Groaznică visare…

Atunci te-am întâlnit parcă întâia oară, mult mai devreme decât târziul pe care îl așteptam. Ți-am întins mâna, coborându-mi privirea, încurcat de emoția momentului. Nici n-am îndrăznit să îmi ridic ochii și să mă uit mai mult la tine, mai ales când tu mi-ai întins obrazul să ți-l sărut… Am sorbit cu putere visul fiecărei secunde ce ne-a ținut aproape… Au fost puține,  doar mult prea puține…

Pornirăm la pas, unul lângă celălalt, spre un viitor posibil unde până și timpul parcă a vrut să fie cu tine. Cuvintele îți însoțeau pașii dar gândul meu nu le urmărea firul. Unul singur însă prinse rădăcini în mintea mea. Ești frumoasă rău!
Ne-am așezat unul spre celălalt, și nu era bine. Și te-am chemat, subtil, mai aproape, dar lumina ochilor tăi îmi arăta că ai ghicit motivul. Dar ce mai conta acum, am îndrăznit…
Și ai vorbit la telefon minute-ntregi, iar eu…te-am adulat.

Eu chiar mă bucuram de aceste momente… Puteam să te ating, puteam să te privesc…
Da, singurele clipe în care îndrăzneam să te privesc în clarul senin al ochilor tăi ce îmi aduceau o liniște cu iz de toamnă.
Nu știu… poate felul tău de a fi, m-a făcut să-mi rătăcesc mințile…
Dar îți promit că pe undeva mi le găsesc eu…
Acum însă, nu sunt pregătit.

Mi-e frică de toate… Cineva mi-a spus că mama m-a făcut prea laș.
Ce groaznic, să dau vina pe biata femeie când totul stă de fapt în mine.
N-ar trebui, îmi spun mereu,  dar mi-e frică. Mi-e frică să îți spun cu adevărat ce simt pentru c-ai să te sperii. Și poate ai să crezi că nu e altceva decât o închipuire a imaginației mele…dar nu. Tu ești aieve, exiști și respiri!
Mi-e frică…să nu pleci !!! La fel cum alte mii de corăbii și-au umflat pânzele în zare și duse au fost… Și nu vreau, să nu vrei să nu te vreau!

Îți răsucești părul între degete într-o joacă ce pare să-ți alinte trăsăturile de inocență copilărească.  Un gând răzleț evadă ca o străfulgerare în mintea mea…
Cum ar fi dacă, acele degete micuțe s-ar încurca în părul meu …
Cum ar fi dacă palma aceea delicată ar mângâia asprimea rece a obrazului meu…
Cum ar fi dacă mi-ai cânta ceva  sau poate vrei să dansăm un vals…

Îți simt privirea, cum îmi caută ochii pe furiș…
Ochii tăi sunt de poveste… Mi s-au înfipt așa în gânduri și acum îi simt cum mă pătrund de pretutindeni. Sunt  cei mai frumoși ochi ce m-au privit vreodată pe sub gene!
Si genele… Ce gene?! Lungi , curbate menite să desăvârșească perfecțiunea ochilor tăi pe care, aș vrea să îi sărut. Ești cea mai frumoasa parte!  Din mine! Și… îmi place!
Ai atâta viață în tine încât mă simt  pornit și vreau să mușc! Puțin numai, de m-ai lăsa.
Nu poți fi deloc altfel decât mi te imaginez!
Și mi te imaginez frumoasă, superbă chiar! Am împărțit o noapte de povești, unul lângă celălalt, amândoi fără cuvinte potrivite. Poate că așa trebuia să fie…
Dar cine ești tu de-mi faci inima să-mi sară din piept…
Cine ești de nu-mi pot ridica privirea din întunericul ce mă cuprinde…
Cine ești tu de-mi fierbi sufletul cu gânduri pale…
Cine ești tu…
Răspunsul e simplu…

Un înger…

 

O poveste nouă…

 

Toamna învăluise oraşul într-o nuanţă cenuşie prin care, când şi când, soarele mai ascuţea cuţite fierbinţi pe frunţile noastre, încă neobişnuite cu anotimpul mohorât.
Zilele mele treceau una câte una neaducând nimic nou în rutina zilnică de care eram mai mult decât sătul. Aceeaşi paşi, fără de ţintă, urmăreau trasee nedesenate pe străzile aglomerate ale capitalei. Praf, fum, gunoi şi feţe grăbite, obosite şi îmbătrânite parcă de doza maximă de sictir cotidian mă făceau adesea să-mi ridic semne de întrebare. Şi totuşi… 

Totuşi, ceva urma să se întâmple…
Ne-am întâlnit în acea după-amiază, undeva pe holurile gării de metrou. O întâlnire ciudată, în patru, în care păreai trasă mai mult fără de voia ta. Te-ai prezentat zâmbind, şi preţ de câteva clipe ai îngheţat timpul în loc, apoi te-ai aşezat tăcută pe un scaun aşteptând parcă izbăvirea unui semn de întrebare sau staţia de destinaţie. Desigur, cea din urmă veni prima…
…Şedeai tăcută la masă, trăgând, în plictiseală, de bere şi sorbind când şi când câte o ţigară mentolată din pachetul meu. Nu fumezi, dar împrejurările te îndemnau să consumi acest fapt. Asistai detaşată la toate discuţiile fără noimă ce se perindau prin preajma simţurilor tale obosite, şi fără să-ţi dai seama îmi captivai întreaga atenţie. În mintea mea se aglomerau întrebări peste întrebări, ce-şi căutau începutul. Mai întâi un zâmbet, apoi priviri fixe ce ţinteau adâncurile ochilor tăi. În valuri largi de fum ne ascundeam scânteia emoţiei. Cuvinte seci, subiecte anoste, învăluiau de fapt nevoia de comunicare, de cunoaştere.
Era timpul să mergem. Drumul spre casă l-am transpus într-o lungă plimbare, plăcută, pe malurile Dâmboviţei. Probabil ţi-am părut un măscărici atunci, gura mea sporovăind zeci şi zeci de prostii. Te-am retras uşor de grup, să ne cunoaştem, şi spre surprinderea mea nu te-ai speriat. Şi uite aşa, in capul meu, câteva rotiţe îşi potriveau mersul. Am râs, am glumit şi într-un final am ajuns…
Au trecut zile, săptămâni în care te vedeam când şi când, mai mult în conjunctura situaţiilor. În mintea mea totul se sucise, un amalgam de sentimente, nehotărâre şi decizii pripite… În tot acest timp tu ai fost mereu deschisă, zâmbitoare şi nici un rid nu avea să încrunte blândeţea privirilor tale. Mă întâmpinai mereu, cu un salut cald, primitor, ca pe un bun prieten. Eu nu ştiam…să te ascult. Şi totuşi, te caut altcumva.
A venit şi iarna, Crăciunul… şi acea seară când tu ai apărut la braţul lui, v-am privit încurcat, fără să ştiu de ce se întâmplă şi ce ar trebui să spun. Simţeam cum sângele îmi freamătă în tâmplă…şi am plecat. Nu eram acolo pentru tine şi cu siguranţă nu mă aşteptam să mişte ceva dar…s-a mişcat.
Ianuarie. E luna în care ţi-am spus „la mulţi ani” întâia oară, şi tot ianuarie e luna în care am uitat să-ţi mănânc negresele, nu-i aşa? Dar pe lângă toate astea ianuarie e luna care m-a apropiat tot mai mult de tine, fără să ştiu…
În pragul primăverii am aflat că El a plecat…Ea nu mai este.

 Acum când ştiu toate acestea, mi-e teamă să încerc să descui o uşă pe care nu ştiu dacă am să mai reuşesc să o deschid vreodată. Privesc pe fereastră, cum liniştea se aşează pe calmul ochilor tăi, pierduţi între rândurile cărţii ce veşnic o porţi pe braţe. Dacă am să bat, îmi vei deschide?