Scrisoare surdă…

 
Să laşi, peste fereşti, cortina,
În întuneric să te-mbraci,
S-ascunzi de ochii goi, lumina,
Un strigăt mut, pe care calci.
 
S-acoperi cu a ta tunică,
Oricare umbre, rătăciri.
Să strângi din viaţa noastră mică,
Iluzii, sumbre fericiri.
 
Să ne aduni, perechi, în tine,
Atâtea suflete ce ard,
Păcate stinse în suspine
Cu flăcările-n care cad.
 
Să legi a lumii largă gură,
Prejudecăţi în orizont,
Cuprinzi desăvârşirea-n mână,
Asemeni unei mingi de foc.
 
S-o stăpâneşti fără povară,
La vremuri grele s-o atingi,
Să nu mă-ntrebi în fapt de seară…
Tu, suflete, mai ştii să plângi?
 
 
Și Gongul a sunat pentru ultima dată, cortina căzând pe scena pe care o viață mică, trăită-n doi, și-a spus povestea. Din primăvară până-n toamnă, printre zâmbete și lacrimi, ne-am scris cu bune și rele la un loc, nuvela teribilă cu iz de dramă.  
Ne-am dat jos măștile, ne-am șters machiajul, ne-am scuturat de praf și am redevenit acei doi oameni simpli, banali necunoscuți.
Actorii au murit…
Pe rând, ne-am închis sufletele unul spre celălalt și am lăsat tăcerea să ne adoarmă amintirile până ce, într-un final, uitarea ne va aduce liniște în prag de Crăciun.
Privesc apăsat, Creionul care s-a oprit din însemnarea acestor rânduri, și te întreb Cetitorule, oare această liniște chiar este Liniște?
TU așa o numești, dar Eu, unul, o simt mai mult ca pe un zbucium sugrumat, o dorință sufocantă de a alerga spre Tine…  Iar Tu nu vrei să mai fii nicăieri, nicicum  pentru mine și-atunci mă-ntreb, nebun, înspre care orizont să mai alerg?
Acum, Amândoi ținem drumuri diferite, fără să știu ce gândești, fără să știi ce gândesc, fără să știm unul de celălalt.
Merg orbește, pe străzi întortocheate, hrănindu-mă cu bucuria oamenilor din jur și oftez. Oftez așa cum oftam de fiecare dată când, ținându-te de mână, câdeam pe gânduri fără să  știi de ce am ochii triști.
E primul an în care mirosul crud de cetină mă mișcă cumva. De fapt mă doare… E primul an în care mi-am dorit brad, mi-am dorit colinde și cadouri, e primul an în care mi-am dorit să trăiesc un Crăciun adevărat.
Zâmbesc citind aceste rânduri și mă minunez de mine gândindu-mă că chiar am îndrăznit să visez la așa ceva… Creionul Galben e de vină cu siguranță pentru toate iluziile pe care le trăiesc.   Și e de la tine…
 
Zilele trec, una câte una, pe calendar,  întrebându-mă ce mai faci. În fiecare zi, la fel… Privesc pe telefon, nici un mesaj care să-mi tulbure-n vreun fel simțirea.
Aș vrea să te caut pentru că știu unde ești, dar la fel de bine știu că Tu nu vrei asta, pentru că oricât de mult ți-ai dori nu mă poți avea în viața ta… Ai ales singură, spui tu…
”Nu mă iubești, nu m-ai iubit și vrei să pleci.” Așa mi-ai spus ultima oară și tot atunci ai spus că Tu nu știi să minți… Și chiar te cred… așa cum știi tu că eu te cred. Ți-aș mai aminti și alte lucruri… dar la ce bun?
 
Afară Ninge liniștit.
Privesc de la geamul ferestrei cum Luminile se sting una câte una iar somnul întârzie să apară. Încă o noapte fără stele, îmbracă orașul în întunericul posac. Un zeu bătrân pare să plutească deasupra caselor cărând cu el un sac de vise… Al meu se pierde printre ele…
 
topeşte-mi arsura ce-mi arde pe buze,
pătrunde-mă-n suflet, cu taine ascunse,
şi soarbe-mi nectarul într-o suflare,
plin de dorinţă în braţele tale.
în ochi, văpaia, mă-mpinge spre tine
Şi buzele mele nu-şi pot abţine,
pofta de carne, setea de sânge,
din dulcele tău ce începe a curge,
păcatul e-n fapt, durerea cedează,
semnele tale pe spate-mi crestează,
carnea ce frige, încinsă-n sudoare,
aprinsă cu flăcări de buzele tale.
şi nu-mi pot deschide ochii o clipă,
când pleoapele mele sunt o ispită,
când dorințele tale muşcă din mine,
fiori ce îmi scutură întreaga simţire,
mă leagă de patul ce-mi pare prea mare,
mă leagă de tine ce-mi stai sus drept soare,
dintre cearşafuri ca două petale,
e vis ori aieve…în brațele tale…
 
Un aer rece îmi scutură genele de plumb și sufletul din amorțire. E trist, e efemer, e o simplă visare. Și m-ai încurajat mereu, crezând în mine. Visez și azi în culori și mă-ntreb, atunci de unde vine tot golul acesta imens ce-mi umple stomacul?!
Din poezie, melancolie și din tristețe… Probabil acesta e răspunsul cel mai apropiat de adevăr.
Cândva, nu demult, am vrut să renunț la a te mai scrie în versuri. Și mi-au căzut pe umeri reproşuri, cum că ai fi, cum că n-ai fi, dar poate că răspunsul era evident în ochii mei. Lacrimi.
În mine nu ești decât un strigăt al durerii interioare, un urlet sfâşietor ce-mi sfârtecă liniştea pe care nu o regăsesc decât în cuvintele prin care îți spun cât te iubesc.
Când mă făceai fericit, nu simțeam nevoia să te scriu din egoism, să nu risipesc o secundă din bucuria de a te iubi în fiecare zi… Iar azi, nimic nu s-a schimbat.
Crăciun Fericit…
 
tumblr_lmhdu6cljl1qajjdco1_500_large

Cristina – Prima întâlnire

 

208889_386585971394953_186345329_n

„ Şi mi-ai lăsat ca ultim dar, Tăcerea…
Ce poate fi mai crud în jocul fals al umbrelor de pe perete, decât toate acele gânduri pe care încă nu le ştim, şi care fără cuvinte se răsfrâng surd în inimile noastre. Nu ştiu de ce îmi ceri s-aştept pe jumătatea unui drum ce duce către nicăieri când tu m-ai rătăcit de tine şi ai închis ochii, sufocând în amarul lacrimilor grele toată liniştea din suflet. De câte ori am găsit calea Înapoi, de-atâtea ori mi-ai întors paşii dinspre tine lăsându-mă amărât în negurile sumbre ale uitării…
Te doare chiar atât de rău să îţi aminteşti de mine??? ”

Privesc în gol, nemulţumit, la cele câteva rânduri pe care am reuşit să le adun pe hârtie. În inima mea cuvintele curg ca un potop, dar mâna se încăpăţânează în opoziţia ei de a scrie mai departe. Simt cum, pe tâmpla lipsită de odihnă, pulsaţia istovitoare se transformă încet-încet într-o angoasă nefirească.
Închid ochii şi ascult cuminte vocea întunericului ce cade în imagini peste toate gândurile mele, lăsându-mă pierdut într-o minunată toropeala matinală.

„ … Cu paşii ameţiţi, în iz de bere, am primit această dimineaţă ca o dulce binecuvântare. Nouă nopţi s-au scurs la rând sub apăsarea unui singur gând: Nouă zile fără Tine.
Ajuns acasă şi plictisit de lenea ce domnea ca o regină între cearşafuri, m-am grăbit să te caut, ştiind că eşti acolo, pe facebook, aşteptând cu respiraţia tăiată să te întâmpin simplu, cu un salut.
Aveam emoţii şi acum, ca de fiecare dată când am încercat să fac un pas spre tine, iar ţie, totul îţi părea aşa firesc. Mi-am mai  aprins o ţigară, am tras un fum şi m-am deschis spre tine.
Tu ai răspuns…
Ca doi copii de grădiniţă ne-am certat pe o jucărie, ce nu avea să fie a noastră, niciodată. De când te ştiu, un singur cuvânt ţi-a fost prieten, l-ai îmbrăţişat cu căldură şi nu i-ai dat drumul, făcând din el un zid pe-ale cărui metereze arar am reuşit să le răzbat. Acel mare „NU” era pe punctul să ne rupă chiar înainte de a începe.
Ca toate ale noastre de pân` atunci şi această dimineaţă a început cu o mică dispută. Să vină totul de la tine-mi doream eu, iar tu, sub impulsul nerăbdării, grăbeai lucrurile pe un făgaş firesc. Urma să ne întâlnim în 20 de minute, pentru prima dată, singuri, noi.
Frica, panica, emoţiile, îmbrăcau forme de gânduri ce se îmbulzeau să explodeze în mintea mea cuprinsă de nelinişte. Am înghesuit în rucsac pe fugă câteva din lucrurile ce credeam că ne-ar putea fi utile în mica noastră escapadă şi am alergat pe scări spre punctul de întâlnire.
Am răsuflat uşurat văzând că nu am întârziat, un lucru nespecific mie, şi în clipa următoare te-am zărit. Pe chipul meu aceeaşi atitudine de care nu puteam să mă detaşez: aroganţa, pe chipul tău în schimb, lumină, şi toată pleca dintr-un singur loc: Zâmbetul tău. .
Ne îndreptam unul lângă celălalt spre Parcul Circului fără cuvinte şi mai ales, fără a ne ţine de mână deşi-mi doream enorm… Drumul mi s-a părut atât de lung şi gândul că ar trebui să spun ceva nu îmi dădea pace. M-am mai liniştit când, ajunşi în parc, ne-am oprit feriţi la umbra unei sălcii, am scos pătura şi ne-am făcut comozi. Un micro-prânz servit la iarbă verde, ne-a mai domolit stomacul ce începuse să turuie asemeni unui motor de rablă ruginită…
Întinşi, cu faţa ferită de soare, ne adunam gândurile, fiecare în propria-i tăcere. Aş fi vrut să-ţi spun că te vreau, dar mi-era teamă să nu întâmpin un nou eşec. Am închis ochii căci nu puteam să te privesc. Aş fi vrut să te sărut, dar niciodată nu am fost un tip îndrăzneţ în dragoste.
Cuvintele goale ce încropeau banala noastră discuţie ascundeau de fapt mari emoţii. Amândoi fierbeam pe dinăuntru, dar niciunul nu făcea primul pas. Ne-am şicanat şi tachinat un pic, cu atingeri timide, dar nimic mai mult.
Răcoarea se lăsa o dată cu apropierea serii. Minutele lungi de tăcere, păreau acum clipe prea scurte ştiind ce urmează. Ai amânat şi chiar întârziat momentul de final, crezând că nu observ, dar nu ne-am ales decât cu regretul că niciunul dintre noi nu face nimic…
Ne-am despărţit în nota cu care am început. Un zâmbet blând pe chipul tău lumina un pic aroganţa de pe chipul meu…
Şi nici acum nu ne-am sărutat… ”  

Poate că amândoi am fost prea cuminţi pentru doi oameni maturi ce orbitează în jurul a trei decenii din viaţă.
Povestea noastră a început să-şi umple paginile cu romantismul unei iubiri adolescentine pe care foarte probabil nu am trăit-o la vremea ei.
Ani la rând m-am simţit un vânător prin definiţie, obsedat de control şi perfecţiune. Acum, lângă tine, am descoperit o altă faţă a lumii mele.
Lumea aceea în care tu eşti Centrul Universului. 
Te iubesc, Cristina!

„ Sunt un Săgetător prea mic, pentru Racul la care râvneşte…”

 

Sfârşitul părţii a doua… 

 

are-beautiful-girl-shine-sun-Favim.com-226644_large

Cristina – Prologue

 

38696_106754842711402_1741991_n„ …Nu poţi închide uşa în faţa timpului, la fel cum nu poţi ascunde dragostea atunci când ştii c-o simţi… Nu pot să te ascult când îmi vorbeşti de ură şi nici să te-nţeleg când spui că te rănesc crezând că totuşi un NOI poate exista.
Te pierzi între cuvinte şi îmi ceri răbdare, ştiind că de fapt nu cauţi decât să îmi ucizi iubirea, atâta doar cât să îţi revină ţie povara de a duce mai departe, în tăcere, off-ul tragic al poveştii noastre. Dar eu te ştiu cum eşti şi nu am să te las…
În egoismul tău fanatic ai fi în stare să rupi bucăţi din viaţă, să le aduni cu grijă într-un sertar şi să le încui acolo în speranţa că poate într-o zi vei reuşi să uiţi de ele. Şi câtă dramă ai adunat, prin câte încercări te-ai strecurat, măcar de ar fi fost să fie vreunuia dintre noi mai bine.
Nu. N-a fost vina mea, nu şi de data asta, şi cu siguranţă nu a fost nici vina ta.
Îţi ceri iertare deşi eu nu am ce să-ţi iert. I-ai ales pe ei şi nu te judec. Să nu o faci nici tu… Te iubesc. ”

Sunt ultimele gânduri pe care le mai aştern pe foaie înainte ca, obosit, să mă întind pe canapea. Întunericul din jur pare cu atât mai negru cu cât sufletul meu înveninat îmi picură tâmpla cu apăsarea grea a unei migrene târzii, de noapte.
Azi m-ai lăsat zâmbind pentru că aşa eşti tu când te întâlneşti cu mine, un pic copil, un pic adult, un pic din fiecare. Aveai nervi şi erai supărată şi cu toate astea în ochii tăi se mai citea ceva… Ceva ce mie îmi dădea putere, curaj şi încredere. Şi-apoi ai plecat, dar nu înainte de a-mi mai lăsa pe buze o brumă de speranţă.
De ce m-ai sărutat?  

Primăvara zumzăia în culori de forfotă, în iz de verde crud, şi viaţa Ei părea simplă şi în bonton cu anotimpul. Rutina zilnică, un job de perspectivă, puţinii prieteni şi escapadele montane îi împlineau acel trai liniştit în care se complăcea să spună că îi este bine. Dimineţile rătăcea prin mall-urile bucureştene iar după-amiezile le risipea în bar la darts şi bârfă alături de veşnicele ei însoţitoare.
Un singur amănunt o zgândărea când şi când, culminând cu o brazdă umedă pe obrazul cald şi rumen. Era singură.
În acele momente se retrăgea în sine, ferită de ochii lumii, şi cu faţa în pernă dădea frâu liber lacrimilor ce-şi vărsau potopul în ţesătura moale.
Trecură 31 de ani de când a deschis întâia oară ochii şi de atunci a căutat cu sete izvorul ce avea să o desăvârşească ca femeie.Nu i-a fost uşor să treacă peste bune, peste rele şi a ales cuminte să-şi aştepte ursita însă Destinul deseori e crud şi te scufundă-n ape tulburi până la înec. Nici de data asta nu a fost să fie altfel…

„Cum ai ajuns să mă iubeşti?” e chiar şi pentru mine o enigmă.
Ne întâlneam în fiecare sâmbătă, într-un locşor boem, când tu îţi însoţeai verişoara la cursuri de chitară. Pe laturi opuse, la mese străine, fără a rosti măcar o silabă mută a unui salut, împărţeam priviri, ca doi boxeri ce se studiază în aşteptarea primului gong. Niciunul nu îndrăznea să facă primul, un pas spre celălalt cu atât mai mult cu cât amândoi ne agăţam gândurile în curba unui semn de întrebare. „Cine eşti tu?”
Sorbeai cafele şi înecai în fum un întreg pachet de emoţii şi frisoane. O bere fără alcool şi un zâmbet ce parcă lumina cu adevărat cămăruţa în ciuda becului de 40, era tot ce puneai pe masă lângă eternul pachet de Kent8.
Eu, de partea cealaltă, te scandalizam cu aroganţa ce o împresuram în mediul din jur, stârnindu-ţi totodată curiozitatea. Sprijineam mereu o chitară verde în braţe dar nu spuneam nimic. Fumam, tăceam şi te priveam.
Te intrigau şuşotelile mele cu „vecinul” cel veşnic plictisit. Te intriga faptul că ne dădeam mesaje deşi stăteam unul lângă celălalt, izbucnind apoi în ropote de râs. Vedeai ceva în mine fără să ştii că eşti pe punctul de a te otrăvi cu dulceaţa fructului interzis…

Un joc de cărţi ne-a pus la aceeaşi masă pentru întâia oară. Un joc de cărţi pe timpul căruia Rivalul meu de moarte se gudura ţanţoş prin braţele tale şi tu îl răsfăţai. Întregul meu univers se modulase devenind Furia ce se descărca în tunete acustice pe corzile de metal ale unei chitări de împrumut şi în speţă, acid în orgoliul Ralucăi. Degeaba am câştigat jocul dacă Răutatea şi Aroganţa au fost cartea mea de vizită cu care m-am desfăşurat de-a lungul întregii seri. Mai târziu aveam să aflu că de fapt era doar Gelozie.
În tot timpul ce a urmat Inima mea a fost un uragan de sentimente peste care frustrarea a ieşit în faţă. Atâtea reproşuri s-au strâns în cearşaful pe care-l strângeam în pumni încât nu am mai reuşit să dorm  în acea noapte. Gândul mi-era la tine şi la faptul că am dezamăgit încă o dată. Tremuram de emoţii între suspine. Şi timpul s-a oprit lasându-mi Frica ce m-a cuprins cu totul… 

Sfârşitul primei părţi.

 

7521729848_f707279eec_z

    

Şi „ Te Iubesc… ”

Astăzi, de dimineaţă, am cugetat la toate câte-au fost între noi şi gândurile au început să-mi plouă presându-mi fruntea cu negura lor istovitoare…
Noaptea a fost lungă pentru amândoi, dar Timpul a curs diferit în ceasul fiecăruia. Momentele de pasiune, aprinse de frustrările de peste timp, şi focul ce ne-a mistuit trupurile până în zori când, epuizată, ai închis ochii adormind, au adunat în clepsidră ultimul fir de nisip…
Ţi-aş fi şoptit că „ Te iubesc ”, dar ochii tăi erau deschişi spre alte lumi şi n-am mai îndrăznit să-ţi tulbur somnul blând şi visele calde din zori. Glasul meu, ce poate ar fi sunat mai rece, poate şi mai fals, în urma emoţiei trăite noaptea trecută, s-a stins în solemnitatea momentului. Dormeai aşa de frumos, atât de cuminte, strângând în pumni cearşaful alb ce-ţi acoperea ardoarea trupului, încât sufletul cald şi pulsul inimii la care am râvnit amar atâta timp, au cufundat finalul meu apoteotic într-o tăcere abisală. Părul auriu, cârlionţat scotea în lumina difuză frumuseţea cutremurătoare a chipului tău alb ca spuma mării.
Cu ochii împovăraţi de mulţimea gândurilor apăsătoare, te-am mai privit aşa, preţ de câteva minute, şi m-am ridicat hotărât să închid uşa definitiv în urma mea. Am vrut să plec şi chiar am făcut un prim pas, dar tu, de parcă ai fi ştiut să-mi citeşti gândul cel mai din urmă, cu un scâncet molcom urmat de câteva cuvinte fără noimă, te-ai agăţat de braţul meu, ţintuindu-mă locului învins de teama de a te regreta.
Şi iată-mă din nou, privindu-te, gândindu-mă cu groază cât de mult mi-e dor şi cât de mult mă doare iubirea ce ţi-o port. Şi doare al naibii de rău când tu le ştii pe toate câte sunt…
Într-un final am plecat, lăsându-te pe tine zâmbind în somn după ce preţ de încă un ceas ţi-am ocrotit visele mângâindu-ţi pieliţa rumenă a obrajilor.
Răcoarea cenuşie a dimineţii mi-a mai scuturat trupul de arşiţa flămândă a gândurilor ce nu mă lăsau să plec de lângă tine. Inima mi-e încă îngheţată, robită de farmecele tale şi de teama de a te pierde. Nici nu mai ştiu ce simt, nu mai ştiu ce vreau şi nici cum mi-e mai bine.  
Aş vrea să pot rupe firul ce mă ţine strâns legat de tine, să nu te mai privesc uscat de setea de a te avea în braţele mele, cumva să pot găsi un final fericit pentru mine, să pot avea o viaţă departe de tine…
Şi totuşi „ Te Iubesc ”, şi asta nu o spun eu ci sufletul din mine, inima ce-şi pierde pulsul în fiecare ceas în care umbra ta nu cade peste mine, carnea ce-mi tremură la fiecare atingere a buzelor tale moi, fierbinţi…
Atâtea gânduri se pierd în lacrimile ce fac ca durerea din piept să fie covârşitoare, epuizantă, fără de leac.
Acum cu tâmplele în pumni, tremurând de frică şi de nerăbdare, privesc telefonul ce stă fără viaţă pe masă. Ştiu că ai să suni şi ştiu că ai să mă cerţi că n-am fost acolo când te-ai trezit, dar sincer, crede-mă că mi-a fost frică.
Şi încă mi-este frică de toate aceste culori ce s-au adunat parcă, ca nişte rânduri scrijelite pe paginile îngălbenite ale unei nuvele vechi.
Privesc pe geam la golul ce se închide în faţa mea luându-mi povara de pe umeri.
S-a întunecat deja şi a început să plouă sau poate doar am închis ochii şi lacrimile curg în valuri peste sufletul meu…
„ Te iubesc… ” 

 

Livada…cu Meri (partea a treia )

… Şi Soarele, vărsând cuţite seci de foc, domină albastrul infinit al cerului. Atât de sus, îl simt sălbatec, lipsit de milă, în încercarea nefirească de a-mi topi din start orice gând de a mă opune stării inerte. Cu glasul mut, dar aspru şi fierbinte, de-a curmezişul îmi taie calea şerpuită din braţele destinului…

Mă oprii o secundă să-mi scutur sudoarea de pe tâmple, privind prin arşiţa flămândă spre nesfârşitul drumului ce-mi stă înainte. Nici un freamăt, nici un murmur, nici o adiere de vânt nu pare a îndrăzni să tulbure ceasul de tihnă a zeului suprem. Şi totuşi, cumva, preţ de o clipă, un oftat prelung străpunse adânc, ca un cuţit, pieliţa tăcerii…

Liniştea se aşeză rapid, din nou, în braţele naturii, precum o jună copiliţă în braţele primei iubiri. În mintea mea descoperii, uitate, frânturi colorate dintr-un tablou pe care l-ai pictat grăbită într-un timp ce parcă pentru noi a fost prea scurt. Aceleaşi pânze albe înecate în ulei de vopseluri, mai gros sau mai subţire, îmi aduceau aminte de toanele de dimineaţă cu care îmbrăţişai mereu cu patos un nou început.

… O carte veche, cu scoarţele roase, îmi apasă pulsul pieptului găsindu-mi privirea rătăcită undeva prin marea de vise a nesfârşitului albastru. O toropeală fierbinte îmi învăluie mintea răscolită de valuri în calmul molcom al liniştii de după furtună. Grăbit, în căutarea Celui Care Este Al Meu, un vis cu Tine, cu Noi, agăţaţi de-un colţ de lună printre stele, mi-am risipit întreaga energie luptând cu morile de vânt…

…Dar iată cum, de nicăieri, te-ai pornit ca un vânticel răzleţ, stârnind rumoare ca printre frunzele unui veşnic stejar obidit de gânduri. Un zâmbet efemer, crăpat de sare, uscat de sete, se scurse încet pe chipul meu îmbătrânit parcă înainte de vreme. Mă răcorii uşor cu adierea ta obraznică, un iz de fructe coapte ce îmi amăgiră simţurile, trezindu-mă din agonia visătoare cu flacără dorinţei de a-mi isprăvi povara, reaprinsă. Te simt tot mai aproape acum când ştiu că un singur pas îmi mai  lipseşte până la tine, un pas ce poate va dura o veşnicie, un pas ce îmi e inevitabil. Îmi eşti aproape.

Şi iată cum te zăresc, Undeva, în Orizont, prinzându-ţi foşnetul trupului zvelt şi freamătul glasului calm în unduirea braţelor înălţate spre cer. Un dans pe care tu mi-l cânţi,  pe care cu atât amar eu nu l-am auzit, neştiind  s-ascult.

De aş mai avea o clipă să te ajung, dar vijelia se porni.

–   Hei tu, trezeşte-te. Ce visezi?

Ameţit, în buimăceala visului pierdut încerc să mă fixez în decor… Un zâmbet larg,  de pepene roşu, lângă mine, strălucea eclipsând ultimii zori ai lui Gustar. Sunt fără cuvinte în faţa unei imagini la care am râvnit întotdeauna…  

–   Măi băiete, te-ai trezit?! Ce-ai de mă priveşti aşa? Hai, spune, de ce râdeai în somn, ce ai visat?!?

Mă scutur de somnul ce încă-mi îmbie genele şi privesc uimit, fixat, în ochii măslinii, ce ard de curiozitate să-mi citească gândurile cele mai tainice. Cu o explozie de fericire răbufnesc strângând-o în braţe ca şi când ar fi fost…

–   Neaţa, Meri, bine te-am găsit!

 

SFÂRŞIT

Când adevărul nu e decât o altă minciună… (partea a doua)

Cu tâmplele-n pumni strâng toate acele crâmpeie de vise care mi-au mai rămas de astă iarnă. Au trecut săptămâni la rând fără ca vreunul din noi să dea vreun semn, şi totuşi se pare că încă mai am putere să mai sper la Tine. Se pare că inima mea nu e dispusă să renunţe, deşi, la moment de cumpănă, când toate gândurile duc spre Tine, cineva încearcă să umple golul cu care ai dorit să mă chinui atunci când am plecat. Probabil o merit… dar pe lângă asta merit mult mai multe, iar TU nu eşti dispusă să laşi nimic.
Raluca visează, doarme răsfăţată ca un copil, cu pumnii strânşi, cuibărită în mine. Probabil e un vis frumos, căci zâmbetul de pe chipul ei străluceşte în liniştea din cameră ca o lumină albă pe chipul întunericului şi mă împinge să-i şoptesc cele două cuvinte. Şi totuşi încă nu pot să spun te iubesc…
Atâtea nopţi se sting peste mine fără somn, întrebându-mă amar de ce chinui biata copilă cu speranţe nebune şi vise deşarte. Nu ştiu dacă în inima mea mai e loc de iubire, când ştiu că TU m-ai secătuit de fiecare strop de sevă, de fiecare picătură de dragoste, lăsând în urma ta pârjol şi lacrimi amare. Şi totuşi, eu, chiar nu mai pot, nu mai simt… nu mai vreau să iubesc??? Probabil sunt doar gânduri ce-mi îmbracă neliniştea într-o culoare pe care nici eu nu mai ştiu să o recunosc. „Raluca, meriţi mai mult şi mult mai bine…”
Îţi cuprind în braţe odihna trupului firav, îţi sorb mirosul obraznic de piersică coaptă şi te sărut în şoaptă pe fruntea arzândă ca să-ţi fur o frântură din pacea sufletului ce o pot citi pe chipul tău. Închid ochii, lăsându-mă mângâiat de fluxul respiraţiei tale ce curge ca un vals nostalgic în pieptul meu… „Să mă visezi frumos, Raluca…”
E dimineaţă. Cele câteva ceasuri de linişte, au trecut ca secunda cea mai de preţ a bătrânului Ceasornicar, totul desăvârşindu-se într-un vis plăcut, plin de lumină.
Nu eşti aici, nu eşti acolo, nu eşti nicăieri iar singura ta urmă e pe tăviţa de pe măsuţă pe care ai „uitat” un pahar cu lapte, o farfurie, câţiva biscuiţi şi un bileţel. Un zâmbet mare şi trei cuvinte erau mâzgălite atât de frumos: „Te iubesc, prostule!”.
„Şi eu o iubesc pe EA”, a fost cea mai mare prostie, cel mai stupid gând ce putea să mă lovească în acel moment de magie dar el a venit fără să-l chem şi fără să-l caut, ca un reflex.
E timpul să mă ridic, să fac un duş şi să plec. E timpul să-mi aflu răspunsurile, să-mi aleg calea, deşi cred că destinul a ales înaintea mea.
Mi-e frică, şi de-aş putea aş pleca pentru totdeauna din viaţa mea, într-un loc străin unde nimeni nu m-ar cunoaşte şi nimic nu m-ar putea opri. Sunt un laş, aşa-mi spuneai, când dau de greu am tendinţa să fug, să mă ascund sau să dispar definitiv. Îmi recunosc şi azi frica, faptul că nu am curaj să-mi privesc chipul în oglindă de teama resemnării, mă face să-mi grăbesc paşii pe cheiul Dâmboviţei.
În sfârşit am ajuns. Mai am câteva trepte şi voi ciocăni la uşa ta tremurând sub emoţia aşteptării de altă dată.
Cu privirea stinsă, tâmplele încruntate, păşesc, sper eu, pe drumul adevărului şi bat la uşă.
– Intrăăăă, acelaşi sunet ce mă făcea să tremur acum o viaţă, mă răscoleşte ca un clişeu desprins dintr-un film vechi. Nu am puterea să apăs mânerul, dar uşa se deschise şi într-o suflare am apucat să grăiesc.
– Maria, eu te… Raluca, tu aici???

(va urma…)

Capricii de Leu (Partea I)

…În ochii tăi tulburi, ard ca un blestem al cărui descântec nu mai are nevoie de cuvinte. Văd focul viu, plin de nerv ce-ţi mistuie răbdarea, ce-ţi tulbură privirea, ca o furtună-n miez de vară, cu mii de fulgere, dar lipsită cu desăvârşire de explozia cutremurătoare a vreunui tunet. Fără cuvinte, te-ai aşezat în pat şi ţi-ai deschis caietul pe care totdeauna îl deschizi atunci când vrei să îmi arăţi cât de mult te doare. Toate acele lacrimi ce cad acum în brazde reci pe obrajii rumeni, printre rândurile veşnic colorate, în roz, mov şi verde, nu fac altceva decât să îmbine ura şi iubirea ce mi le porţi în pete mari albăstrii.
„E cea din urmă oară când te privesc, şi nu găsesc un cuvânt măcar, un singur cuvânt în ochii tăi să merite toate câte le-am îndurat din suflet pentru tine…dar cu toate acestea nu pot să încetez o clipă, să  te iubesc!”
Am tras încet uşa în urma mea, ştiind că e o cale fără întoarcere, că las acolo o mare parte din mine, o parte ce o voi pierde şi îmi va lipsi pentru totdeauna. Las Treptele fără număr, inegal să mi se scurgă sub paşii grei şi obosiţi, cu toate gândurile ce îmi zvâcnesc sub tâmpla fierbinte, în aburii unei furtuni ce încă nu şi-a dezlănţuit vâltoarea…
Şi Plouă…
Plouă cu stropi mari şi reci ce cad pe fruntea mea ca o durere seacă, până în cel mai adânc colţ de suflet. Mi-e teamă să mai fac vreun pas când ştiu că poate aşa am să mi te pierd pentru totdeauna. Aş vrea să mă întorc, să-ţi cer iertare, să plâng pe genunchii tăi aşa cum am făcut de fiecare dată când unul dintre noi a greşit. Şi cerul este negru şi întunecat, brăzdat când şi când de cuţite de lumină, dar vocea lui mă-ndeamnă să fiu cuminte, cu răbdare, şi să-mi urmez calea pe care sorţii au hotărât-o pentru mine.
Prin ploaia deasă, cu ochii închişi, cu lacrimi pe obraji, mă depărtez de tot trecutul fără să-mi caut un viitor. Nebunia furtunii îmi însoţeşte gândurile fără de ţintă lăsându-mă gol şi străin de mine însumi…
E timpul să merg Acasă…
În jilţul meu, trăgând din pipă, îmi dezmorţesc sufletul de rănile trecutului. Un ceai de tei fierbinte mă face să zâmbesc ploii ce-mi bate în geam cu furia femeii ce-şi simte cauza pierdută. Sunt singur cu ale mele gânduri, şi niciodată liniştea nu mi s-a părut mai amicală ca în această seară de Paşti. Să fie oare de vină resemnarea sau să fie numai calmul, liniştea de dinaintea furtunii? Voi afla curând…
Să mă redescopăr cu siguranţă nu-mi va fi greu, dar să te găsesc în spatele a doi ochi limpezi de verzi, credeam că va fi imposibil. Zâmbetul tău se reflectă în mintea mea ca o primăvară timpurie, sub care cireşii au prins să înflorească. Sunt ameţit de toate aceste miresme cu care mi-ai înconjurat sufletul şi inima-mi vibrează intens sub presiunea fiecărui gând ce mă duce spre tine. Toate acele nopţi pierdute printre cuvinte care mai moi, care mai senine, mi-au readus liniştea şi odihna de care aveam nevoie. Apoi ai venit ca un şoc, cu acel „ceva”, ce avea să mă facă să conştientizez, că iubind-o pe EA voi ajunge să te cunosc pe TINE. Da Raluca, m-ai ameţit şi m-ai zăpăcit, mi-ai adunat toate visele la un loc şi le-ai pus în ordine, dar într-o ordine a TA. Mi-ai dădăcit gândurile rele, cernindu-le în patru vânturi şi totuşi mereu ai găsit că e loc de mai mult. Nu sunt deloc aşa cum poate ai vrea tu să fiu, dar asta nu te va opri să cauţi în mine idealul tău. Mi-e frică şi mă ascund de tine, pentru că o parte a ta îmi va aminti mereu de EA. Zâmbesc şi mă întreb… „Raluca, străine-ţi sunt oare, toate acele Capricii de leu???”

Iubire în fracţii

„Ai timp?” – ce sec răsună această mesaj, şi totuşi speram că poate aşa voi rupe câteva minute din agonia sufocantă a acestei zile, câteva clipe din răgazul tău, spre liniştea mea. Şi totuşi se pare că nu ai, aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă întind cu faţa către soare, să închid ochii, şi să-mi las visele să-mi inunde cerul.
Atunci ai venit, ai găsit timp, şi te-ai lăsat dusă în ritm de vals, printre rânduri. Te purtam de mână, pe malurile Dâmboviţei într-o plimbare fără de orizont, cu privirea pierdută în faţa paşilor măsuraţi cu atâta teamă, de frică să nu îmi descoperi tristeţea din ochi.
Era încă devreme, dar totul părea aşa de târziu, iar tu râdeai, necăjindu-mi sufletul cu starea ta aprigă de veselie. Te sărutam din când în când, ca un copil a cărui purtare era lesne de înţeles. Te doream, dar tu nu aveai răbdare să citeşti o întreagă poveste de dragoste rătăcită în ochii mei. Toate gândurile-ţi curgeau sub semne mari de întrebare, pentru că pe-atunci credeai, cum crezi şi-acum, că totul a fost o mare minciună. Şi poate că a fost, eu însumi minţindu-mă singur, cu atâta amar, încredinţându-mă ţie. Şi dacă crezi că-mi pare rău acum că am ajuns să te iubesc, te înşeli…
Cu ochii pe ceas şi resemnare în suflet, mă trezesc grăbindu-mă să nu întârzii mai mult decât de obicei. De fapt, toate aceste întârzieri au devenit o obişnuinţă chiar şi pentru ea, Raluca fiind o fire destul de răbdătoare iar eu destul de zăpăcit încât să mă repet constant. Poate ar fi cazul de data aceasta să-i fac o mică surpriză, eventual câteva flori, o ciocolată ar mai îndulci momentul teribil.
În goana nebună spre metrou am uitat cu totul de marele plan şi iată-mă în faţa ei cu o mină vizibil vinovată. Ştiu că orice minciună ar fi de prisos aşa că mă lipsesc de eventualele scuze stupide şi-mi las soarta în mâinile destinului, şi-al ei.
– Bună Raluca, şi scuze. Am întârziat…şi azi.
– Ştiu Iulian, am observat. Dar tu dacă nu întârzii înseamnă că ai o problemă, şi m-ai îngrijora. Boem ai fost mereu, aşa că nu-i nimic obraznic, să mergem dar.
Nu îndrăznesc să o supăr mai mult decât se poate citi în ochii ei, aşa că o urmez, până în dreptul unui magazin de instrumente muzicale, în faţa căruia ne oprim. Expresia exagerat de mirată de pe chipul meu îi genera o satisfacţie totală.
– De ce intrăm aici, Raluca? Am corzi să ştii, şi nu-mi mai trebuie nimic, muzical vorbind.
– Iulian, alege-mi o chitară.
– Poftim???
– Da, Iulian, o chitară. Din felul în care te cunosc şi din câte mi-ai povestit avem o singură şansă. Aşa că te rog, alege-mi o chitară cu tot ce-i trebuie şi păstrează-ţi curiozităţile pentru mai târziu. Avem timp şi de întrebări şi de răspunsuri.
Zâmbesc oarecum fericit dar încă contrariat şi fascinat de întregul mister al acestei enigme. Ce gânduri se ascund în mintea ta, Raluca!? Mda…
Cu chitara cea nouă în spate, arăţi atât de ciudat, haios, şi cu toate astea îmi stârneşti o aprigă curiozitate. Noua oprire ce are să urmeze era chiar barul prin care eu îmi făceam veacul şi de care până azi, nici nu voia să audă.
Două beri, o masă retrasă într-un colţ uitat de lumină şi patru ochi ce încearcă să se citească dincolo de cuvinte.
– Iulian, e timpul să întrebi…
– Ştiu Raluca, dar cred că mai bine am răbdare…Aştept.
– Nu-mi place când mă priveşti aşa, încruntat, cu ochii mici, te simt ca şi cum ai încerca să dai buzna peste gândurile mele… Nu-mi place deloc.
– Scuze atunci, deşi îmi recunosc intenţiile malefice. Atunci de ce chitară, de ce roşie…de ce acum???
– Ai să râzi, dar după cum te văd eu, mintea ta e inundată de sunete, de culori, de vise, de Ea. Şi Ea nu e mai mult decât o muzică pe care doar tu o auzi, doar tu o citeşti şi doar tu o înţelegi. O zăresc în ochii tăi, de fiecare dată când oftezi pierdut în gol şi cazi absent printre gânduri. Ea nu e decât o barcă cu pânze albe în vânt ce pluteşte în derivă, o barcă deasupra căreia aduni mereu furtuni, pe care ai închis-o în mintea ta, printre multe alte lucruri frumoase şi pe care totuşi o ascunzi de lumină în întuneric. Nu i-ai păstrat decât sunetul glasului şi vocea care, când şi când, te aruncă în valuri de dor. Nu reuşeşti să ajungi pe barcă pentru că Chipul Ei l-ai ascuns undeva şi ai uitat. Nu ţi-a rămas decât ecoul  unui nume pe care ţi-l citesc pe buze ori de câte ori ţi le ating, ecoul unui vis străin pe care continui să-l trăieşti la nesfârşit. Şi dacă totuşi muzica e singurul lucru ce te poate trezi din continua visare, mi te poate aduce din neant, voi învăţa să vorbesc pe limba ta, în sunete… Şi poate aşa, vei învăţa la rândul tău să deschizi ochii, să mă priveşti şi să mă vezi aşa simplă cum sunt eu, a ta. Poate aşa vei învăţa să mă iubeşti dragul meu…

… şi nu mai ştiu cum

… şi nu mai ştiu cum  să vânez un leu, de fapt, o leoaică. Nu vreau s-o ucid, s-o rănesc, nu vreau nici măcar să o ating deşi, nu ştiu ce vreau.
Am închis geamul ferestrei într-un oftat prelung…

Am închis ochii şi toate gândurile ce nu-şi au rostul, dar sufletul meu tot mai picură venin…Şi ne-am obişnuit să avem toate aceste furtuni ce-mi răscolesc adâncul inimii şi nu fac altceva decât să aprindă alte şi alte scântei ce mai târziu sau mai devreme vor ajunge adevărate văpăi. Tăcerea mea în cuvintele tale doare pentru amândoi şi nici nu ai început să scrii primele rânduri de poveste, când eu ţi-am spus cum te iubesc, dar tu nu simţi decât un gust amar şi vorbe. 
Pentru a nu ştiu câta oară suprim toate acele rele pe care aş vrea să ţi le spun şi cu care aş rupe orice barieră în calea lacrimilor tale. Nu ştii să plângi pentru că în felul tău lacrimile ce nu pot fi îndeajuns de grele sunt doar un semn, o ultimă slăbiciune, iar tu, tu nu poţi da greş în faţa nimănui.
Dintre cearşafuri glasul tău răsună ca un tunet în mintea mea obosită de atâtea gânduri şi nu faci altceva decât să întuneci şi să eclipsezi frumuseţea acestei minunate zile de primăvară.
Privesc pe geam cum cireşul din grădină se scutură de flori, de albul picurat cu roz, şi ştiu că a sosit clipa să plec, doar că inima îmi spune că ar vrea să mai rămână, să mai întârzie, o viaţă măcar…
E cald aici la tine, între furtuni!
Vântul mi se joacă-n păr, sucindu-mi ideile, hrănindu-mi nehotărârea şi alimentându-mi teama că te-am pierdut pentru totdeauna. Cu fiecare pas, ce mă duce tot mai departe de tine, ritmul meu se pierde ca un puls cardiac în linia continuă. Aş vrea să cred că eşti în spatele meu şi din clipă în clipă ai să mă prinzi din urmă, cu mâinile la ochi, zâmbindu-mi ai să mă strângi în braţe cât poţi tu de tare şi poate aşa, primăvara îşi va aminti de noi, şi ne va cerne din nou bucuria în suflete… Dar nu, e prea uşor să visezi cu ochii deschişi, să trăieşti într-o lume ireală în care toate se întâmplă după bunul plac al inimii şi deseori nu e îndeajuns doar să iubeşti şi să visezi.
Cu ochii înfipţi în vidul Bucureştiului, mă îndrept spre casă. Primul semafor şi o mână uşoară pe umărul meu, îmi trezesc o emoţie fierbinte în stomac.
–   Hei, de ce mergi aşa de repede, parcă alergi! Pentru numele lui Dumnezeu, ştii de când încerc să te prind din urmă?
–   Bună Raluca. Scuze, eram prins în ceva… cu mintea, gânduri.
–   Omuleţule, tot un zăpăcit ai rămas. Să trecem dar… Ce mai faci, ce mai zici?
Ne pierdem în poveşti şi amintiri trecute, din vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi râdem zgomotos, stârnind curiozitatea trecătorilor ce-şi pierd privirile spre noi. Ne-am reîntâlnit în iarnă întâmplător în tren, şi iată-ne acum într-o cafenea pe lângă Medicină, rememorând trecutul. Raluca, puştoaica de acum zece ani, e o femeia zveltă, şic, dar care şi-a păstrat perfect sufletul şi spiritul de copil… Am fost îndrăgostiţi unul de celălalt, doar că pe rând.
Cu bărbia în pumni, molfăie capătul roz al paiului într-o joacă nervoasă. Ochii ei, două perle negre, par a se aprinde într-un cerc de foc şi simt cum vor să smulgă din mine fiecare răspuns. Încerc o eschivă dar mă încurc în cuvinte şi renunţ. Tăcerea dintre noi devine un pic agasantă pentru că în aer pluteşte ceva, o întrebare ce parcă…aşteaptă un răspuns ce va veni şi mai greu.
Încerc să spun ceva dar telefonul vibrează pe masă cu numele Ei. Mi-l ia uşor, din mână zâmbind, respinge apelul făcându-mi un semn discret să tac…
–   Iulian… De ce nu m-ai sunat?

Te scriu fără nume…

Azi nu, nu mai vreau să minţi…

…Şi totuşi mai e un ultim gând ce nu ştiu dacă vreau să mi-l aşez pe această foaie albă. Şi ştiu că acest ultim gând ar desăvârşi cea din urmă scriere cu Tine dar totodată ne-ar rupe definitiv. Sunt oare pregătit să te uit…?
Privesc la toată înşiruirea de semne negre, mici şi rotunjite ce-mi stau dinainte, şi îţi citesc chipul ca într-o oglindă… E timpul să înec în cerneală cel din urmă Punct…
Îmi scutur pipa de tutunul vechi, uscat şi-l schimb cu unul proaspăt aromat. Între fumurile pufăite leneş, Îmi dezmorţesc sufletul de gânduri melancolice şi mă întind pe patul moale, primitor, în aşteptarea unui semn aş spune. Privesc spre Telefonul Negru, ce zace în continuare pe masă, neatins de zile bune. Cumva, a uitat să mai sune, mesaje noi nu sunt, iar timpul curge dispersat în fiecare celulă a nerăbdării mele. Clipele par atât de lungi acum când păpuşarul a plecat lăsând în urma lui doar sfori înnodate şi o păpuşă al cărei joc pesemne l-a uitat de mult…
Robert mă aşteaptă şi ar cam fi cazul să o întind. Nu vreau să mă bănuiască din nou că am întârziat doar ca să mai picur un strop de amar şi venin în cerneala cu care îmi zgândăresc rănile din sipetul mic cu amintiri despre Tine, aşa că pornim la drum spre picătura de rutină săptămânală, o seară de folk.
… Atunci te-am văzut prima oară… Nu ştiam cine eşti, de unde vii sau cum te cheamă dar păreai atât de hotărâtă să pătrunzi în lumea noastră încât te-ai aşezat la masă şi m-ai însoţit cu glasul, pe armoniile unei vechi melodii, cu care pe mine m-ai atins în suflet. Ai dispărut în prima clipă de răgaz, nălucă-n fumul de ţigară, fără să-mi dai câteva, alte cuvinte. Tot ce mi-ai lăsat a fost doar un scurt schimb de priviri furişe, pe sub gene şi glasul tău cuminte… Îmi pare rău că nu am îndrăznit mai mult, să te reţin o clipă şi poate să… rătăcim.
Liniştea mi-a învelit sufletul din nou în melancolie, iar setea s-a potolit în riff-uri pe chitară, o dată cu zorii zilei…
Am adormit cu Ea în gând.
Las cea din urmă zi din week-end să-şi înceapă dimineaţa cam pe la prânz. Un amestec de lumini şi culori aleargă şi se joacă cu săgeţi pe pereţii mahmuri şi sătui de liniştea întunecată a draperiilor ce ascund şi împiedică lumina să spumege în valuri în umbra camerei mele. E linişte, e soare şi e cald. Mă-mbrac lejer cu gândul să îmbrăţişez şi această zi de primăvară cu Robert pe iarbă, în Cişmigiu.
Oameni mulţi, cândva o chitară, îndrăgostiţi şi mult calm. În fiecare colţ e scrisă o poveste ce dăinuie de peste timp, uitată în praf şi iţe de păianjen, în fiecare clipă cineva îşi scrie cu lacrimi sau fără, minunea, la rândul ei o poveste ce va dăinui…
Ceasurile trec, cerul se-întunecă, şi ne grăbim spre casă. Câţiva stropi de ploaie şi un vânticel mai rebel ne apropie gândul furtunii dar facem drumul la pas.
Din vorbă-n vorbă, păşim spre Universitate, când ca la un semn, privirile noastre se întâlniră din nou. Ea, aştepta pe trepte; un „salut” scurt şi un „ce faci” aruncat din mers e tot ce am putut să dau în emoţia momentului…
Şi totuşi am primit trei cuvinte… Glasul tău…
Dar eu nu pot să te scriu fără un nume…

  „Éowyn, draga mea…”