Aproape Primăvară…

 

Pentru prima oară, după zile multe, soarele a îndrăznit să-și arate chipul cel adevărat pe cer. Un soare mare, galben, privea de sus universul dependent de căldura sa. Atât de clar, în jurul meu, totul părea o zi de primăvară și forfota acestei după-amiezi îmi întărea încrederea că pe undeva nu sunt departe de adevăr. Străini vând ghiocei în coșuri de răchită. Mi-e drag firul subțire, tulpina plăpândă de Aișor, un exemplu viu al faptului că dacă vrei poți… El te-a învins amară iarnă și acum se înalță către cer… Mă-ntreb cumva dacă și eu te pot învinge, dacă pot găsi puterea de a răzbi cu capul sus…  Dar iarna poate fi înșelătoare… Aprig ai ținut să-mi amintești, trezindu-mă din visare… Un vânticel tăios ca o lamă, îmi brăzdă pielița obrazului înecând-o în roșeața purpurie a sângelui în clocot. Vicleană iarnă cu chip senin, un singur sărut și a fost îndeajuns ca totul să își recapete nuanța trist-cenușie… în viața mea.
Tu, Viitorul meu, stai undeva în față și mă gândesc la tine. Simt cum sângele îmi fierbe în carne din dorința de a te găsi, pe undeva, în jurul meu. Și iată-mă întârziat la întâlnirea cu destinul tocmai de teamă de a nu te pierde pe tine, Tu, care ești Trecutul meu.
…Ai ochii albaștrii, de un senin cum nici cerul nu poate descrie. Ai ochii atât de curați încât mă simt vinovat fără de vină. Însăși apropierea mea îmi pare că pătează puritatea inocenței cu care mă privești. Zâmbești atât de cald, încât în mine, cenușa focului ce nu demult s-a mistuit, tinde să renască într-o aprigă văpaie. Mă simt încă copil…
Mă simt încă copil, cerșind iubire. Și poate că ghicești ce se ascunde dincolo de ochii plânși și de privirea tulbure. Sătul de gustul lacrimilor mele te caut în muzica cu care acoperi totul în jurul meu. Pe note vesele alergi în sunet de cristal. Și nu mă satur să ascult acel zâmbet cu care Beethoven a pictat-o pe Elise… Mă simt încă copil în preajma ta.
Grăbirăm pașii pe drumul lung al Moșilor spunând cuvinte pe care eu, doar le aud. Glasul tău rămâne în schimb o linie perfectă în inima mea, precum o muzică ce trăsnește ca zbuciumul unei simfonii de Mozart. Efectul, în schimb, e mângâierea blândă a anotimpurilor lui Vivaldi. Te ascult și te privesc mirat, cu frică… Și mult aș vrea să mă-nțelegi, dar e greu să pricepi de unde atâta teamă în ochii mei, când pentru tine nu însemn mai mult de câteva cuvinte cuprinse într-un stih pe care ți l-am scris. Îmi citești nevoia de a mă deschide, de a-ți spune ce simt dar nu mi-o poți cuprinde.Dar, până la urmă ce simt și mai ales, cum am ajuns… să te simt?
Mi-e frică de toate cuvintele ce vor cânta  minciuna , așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi cobor ochii și să tac. Mi-e frică că odată spuse, toate acele cuvinte ce până azi îmi păreau străine, te vor alunga de lângă mine și este încă prea devreme să te pierd.  Nu vreau să te pierd acum, nici poate mai târziu. Și poate nu vreau să te pierd deloc… Dar mi-e frică să nu se întâmple să mă pierzi tu…
Acum când toate strunele par a-și regăsi sunetul uitat, e timpul să-mi las armoniile inimii să sune surd într-o melodie tristă ce-și deapănă cursul încet. Depinde doar de tine dacă va prinde glas să o asculte o lume întreagă sau va rămâne mută în veci undeva în inima mea. Acum, ești singura ce poate să o cânte…
… Și simt că ar cam fi timpul să-mi înfrânez cuvintele,deși cunosc că ai să asculți aceste rânduri. Am să-mi ascund melancolia în glasul muzicii ce se va oglindi poate și mâine pe chipul meu. Un zâmbet trist, fără cuvinte, te va însoți cătându-ți muzica din suflet. Poate că nu voi fi vioara întâi pe scena vieții tale, dar de voi fi acolo mie îmi va fi îndeajuns.

Sympathy For The Devil… ( it burns me inside!!!! )

Nu mai am putere să rabd în capătul holului şi fac primul pas. Mă îndrept hotărât spre uşă, hotărât să intru, pentru că ştiu că eşti acolo şi mă aştepţi cumva. Îţi simt mirosul zâmbetului larg de „ţi-am zis eu” şi privirea superioară ce îmi va întâmpina această pornire disperată, această nevoie acută de a fi un mic masochist în faţa ta.
Mai sunt doi paşi şi mâna-mi pare hotărâtă să ciocănească dar ezit. Mi-e teamă de acel „intră!!!” ţipat din fundul patului, de acel mâner ce-mi arde palma uneori şi mă opresc. Mă opresc, căzut din nou pe gânduri, aşteptând ca ceva, cumva, să se întâmple. Ca niciodată, nu vine nimic. Nimic nu intră, nimic nu iese şi totul este doar un hol, gol, ca adâncul fierbinte al stomacului meu.
Şi totuşi, de data asta n-am să o fac! De data asta am să-mi întorc paşii pe altă cale şi n-am să mai privesc înapoi aşa cum nici tu nu ai privit niciodată înainte. Aşa nici nu vei şti cât am venit de devreme şi cât am plecat de târziu, nici nu vei şti cum am aşteptat plin de emoţii deznodământul unui gest inconştient, ca tu să deschizi uşa şi întâmplător, să mă găseşti acolo. Azi, nu…
O altă zi, o altă carte, răsfoiesc printre pagini, în căutarea unor cuvinte noi care să mă ducă cu gândul departe de tine. Poate că ochii mei nu ştiu să mai citească sau poate că tu exişti peste tot, în rutina fiecărei zile, în răcoarea fiecărei umbre.
Şi Da, e cald. Cât poate să fie de cald când, ca o şuviţă blondă arsura fierbinte a razelor de soare se joacă pe chipul meu, sufocându-mi aerul liniştit şi calmul muncit cu greu. Respir rar, în ritm cu balansul trist al inimii mele. Am să te pun pe foaie aşa cum nu ai fost niciodată. Într-o zi, nu azi…
Dar până atunci, oboseală din gând şi oboseală din mâini nu vor să te mai scrie decât aşa cum eşti tu…
Raluca nu era blondă, dar îi plăcea să-şi nuanţeze părul în culori vii în care soarele să-şi oglindească chipul sclipind în armonii vesele şi zgomotoase. Avea pe atunci, un mic pisic cu care îmi tortura răbdarea şi-mi ustura zilele, avea şi nerv, dar şi eu aveam gânduri malefice şi-un dor de ducă grozav, şi totuşi nu puteam să plec atâta timp cât ea nu-mi ascundea lumina.
Nu i-a plăcut niciodată că scriu, ce scriu sau cum scriu. Nu, nu i-au plăcut niciodată cuvintele cu care deseori încercam să-i descreţesc fruntea. Spunea ea, că de fapt sub Ele îmi ascund adevăratul chip, întunericul din suflet şi grotescul gândurilor răutăcioase care într-o zi vor ieşi la lumină şi nu-mi va zâmbi frumos. Ochii ei nu minţeau şi nu puteam să spun nu, deşi aveam nevoie să-i spun că se înşeală. Şi nu s-a înşelat. Zâmbesc acum amintindu-mi cum totu-mi părea o joacă pe atunci, până când cel din urmă vânt ne-a stins.
Acum, peste ani, întâlnindu-te pe tine, îmi dau seama că nu s-au schimbat prea multe, sau poate doar am încărunţit sub povara timpului şi-a apăsării din suflet. Un „offf” pe care tu mi l-ai dăruit şi pentru care n-am găsit niciodată cuvinte urâte, să-l umplu, să-l scutur sau să-l alung.
Mai Priveşte o secundă în oglindă, şi citeşte-ţi pe buze cum ascuţişul limbii tale înţeapă întorcând cuvinte pline de venin. Cuvinte care ne dor, şi doare.
Dar până la urmă sunt doar cuvinte… şi rămân aşa chiar dacă nu ţi-am spus… Fiecare, cu demonii lui.

Photo by Spiridon Andreiana Nicoleta      http://www.nikowd.com/