjunctura situaţiilor. În mintea mea totul se sucise, un amalgam de sentimente, nehotărâre şi decizii pripite… În tot acest timp tu ai fost mereu deschisă, zâmbitoare şi nici un rid nu avea să încrunte blândeţea privirilor tale. Mă întâmpinai mereu, cu un salut cald, primitor, ca pe un bun prieten. Eu nu ştiam…să te ascult. Şi totuşi, te caut altcumva.
A venit şi iarna, Crăciunul… şi acea seară când tu ai apărut la braţul lui, v-am privit încurcat, fără să ştiu de ce se întâmplă şi ce ar trebui să spun. Simţeam cum sângele îmi freamătă în tâmplă…şi am plecat. Nu eram acolo pentru tine şi cu siguranţă nu mă aşteptam să mişte ceva dar…s-a mişcat.
Ianuarie. E luna în care ţi-am spus „la mulţi ani” întâia oară, şi tot ianuarie e luna în care am uitat să-ţi mănânc negresele, nu-i aşa? Dar pe lângă toate astea ianuarie e luna care m-a apropiat tot mai mult de tine, fără să ştiu…
În pragul primăverii am aflat că El a plecat…Ea nu mai este.

 Acum când ştiu toate acestea, mi-e teamă să încerc să descui o uşă pe care nu ştiu dacă am să mai reuşesc să o deschid vreodată. Privesc pe fereastră, cum liniştea se aşează pe calmul ochilor tăi, pierduţi între rândurile cărţii ce veşnic o porţi pe braţe. Dacă am să bat, îmi vei deschide?