Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…

 

”Un ultim șuierat anunță plecarea iminentă și Roțile pornesc a se urni, zguduind peronul căzut în uitare. Pe la geamuri se mai văd fluturând încă, câteva batiste albe însoțite de voci mai mult sau mai puțin pestrițe ce-și dau salutul de despărțire. Noi, nu…
Ai plecat…
Nu ne-am luat Rămas Bun, nici ca prieteni nici ca iubiți. Te-ai suit în cușetă, te-ai așezat pe canapea culcându-ți pe genunchi o carte și te-ai pierdut printre rânduri. Nu ai privit o clipă spre fereastră pentru că știai că ai să-mi întâlnești privirea ce te-ar fi implorat până-n ultima secundă să rămâi. Nu, Tu ai știut de la început că drumul nostru e frânt și nu e cale de întoarcere. Eu am rămas cu Gara și cu tine-n gând, Tu ce mai ai?
Undeva în colț, o bodegă pestriță, 2 mese pe peron și-un val de colb mă-mbie să mai zăbovesc în acest ultim pas al nebuniei mele, dar de data asta fără tine. Berea e rece, dar cu gust viclean-sălciu. Sau poate e doar gustul amar al sentimentului că te-am pierdut, de data asta pentru totdeauna. Îmi vine să plâng, și chiar simt peste gene umezeala unor lacrimi, ce poate pentru prima oară după mult timp cred că-și au rostul. Cele trei volume, apasă greu pe umărul meu, un umăr de care cândva te-ai agățat… Mi-e atât de greu să accept că de azi înainte nu vei mai fi, parte a vieții mele, umbra melancoliilor nocturne. Și ce-mi sunt nopțile fără de rătăciri sinistre în largul întunericului? Probabil vor trece secole până să aflu…
În urma trenului, nu a rămas decât coloana de fum alburie ce se întinde până dincolo de orizont. Și nici acum nu pot să-ți spun Adio… sau poate că, simplu, Nu Vreau.”

Lorelei închise cartea, nebunul ei dormea demult. S-ar fi oprit mai din vreme, dar cuvintele parcă o alergau înspre finalul pe care-l presimțea, ”…și nici el nu va renunța” . Gândul acesta o înapoie în lumea reală unde Capul lui mare, se odihnea pe genunchii ei micuți. Tremura ca un urs în somn, icnind încet. Mâinile și le încolăcise de după mijlocul ei, murmurând cuvinte de neînțeles. Îl privea simpatic, cu milă și dragoste, zâmbind, dar totuși cu dojană în gând: ”copile, de ce nu pui capul să dormi când trebuie…offf, copil prost!” Ar fi vrut să se ridice, dar nu putea să-i tulbure somnul. Îl trăia ca o durere oftată din suflet…
Închise ochii și se gândi că poate așa, adoarme și ea și se vor întâlni în visul lui, unde se vor juca cuminți pe un câmp de flori. Gândea că visele lui sunt toate frumoase așa cum sunt și zilele alături de el… câteodată, numai. În restul zilelor era monstru. Își încruntă sprâncenele la întâlnirea ultimului gând. ”Și doarme monstrul meu, ca un motan leneș…”

Un val îi mușcă gleznele cu sete înecându-le în spumă. În urma lui veni altul și iarăși altul, la nesfârșit… Nisipul era cald, și marea era caldă, dar ea simțea în sufletul ei adâncul rece al ultimului apus. Plecase înspre cort să-i aducă un pulover, lăsând-o singură în gândurile ei. Își îmbrățișa trupul căutând să-și adune căldura, în încercarea de a amâna inevitabilul moment. Era o zi atât de gri, în care Septembrie îi alungase înspre plajă. Se simțea atât de firesc în briza răcoroasă ce venea din larg încât începuse să creadă că ea însăși e parte din Mare. ”Dar marea știe să se retragă…”
Trecuse timp de când nu mai Visase în Culori și acum chiar și viața i se arăta în tonuri de gri, alb și negru. Țigările erau încă ude, de când un val i s-a cuibărit jucăuș în buzunar.
– Dă-mi o țigară, te rog…
– Da, imediat. Foc, ai?
– Nu, mersi…
Trase adânc primul fum, sub îmbrățișarea brațelor lui ce-i cuprinseseră pieptul. Zâmbea din nou, întrebându-se dacă nu cumva El știe și face toate aceste gesturi exact atunci când… trebuie. Închise ochii ridicându-și fruntea spre stele sprijinindu-și creștetul pe umărul lui.
O stea căzătoare, o dorință, un vis… și El.

Trenul, încet, se puse în mișcare iar El încă mai zăbovea îmbrățișând-o, într-un ultim sărut. E nebun.
– Fugi copile, că pleacă fără tine și mă ceartă maică-ta pe urmă.
– Te iubesc, Lorelei, mă întorc joi. Să vii Acasă.
Zâmbea. Nu-i făcu nici cu mâna, nu-i întoarse nici alte cuvinte. Un zâmbet e tot ce putu să-i lase ca semn de despărțire pentru toată săptămâna ce urma.
I se părea atât de naiv și copilăros, văzându-l cum își trăiește întreaga viață ca pe o poveste, încât îi era nesuferit de simpatic. ”De ce nu și-a luat la revedere? De ce nu i-a răspuns? Poate așa-i va fi mai ușor să se elibereze de prinsoarea pasiunii lui. În fond, ce sentimente avea Ea pentru el?”
L-a primit ca pe o jucărie în viața ei și-n scurt timp au devenit prieteni. Apoi, nu mai știe cum…și nici ce. Și nici să-și mai amintească nu mai vrea…
Tacticos, își aprinse o țigară, fumând spre capătul peronului în speranța că o acțiune învăluită-n fum îi va alunga toate aceste gânduri ce o enervează fără rost. ”Sunt femeie, sunt liberă…” și totuși nu-ndrăznea să dea glas gândului. De ce?
Pașii mici, dar grăbiți, trădau nehotărârea ce îi zbuciumase liniștea. ”ce voi face azi? ce va fi până joi?”
O voce, aparent familiară, îi atrase atenția, întorcându-i privirea spre colțul din stânga al gării.
Se așeză la masă cerând o bere… ar fi vrut și căpșuni, poate și pufuleți… Aici s-au Cunoscut la Începuturi, tot după furtună… El și Ea, două beri, țigări, căpșuni și pufuleți.
Zâmbi… ” Trenul pleacă, dar Gara ne rămâne…”

(și prietenilor mei… Gară pentru Doi)

 

 

 

Sympathy For The Devil… ( it burns me inside!!!! )

Nu mai am putere să rabd în capătul holului şi fac primul pas. Mă îndrept hotărât spre uşă, hotărât să intru, pentru că ştiu că eşti acolo şi mă aştepţi cumva. Îţi simt mirosul zâmbetului larg de „ţi-am zis eu” şi privirea superioară ce îmi va întâmpina această pornire disperată, această nevoie acută de a fi un mic masochist în faţa ta.
Mai sunt doi paşi şi mâna-mi pare hotărâtă să ciocănească dar ezit. Mi-e teamă de acel „intră!!!” ţipat din fundul patului, de acel mâner ce-mi arde palma uneori şi mă opresc. Mă opresc, căzut din nou pe gânduri, aşteptând ca ceva, cumva, să se întâmple. Ca niciodată, nu vine nimic. Nimic nu intră, nimic nu iese şi totul este doar un hol, gol, ca adâncul fierbinte al stomacului meu.
Şi totuşi, de data asta n-am să o fac! De data asta am să-mi întorc paşii pe altă cale şi n-am să mai privesc înapoi aşa cum nici tu nu ai privit niciodată înainte. Aşa nici nu vei şti cât am venit de devreme şi cât am plecat de târziu, nici nu vei şti cum am aşteptat plin de emoţii deznodământul unui gest inconştient, ca tu să deschizi uşa şi întâmplător, să mă găseşti acolo. Azi, nu…
O altă zi, o altă carte, răsfoiesc printre pagini, în căutarea unor cuvinte noi care să mă ducă cu gândul departe de tine. Poate că ochii mei nu ştiu să mai citească sau poate că tu exişti peste tot, în rutina fiecărei zile, în răcoarea fiecărei umbre.
Şi Da, e cald. Cât poate să fie de cald când, ca o şuviţă blondă arsura fierbinte a razelor de soare se joacă pe chipul meu, sufocându-mi aerul liniştit şi calmul muncit cu greu. Respir rar, în ritm cu balansul trist al inimii mele. Am să te pun pe foaie aşa cum nu ai fost niciodată. Într-o zi, nu azi…
Dar până atunci, oboseală din gând şi oboseală din mâini nu vor să te mai scrie decât aşa cum eşti tu…
Raluca nu era blondă, dar îi plăcea să-şi nuanţeze părul în culori vii în care soarele să-şi oglindească chipul sclipind în armonii vesele şi zgomotoase. Avea pe atunci, un mic pisic cu care îmi tortura răbdarea şi-mi ustura zilele, avea şi nerv, dar şi eu aveam gânduri malefice şi-un dor de ducă grozav, şi totuşi nu puteam să plec atâta timp cât ea nu-mi ascundea lumina.
Nu i-a plăcut niciodată că scriu, ce scriu sau cum scriu. Nu, nu i-au plăcut niciodată cuvintele cu care deseori încercam să-i descreţesc fruntea. Spunea ea, că de fapt sub Ele îmi ascund adevăratul chip, întunericul din suflet şi grotescul gândurilor răutăcioase care într-o zi vor ieşi la lumină şi nu-mi va zâmbi frumos. Ochii ei nu minţeau şi nu puteam să spun nu, deşi aveam nevoie să-i spun că se înşeală. Şi nu s-a înşelat. Zâmbesc acum amintindu-mi cum totu-mi părea o joacă pe atunci, până când cel din urmă vânt ne-a stins.
Acum, peste ani, întâlnindu-te pe tine, îmi dau seama că nu s-au schimbat prea multe, sau poate doar am încărunţit sub povara timpului şi-a apăsării din suflet. Un „offf” pe care tu mi l-ai dăruit şi pentru care n-am găsit niciodată cuvinte urâte, să-l umplu, să-l scutur sau să-l alung.
Mai Priveşte o secundă în oglindă, şi citeşte-ţi pe buze cum ascuţişul limbii tale înţeapă întorcând cuvinte pline de venin. Cuvinte care ne dor, şi doare.
Dar până la urmă sunt doar cuvinte… şi rămân aşa chiar dacă nu ţi-am spus… Fiecare, cu demonii lui.

Photo by Spiridon Andreiana Nicoleta      http://www.nikowd.com/