… şi nu mai ştiu cum

… şi nu mai ştiu cum  să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung…
Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. 
Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui.
Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară.
Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar…
E cald aici la tine, între furtuni!
Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi.
Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac.
–   Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă?
–   Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri.
–   Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici?
Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.
Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu.
Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac…
–   Iulian… De ce nu m-ai sunat?

Şi tu nu mai eşti…

Din toate cele câte mă înspăimântă, cel mai mult îmi este teamă de Vocea Ta… Şi nu mi-e teamă pentru că ai avea o voce grotescă ci pentru simplul fapt că nu mă pot împotrivi în faţa ei. Îmi sfarmi orice urmă de mândrie, orice fărâmă de orgoliu, mă calci în picioare şi apoi treci mai departe. Mă laşi singur în viaţa asta, condamnat la tăcere…condamnat la uitare.
Cândva, cu aceeaşi voce, îmi gâdilai auzul cu tot felul de cântece zumzăite parcă într-un murmur albastru. Albastru, pentru că pe atunci încă te visam în culori, şi culorile erau vii, chiar de era Toamnă…
Prima frunză galbenă se desprinse, şi îşi porni domol zborul, purtată de vânt, să îmbrăţişeze pământul. Un aer rece, o grimasă, o ţigară fumegând şi toată iarba gălbejită de sub copacul meu, îmi trezeau un aer trist de melancolie în gânduri. Aş vrea să ştiu să te cânt cum n-am făcut-o până acum dar poezia mea e tristă, din peisaj lipsesc doar stropii mici de ploaie care să-mi picure hârtia. Privesc pe foaia albă în care am însemnat cu sânge albastru un ultim „Te Iubesc”  în versuri… Tu nu mai eşti şi acesta nu e un cântec de adio dar Chitara îmi cântă un sonet fals, cu acele cuvinte calde dar grele, în care mult aş vrea să te auzi; te regăsesc pentru o clipă doar ca să te pierd din nou…
O noapte albă, un vânt turbat, o ploaie rece, un vuiet cald şi un bar în care nu există străini ci doar prieteni ce nu s-au cunoscut încă. Stau singur la masă citind dintr-o bere această iarnă ce mi-a îngropat sufletul în nămeţii ei. Timpul e departe de a înţelege cum, de ce şi unde m-a pierdut. Las geană peste geană şi gândul alb chezăşie destinului ce parcă pentru mine n-ar avea de scris o simplă cale dreaptă.
Mai aprind o ţigară din care sorb cu sete fumul nociv ca o binecuvântare. Aceeaşi cerneală dar alte rânduri, alte cuvinte cad ca nişte bombe pe albul de hârtie sub apăsarea dureroasă a sufletului meu. Aceeaşi chitară, alte acorduri şi-o voce străină ce nu-mi dă nimic. Nu-mi dă nimic din tine…
Mai vreau în liniştea nopţii iubire prin sunete calde să-ţi cer… Efemer… Totul e efemer, un vis ce pare aieve.
Pierdut în adâncul violet al unui fotoliu, retras în cel mai întunecat colţ al camerei mele, aştept bătaia de miezul nopţii a unui orologiu imaginar. Pentru noi timpul a murit demult lăsându-ne doar frenezia unui vis ce nu a fost să fie…
Un ghiocel a fost îndeajuns şi primăvara a încălzit pământul dar nu îndeajuns să-mi scuture mintea obosită de tine. Într-adevăr îmi e mai cald zâmbesc mai mult dar paşii mei întorc acelaşi drum. Privesc în sus spre geamul prin care câteodată priveam în jos, în joacă.
Acum, Răsăritul se vede altfel pentru mine, dar mai e timp să-ţi las o însemnare. În Verde cu pixul cu care îţi scriu, în verde chitara cu care îţi cânt, în verde se îmbracă întreaga suflare odată cu primele raze de soare. Şi glasul meu e crud, dar nu e verde, e pur şi simplu trist.
Azi am fost să te văd şi tu nu ai fost să mă vezi. Tu nu mai eşti…   
Privesc străin cum timpul trece, cu zile mai reci, cu zile mai senine, cu nopţi pline de singurătate şi linişte desăvârşită. Te visez adesea, te visez aşa cum erai tu când ne-am cunoscut, o fire zăpăcită, veselă, un zâmbet larg, de pepene roşu prea copt, şi mult, mult chef de ceartă. Din toate astea, în faţa mea, nu ai păstrat decât nişte reproşuri efemere…
Din toate cele câte mă înspăimântă cel mai mult îmi este teamă de vocea ta…că nu am să o mai aud niciodată.